Coșul tău
Nu mai sunt produse in coșul tău
Ceai Theia Hawaii Costail 80g Fares
Ceai Theia Hawaii Costail 80g Fares
Un ceai deosebit pentru savurat.
Prin cumpararea acestui produs se acorda pana la 22 puncte de loialitate. Cosul tau va totaliza 22 puncte care poate/pot fi schimbat(e) intr-un cupon de 0,44 lei.
Ceai Theia Hawaii Costail 80g Fares
Un ceai deosebit pentru savurat.
Compozitie:
-coacăze,
-flori de hibiscus,
-papaya 13%,
-măceşe,
-mango,
-ananas 5%,
-coji de portocale 4%,
-arome.
Administrare:
Peste o lingurita plante se toarnă 200 ml apă clocotită şi se lasă 5-10 min.
Rolul componentelor:
Hibiscus este o plantă care face parte din familia Malvaceae, fiind originară de la tropice. Florile, de o frumuseţe luxuriantă, au fost utilizate de-alungul timpului, în special în medicina populară orientală, sub formă de ceaiuri aromate, cu un puternic efect relaxant şi răcoritor, în tratarea afecţiunilor renale şi digestive. În Malaezia, se foloseşte sucul proaspăt obţinut din calicele plantei, datorită conţinutului ridicat în vitamina C şi antocianozide, iar în Caraibe, băutura obţinută din fructele proaspete este nelipsită în cadrul sărbătorilor de Crăciun.
Plantă indigenă în Europa, măceşul este un arbust ghimpos, de 2-3 m, cu ramuri arcuite, frunze penat-compuse cu marginile dinţate. Florile sunt mari, cu sepalele răsfrânte şi cu petalele roz. Fructul, măceaşa, este un fruct fals (se dezvoltă din caliciu), roşu, lunguieţ, închizând în interiorul său adevăratele fructe (achene), cu aspect de seminţe păroase.
Medicii antichităţii – Dioscorides, Plinius, Teophrastus, Hippocrates au încadrat măceşul în tezaurul lor medical.
Deja pe vremea lui Hippocrates era cunoscută ca un agent antiinflamator.
După Matthiolus (1626), măceşele se administrau în gonoree şi dizenterie. Cu miere se utilizau ca antihelmintice, împotriva calculilor urinari şi a dificultăţilor apărute la, urinare cauzate de aceştia.
Fructele de măceş au devenit oficiale în Farmacopeea Britanică în 1885. În cel de-al doilea război mondial Anglia a ajuns în imposibilitatea de a mai importa citrice, astfel guvernul englez a încurajat culegerea şi folosirea măceşelor ca sursă de vitamina C.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX aprecia în deosebi la măceşe bogăţia în vitamina C. Ceaiului de fructe de măceş i se mai atribuia un efect purgativ şi de combatere a stărilor catarale uşoare ale intestinului; extractul fluid de măceşe era indicat pentru combaterea pietrelor la rinichi şi vezicula fierei. Se considera că ceaiul de măceşe înlesneşte digestia, potoleşte setea şi produce diureză; iar acţiunea diuretică are marele avantaj că, chiar la o lungă întrebuinţare nu produce nici o iritare pe rinichi sau pe băşică, ceea ce-l face foarte indicat în bolile căilor urinare şi de rinichi.
Măceşele conţin foarte puţin ulei volatil, caroten, pectine, dextroză, acid citric şi acid malic şi taninuri; „seminţele” conţin urme de vanilină. Nu în ultimul rând, măceşele sunt bogate în vitamina C. Unele experimente au arătat că extracele din pulpă au efect bactericid asupra E. Coli.
Cercetările au demonstrat că mulţi compuşi din extractele de măceşe au proprietăţi antioxidante şi antiinflamatoare.
Coacăzul negru crește sub formă de tufe de 1 – 2 m înălțime. Florile sunt păroase, de culoare verde-roșcat iar frunzele de culoare verde închis pe fața superoară și verde deschis pe fața inferioară. Fructele acestei plante, de tip bacă, sunt grupate în ciorchini și sunt boabe zemoase sferice cu gust acrișor, de culoare închisă, care au un diametru de 6 – 11 mm, fiecare fruct conținând mai multe semințe. Frunzele, se recoltează în luna iulie, după recoltarea fructelor sau concomitent cu recoltarea fructelor, totul se usucă la umbră în strat subțire.
Pentru uzul medicinal se folosesc frunzele (Ribi nigri folium), fructele (Ribi nigri fructus) și mugurii (Ribi nigri gemini). Fructele au acțiune tonică generală, vitaminizantă, remineralizantă, fiind recomandate și în cazurile de surmenaj, în stările anemice, în cazurile de deficit de fier, fiind bogate în taninuri, antoacini proteine și săruri minerale (Ca, Mg, Fe, P) Conțin o cantitate de 3-4 ori mai mare de vitamina C decât portocalele și lămâile. Se utilizează și în afecțiunile gastrointestinale, hepatobiliare și cardiovasculare. Fitocomplexul taninuri-antociani-vitamine are efect în tratamentul unor afecțiuni ale mucoasei bucale. Frunzele sunt utilizate în medicina naturistă ca diuretic, datorită flavonoidelor din compoziție, în afecțiuni cardiace, reumatism, gută dar sunt contraindicate în tratamentul edemelor cauzate de insuficiența cardiacă sau renală. Medicinal, coacăzul negru se utilizează sub formă de infuzie, decoct, macerat glicerinat, tinctură sau pulbere.
Coacăzul negru este cunoscut ca plantă de cultură în Europa din secolul al XVI-lea. Înafară de uzul medicinal, fructele lui, sunt folosite la prepararea de sucuri, siropuri, jeleuri sau marmeladă. Siropul de coacăze negre este, după părerea părintelui medicinei naturiste, preotul Sebastian Kneipp, un elixir de sănătate pentru gât şi căile respiratorii superioare. Un vechi proverb german spune despre sucul de coacăze negre că este sănătos ca sângele de urs. În parfumerie, se folosește un extract din florile de coacăz negru.
Plantă din familia Caricaceae, originară în America tropicală, din sudul Mexicului până în Anzii Sud Americani, perenă, înaltă de până la 10m, cu frunze foarte mari, palmat lobate adânc incizate, cu margini întregi, şi peţioli lungi de aprox. 30-60 cm cu fructul suculent. În mod normal specia e dioică, florile femeieşti fiind pe plantă separată faţă de florile bărbăteşti, dar se cunosc şi forme monoice.
Originea plantei este oarecum obscură, papaya poate reprezenta fuziunea dintre două sau mai multe specii din genul Carica, native în Mexic şi America Centrală. În prezent este cultivată în toate zonele tropicale şi în zonele subtropicale mai calde.
Carica papaya a fost făcută cunoscută europenilor prima dată de către Oviedo, personaj care a gestionat minele din Hispaniola din 1513 în 1525. El scria că Alphonse de Valverde a adus seminţele acesteia de pe coastele de dincolo de Panama, de unde au fost duse la San Domingo şi pe alte insule în Indiile de Vest. Se pare că la descoperirea Americii încă nu atinsese limitele maxime de distribuţie în Lumea Nouă, chiar dacă, la vremea aceea, distribuţia ei era destul de întinsă în zonele tropicale din America. Abia mai târziu, prin 1626 seminţele de papaya au fost introduse în Europa din India.
Spaniolii au dus planta din Indiile de Vest la Manilla alături de numele ei spaniol – papaya – care este şi acum folosit în Insulele Filipine. De acolo a fost adusă ori de portughezi ori de spanioli în Malaya de Est. Trebuie să fi ajuns în Malacca înainte de 1583 şi în Goa după 1589, conform cu Linschoten, un călător olandez. Celebrul botanist olandez Rheed a realizat o ilustrare a plantei pe coasta Malabar nu mult după 1667, cănd a devenit guvernatorul Ceylonului. De acolo, seminţele sale au fost răspândite de-a lungul a numeroase insule, şi conform lui Sturtevant (1919) era cunoscută în insulele Pacificului până la 1800. Mai târziu, în 13 mai 1652, nu mult după sosirea sa la Cape, (Africa de Sud) Jan van Riebeeck a comandat seminţe de papaya din India pentru a realiza studii de adaptabilitate. La mijlocul secolului XVIII, Lauriero a văzut papaya în Zanzibar, şi se crede că a fost adusă din Africa de Est de către portughezi în secolele XVI sau XVII. Căpitanul G J Elphick a fost primul crescător de papaya în Lowveldt la începutul secolului XX, şi de asemenea primul care a trimis cinci lăzi în piaţa din Johannesburg.
Papaya este acum larg răspândită în majoritatea ariilor tropicale în lume, până la latitudini de 32°N şi S, constituind o plantă cu mare importanţă comercială pentru multe ţări tropicale.
Denumirile papaw, pawpaw, paw-paw, melon pawpaw, papaya şi papita sunt date speciei Carica papaya, cea mai utilizată fiind papaya şi papaw, cea din urmă fiind preferată în Shorter English Oxford Dictionary, fiind folosită prima dată în 1598.
Fructul de papaya este uşor dulce, cu o agreabilă notă de mosc, care este mai pronunţată la unele varietăţi şi în unele climate faţă de altele. Este un fruct popular pentru micul dejun în multe ţări şi este folosit de asemenea în salate, plăcinte, şerbeturi, sucuri şi dulciuri. Fructele necoapte pot fi preparate sub formă de sucuri de fructe. Fructul necopt de papaya conţine un suc lăptos în care este prezentă o enzimă responsabilă de digestia proteinelor cunoscută ca şi papaină, care este similară în acţiunea ei digestivă cu enzima animală pepsina. Acest suc este utilizat sub formă de preparate în numeroase remedii pentru indigestie, şi de asemenea în fabricarea substanţelor pentru frăgezirea cărnii.
Originea plantei este oarecum obscură, papaya poate reprezenta fuziunea dintre două sau mai multe specii din genul Carica, native în Mexic şi America Centrală. În prezent este cultivată în toate zonele tropicale şi în zonele subtropicale mai calde.
Carica papaya a fost făcută cunoscută europenilor prima dată de către Oviedo, personaj care a gestionat minele din Hispaniola din 1513 în 1525. El scria că Alphonse de Valverde a adus seminţele acesteia de pe coastele de dincolo de Panama, de unde au fost duse la San Domingo şi pe alte insule în Indiile de Vest. Se pare că la descoperirea Americii încă nu atinsese limitele maxime de distribuţie în Lumea Nouă, chiar dacă, la vremea aceea, distribuţia ei era destul de întinsă în zonele tropicale din America. Abia mai târziu, prin 1626 seminţele de papaya au fost introduse în Europa din India.
Spaniolii au dus planta din Indiile de Vest la Manilla alături de numele ei spaniol – papaya – care este şi acum folosit în Insulele Filipine. De acolo a fost adusă ori de portughezi ori de spanioli în Malaya de Est. Trebuie să fi ajuns în Malacca înainte de 1583 şi în Goa după 1589, conform cu Linschoten, un călător olandez. Celebrul botanist olandez Rheed a realizat o ilustrare a plantei pe coasta Malabar nu mult după 1667, cănd a devenit guvernatorul Ceylonului. De acolo, seminţele sale au fost răspândite de-a lungul a numeroase insule, şi conform lui Sturtevant (1919) era cunoscută în insulele Pacificului până la 1800. Mai târziu, în 13 mai 1652, nu mult după sosirea sa la Cape, (Africa de Sud) Jan van Riebeeck a comandat seminţe de papaya din India pentru a realiza studii de adaptabilitate. La mijlocul secolului XVIII, Lauriero a văzut papaya în Zanzibar, şi se crede că a fost adusă din Africa de Est de către portughezi în secolele XVI sau XVII. Căpitanul G J Elphick a fost primul crescător de papaya în Lowveldt la începutul secolului XX, şi de asemenea primul care a trimis cinci lăzi în piaţa din Johannesburg.
Papaya este acum larg răspândită în majoritatea ariilor tropicale în lume, până la latitudini de 32°N şi S, constituind o plantă cu mare importanţă comercială pentru multe ţări tropicale.
Denumirile papaw, pawpaw, paw-paw, melon pawpaw, papaya şi papita sunt date speciei Carica papaya, cea mai utilizată fiind papaya şi papaw, cea din urmă fiind preferată în Shorter English Oxford Dictionary, fiind folosită prima dată în 1598.
Fructul de papaya este uşor dulce, cu o agreabilă notă de mosc, care este mai pronunţată la unele varietăţi şi în unele climate faţă de altele. Este un fruct popular pentru micul dejun în multe ţări şi este folosit de asemenea în salate, plăcinte, şerbeturi, sucuri şi dulciuri. Fructele necoapte pot fi preparate sub formă de sucuri de fructe. Fructul necopt de papaya conţine un suc lăptos în care este prezentă o enzimă responsabilă de digestia proteinelor cunoscută ca şi papaină, care este similară în acţiunea ei digestivă cu enzima animală pepsina. Acest suc este utilizat sub formă de preparate în numeroase remedii pentru indigestie, şi de asemenea în fabricarea substanţelor pentru frăgezirea cărnii.
Ananasul este o plantă tropicală originară din America, tolerantă la secetă, care creşte până la 5-8 metri în înălţime. Planta produce mai multe fructe lungi, ovale în fiecare sezon, din martie până în iunie.
Fructul de ananas, aşa cum îl ştim noi de la piaţă este, de fapt, o combinaţie (o aglutinare) de fructe produse de mai multe flori alăturate.
Pulpa sa este suculentă şi cărnoasă, cu tulpina care serveşte ca un miez fibros de sprijin. Exteriorul este dur, cu mici solzişori ce pot fi de culoare verde închis, galben, portocaliu-galben sau roşu atunci când fructul este foarte copt. Pulpa poate varia ca şi culoare de la alb-crem la galben şi are un amestec de gust dulce şi o aromă bogată.
Pulpa sa este suculentă şi cărnoasă, cu tulpina care serveşte ca un miez fibros de sprijin. Exteriorul este dur, cu mici solzişori ce pot fi de culoare verde închis, galben, portocaliu-galben sau roşu atunci când fructul este foarte copt. Pulpa poate varia ca şi culoare de la alb-crem la galben şi are un amestec de gust dulce şi o aromă bogată.
Ananasul este inclus în rândul plantelor medicinale datorită calităţilor fructului său, care are numeroase efecte benefice asupra sănătaţii.
Fructele de ananas conţin bromelină, fibre, fitonutrienti (acid cumaric, acid clorogenic), pectine, polizaharide, potasiu, magneziu, fier, mangan, acid folic, vitamina C, B5, B6, B1, antioxidanti si polifenoli (betacaroten). Din punct de vedere medicinal, bromelina este cel mai preţios compus, capabil să accelereze digestia proteinelor.
Ananasul are proprietăţi antiinflamatorii, purgative, detoxifiante, antidepresive şi are efect revigorant.
Fructele de ananas conţin bromelină, fibre, fitonutrienti (acid cumaric, acid clorogenic), pectine, polizaharide, potasiu, magneziu, fier, mangan, acid folic, vitamina C, B5, B6, B1, antioxidanti si polifenoli (betacaroten). Din punct de vedere medicinal, bromelina este cel mai preţios compus, capabil să accelereze digestia proteinelor.
Ananasul are proprietăţi antiinflamatorii, purgative, detoxifiante, antidepresive şi are efect revigorant.
Ananasul nu are deloc grăsimi sau colesterol şi are doar 50 de calorii per 100 grame, multe fibre şi proteine, ceea ce îl face ideal în curele de slăbire.
Ananasul proaspăt este recomandat spre consum după mesele copioase, bogate în carne, deoarece deblochează conglomeratele alimentare din stomac şi înlătură durerile digestive.
Ananasul proaspăt este recomandat spre consum după mesele copioase, bogate în carne, deoarece deblochează conglomeratele alimentare din stomac şi înlătură durerile digestive.
Bromelina din ananas are efect antiinflamator, fapt care împiedică formarea cheagurilor de sânge responsabile de tromboze şi acccidente vasculare cerebrale, deci scade riscul de boli cardiovasculare.
În aplicatii cutanate, bromelina scade inflamaţia şi calmează durerile articulare din artrite sau entorse. De asemenea, bromelina asociată cu antibiotic este impregnată în bandaje şi ajută astfel la cicatrizarea mai rapidă a rănilor.
Un consum frecvent de ananas ar putea ajuta şi la prevenirea degenerescenţei maculare, a astmului şpi a hipertensiunii arteriale, întăreşte sistemul imunitar, fibrele solubile ajută la scăderea colesterolului sangvin şi la prevenirea constipaţiei, iar fitonutrienţii impiedică oxidul nitric şi aminele alimentare să se combine în stomac pentru a forma nitrosamine cu potenţial cancerigen, deci scad riscul de cancer.
- Stoc
- In Stoc Furnizor Rapid - Livrare in 2-4 zile lucratoare
- Cantitate
- 80 g
- Forma de prezentare
- Cutie
De fapt, tradiţiile dacice au prins contur chiar mai devreme, prin înfiinţarea primei farmacii din Orăştie, „La Leul de Aur”, consemnată în anul 1697.
Două secole mai târziu, la conducerea farmaciei îl găsim pe Andrei Farago, un farmacist vizionar, personalitate marcantă în lumea ştiinţifică din perioada interbelică.
Pasiunea sa pentru plantele medicinale, dar şi pentru lucrurile bine şi corect făcute, au dus la trecerea înţelepciunii populare sub semnul ştiinţei, prin fondarea, în anul 1929, a firmei „Digitalis, Prima Companie Română pentru cultivarea plantelor medicinale Orăştie”, care astăzi poartă numele Fares.
Nicio recenzie
Tap to zoom
