|
Somnofort ceai 50g Îmbunătăţeşte calitatea şi durata somnului. Somnofort ceai Reprezintă o combinație unică de plante, recomandat pentru reducerea tensiunilor psihice, îmbunătăţirea calităţii şi a duratei somnului. Contribuie la:
-reducerea tensiunilor psihice, conferind o stare de linişte;
-îmbunătăţirea calităţii şi a duratei somnului;
-armonizarea stării psiho-emoţionale;
-eliminarea tensiunilor psihice, care împiedică instalarea somnului;
-protejarea organismului împotriva stresului;
-susţinerea aparatului cardiovascular şi a stomacului în perioadele de stres;
-reducerea spasmelor, care apar la nivelul tractului gastrointestinal şi al căilor biliare.
Ingrediente:
passiflora (Passiflora incarnata) - flori...30%
valeriană (Valeriana officinalis) - rădăcină...20%
hamei (Humulus lupulus) - conuri...20%
lavandă (Lavandula angustifolia) - flori...10%
roiniţă (Melissa officinalis) - partea aeriană...10%
verbină (Verbena officinalis) - partea aeriană...10%
Contraindicații:
Sarcină, alăptare, intoleranţă la oricare dintre componentele produsului.
Mod de administrare:
Pulberea cu administrare sublinguală – plantele se macină fin cu o râşniţă electrică. Se ia câte o linguriţă rasă de 3 ori pe zi, pe stomacul gol. Pulberea se ţine sub limbă timp de 10-15 minute, după care se înghite cu apă.
Maceratul la rece – se prepară dintr-o linguriță cu pulbere (obținută prin măcinarea plantelor cu o râşniță electrică) adăugată la 250 ml de apă rece, se menține timp de 6-8 ore la temperatura camerei, apoi se strecoară şi se bea pe stomacul gol. Se administrează 3 căni cu macerat pe zi, cu 30 de minute înainte de mese.
Infuzia – se prepară dintr-o lingură cu plante adăugate la 250 ml de apă clocotită, se menține la temperatura camerei timp de 15 minute, apoi se strecoară şi se bea pe stomacul gol. Se administrează 3 căni cu infuzie pe zi, cu 30 de minute înainte de mese.
Rolul componentelor:
Despre valeriană, se spune că se numără printre cele mai folosite plante medicinale din lume. Originea denumirii o constituie un omagiu adus împăratului roman Valerian și vine de la latinescul „valere”, însemnând „a fi sănătos”. Această plantă pare a fi vindecat un prinț, Colonna, de epilepsie în secolul XVI-lea.Cunoscută și drept gușa-porumbelului sau odolean, valeriana este un remediu naturist extrem de eficient în tratarea diverselor tipuri de tulburări emoționale, dar și în calmarea unei serii întregi de dureri și afecțiuni. Încă din Antichitate, medici precum Hippocrate, Dioscoride și Galenus recomandau valeriana ca remediu pentru insomnie. Romanii o foloseau pentru a trata palpitațiile și aritmiile. În Evul Mediu, călugărița și botanista germană Hildegard de Bingen recomanda valeriana ca tranchilizant și somnifer. Amerindienii utilizau valeriana pentru vindecarea rănilor. În timpul Primului Război Mondial, valeriana i-a ajutat pe europeni să depășească mai ușor stările de panică și nervozitate cauzate de bombardamente.
Iubitoare de soluri umede și bogate in minerale, valeriana face parte din flora spontană. Este o plantă perenă, cu frunze dese și flori mici, albe sau roz, a cărei înălțime ajunge să depășească uneori 1,5 metri. Florile de valeriană răspândesc un miros plăcut, care se simte până la o distanță de câțiva metri în jurul locului unde crește.
Extractul de Valeriana Officinalis se obține din rădăcină, prin acest proces potențându-se proprietățile terapeutice ale plantei. Valeriana este diuretică, astringentă, tonică, antispasmodică, anticonvulsivă, laxativă și carminativă. Are capacitatea de a echilibra sistemul nervos și de a reda vitalitatea. În general, valeriana este folosită ca remediu în caz de palpitații, insomnie, astm, angoasă, stres și anxietate, dar și în caz de oboseală cronică sau suprasolicitare intelectuală. Aceste proprietăți sunt imprimate plantei datorită, în principal, uleiului volatil din compoziție, ce conține acid valerianic, acid izovalerianic, valeranonă precum și datorită valepotriaților, flavonoidelor, iridoide, acizi fenolici, esteri ai acizilor grași, taninuri și aminoacizi (arginină, tirozină, GABA).
Specialiștii recomandă să nu se administreze valeriana înainte de o intervenție chirurgicală sau oamenilor care prezintă afecțiuni ale ficatului. De asemenea, valeriana nu se administrează concomitent cu barbiturice (fenobarbital), antidepresive (imipramină, amitriptilină), anxiolitice (diazepam), haloperidol.
Hameiul este o plantă perenă, dioică, volubilă, cu frunze opuse, palmat lobate cu 5 lobi ascuţiţi având marginea serat dinţată, aspre; florile mascule sunt dispuse în cime mici şi verzi, iar cele femele în inflorescenţe pendente sub formă de con (strobil). Fructele sunt achene ovoide ce conţin pe suprafaţa lor glande secretoare. Se folosesc inflorescenţele femele, recoltate în perioada august-septembrie.
Se consideră că denumirea generică Humulus derivă din germanicul Humel sau Humela (purtător de fructe), ideea că aceasta ar proveni din latinescul humus – pământ umed – fiind considerată de unii nefondată. Denumirea speciei – lupulus – este diminutivul pentru lupus – lup, provenind dintr-o idee greşită cum că planta cu cârceii săi sugrumă alte plante.
Hameiul a fost cunoscut din antichitate, dar în vremea aceea nu era folosit încă nici ca plantă medicinală, nici pentru producerea berii. În secolul VIII medicul arab Mesuë recomanda siropul de hamei pentru febră biliară şi purificarea sângelui, recomandare făcută în Evul Mediu şi de către Lonicerus (1528–1586), care mai adăuga proprietăţile sale de a ameliora melancolia, oboseala, congestia splenică, impetigo şi scabia.
Istoricul hameiului relevă, începând din Evul Mediu, utilizarea sa în principal ca aromatizant şi conservant în prepararea berii. În regiunea germaniei din secolul XI încoace, hameiul, având proprietăţi antimicrobiene şi o aromă ideală, a înlocuit toate substanţele utilizate până atunci pentru aromatizarea şi conservarea berii. Reinheitsgebot (Legea germană pentru puritatea berii) formulată în 1516, susţinea că berea poate fi preparată doar din apă, malţ şi hamei.
Paracelsus (1493–1541) recomanda hameiul ca remediu digestiv iar Matthiolus (1501–1577) îl menţiona ca diuretic şi stimulent biliar. Utilizarea medicinală a conurilor de hamei a fost descrisă de Hecker (1834) şi Clarus (1864) atribuindu-i proprietăţi sedative, de remediu în anorexie cauzată de gastrite şi insomnie. De atunci încoace, mulţi medici şi farmacişti atât din Europa cât şi din alte părţi ale globului, au pomenit proprietăţile sale sedative, alături de alte recomandări – creşterea părului, întinerire, digestiv, în probleme ginecologice, renale, tuse, răceli.
Mecicina ştiinţifică românească din sec. XIX mai atribuia hameiului o acţiune diuretică ce îl indica în tratamentul gutei şi reumatismului. De mare succes erau pernele cu hamei recomandate pentru efectul lor sedativ.
Una din cele mai studiate proprietăţi medicinale ale hameiului este abilitatea sa de a induce somnul.
Conurile de hamei conţin rezine (humulonă şi lupulonă), acizi amari, ulei esenţial. Lupulina, substanţă rezinoasă de culoare galbenă din compoziţia sa, a fost izolată prima dată de către farmacistul francez Planche, în 1813.
Studiile farmacologice recente au mai găsit pentru hamei efecte antioxidante, antiinflamatoare, antifungice, chemopreventive şi citotoxice, efecte ce le pot da mai multe posibilităţi de utilizare în produselor naturiste.
Levănţica sau lavanda este un semiarbust peren cu flori care au un miros plăcut și sunt de culoare albastru-violet. Înflorește în iunie-august și are o longevitate de 20-30 ani. În scopuri medicinale se recoltează numai florile detașate de pe axul inflorescenței, sau toată inflorescența, când corola nu este complet deschisă.
Florile de lavandă prezintă acțiune tonic generală și cardiotonică, colagog-carminativă și determină o creștere a debitului biliar și renal. Uleiul volatil îi imprimă plantei și un efect detoxifiant, prin creșterea eliminării toxinelor prin piele. Totodată este tonic stimulent, acesta reglează excitabilitatea unor receptori interni și crește pragul de excitabilitate al inimii.
Prezintă un efect relaxant asupra tractului digestiv, calmează spasmele și colicele asociate diverselor patologii (tensiune nervoasă, indigestie), relaxând musculatura.
Totuşi lavanda trebuie folosită cu precauţie de persoanele alergice deoarece poate provoca iritaţii sau inflamaţii ale pielii. Anumite specii de lavandă foarte puternice sunt contraindicate în primele 3 luni de sarcină. Efectul calmant al lavandei poate interacţiona cu anumite medicamente de sinteză a căror acţiune este similară.
|
