Ceai Glicemonorm 50g Dacia Plant
Glicemonorm ceai compus 50g Dacia Plant
Glicemonorm ceai este o combinație unică de plante, recomandată pentru menținerea concentrației normale a glucozei în sânge.
Prin cumpararea acestui produs se acorda pana la 7 puncte de loialitate. Cosul tau va totaliza 7 puncte care poate/pot fi schimbat(e) intr-un cupon de 0,14 lei.
Glicemonorm ceai compus 50g Dacia Plant
Menţine glicemia în limite normale.
Glicemonorm ceai, este o combinație unică de plante, recomandată pentru menținerea concentrației normale a glucozei în sânge.
Contribuie la:
-menţinerea concentraţiei normale a glucozei din sânge.
Ingrediente:
-afin (Vaccinium myrtillus) - frunze...20%
-brusture (Arctium lappa) - rădăcină...20%
-păpădie (Taraxacum officinale) - părţi aeriene...20%
-dud (Morus nigra) - frunze...10%
-mesteacăn (Betula pendula) - frunze...10%
-fasole (Phaseolus vulgaris) - teci fără seminţe...10%
-urzică (Urtica dioica) - părţi aeriene...10%
Contraindicații:
Intoleranţă la oricare dintre componentele produsului.
Precauții:
În sarcină şi alăptare se administrează cu recomandarea medicului.
Mod de administrare:
Pulberea cu administrare sublinguală– amestecul de plante se macină fin cu o râşniţă electrică.
Se ia câte olinguriţă de 4 ori pe zi, pe stomacul gol. Pulberea se ţine sub limbă timp de 10-15 minute, după care seînghite cu apă;
Maceratul la rece – se prepară dintr-o linguriță cu pulbere (obținută prin măcinarea plantelor cu o râşnițăelectrică) adăugată la 250 ml de apă rece, se menține timp de 6-8 ore la temperatura camerei, apoi sestrecoară şi se bea pe stomacul gol. Se administrează 3 căni cu macerat pe zi, cu 30 de minute înainte demese;
Infuzia – se prepară din 2 linguriţe cu plante adăugate la 250 ml de apă clocotită, se menţine timp de 15minute la temperatura camerei, apoi se strecoară şi se bea pe stomacul gol. Se administrează 3 căni cuinfuzie pe zi, cu 30 de minute înainte de mese.
Diabetul zaharat
Diabetul zaharat este una din cele mai frecvente afecţiuni endocrine, unii dintre factorii declanşatori care determină apariţia acesteia fiind: predispoziţia ereditară, alimentaţia excesivă (în special excesul de dulciuri), şocurile emoţionale şi stresul.
Boala se caracterizează prin creşterea glicemiei (nivelul de glucoză din sânge) peste limitele normale și dezechilibrarea metabolismului.
Hormonul numit insulină permite celulelor corpului să utilizeze glucoza ca sursă de energie.
Cand secreția de insulină este insuficientă sau când insulina nu-și îndeplinește rolul în organism, apare diabetul.
Cele mai frecvente tipuri de diabet zaharat sunt:
-diabet zaharat de tip 1 sau insulinodependent
-diabet zaharat de tip 2 sau noninsulino-dependent.
Controlul glicemiei reprezintă unul din cei mai importanţi factori de evaluare ai afecţiunii, pentru menţinerea stării de sănătate fiind necesară aducerea glicemiei la valorile normale.
În general, complicaţiile diabetului zaharat afectează diferite organe (ochii, rinichii, sistemul nervos, vasele sanguine), ceea ce conduce la apariţia retinopatiei diabetice, insuficienţei renale, polineuropatiei diabetice sau arteritei diabetice.
Afinul a fost utilizat in tratarea afectiunilor oculare: cataracta, retinopatie diabetica, retinita pigmentara, glaucom, degenerescenţă maculară; pentru îmbunătăţirea vederii nocturne şi datorită acţiunii vasoprotectoare.
De asemenea, fitoterapeuţii recomandau afinele şi pentru tratarea diareei, infecţiilor urinare şi diabetului zaharat.
Fructele de afin erau utilizate pentru tratarea şi prevenirea scorbutului. Unii chirurgi din Europa întrebuinţau afinele pentru vindecarea rănilor.
Potrivit unor surse secundare, taninul din compoziţia afinului este substanţa activă responsabilă de eficienţa terapeutică în tratamentul diareei, ulcerelor orale și durerilor de gât, fapt care a permis utilizarea plantei din cele mai vechi timpuri.
Afinul este un subarbust stufos, rămuros, cu frunze mici, ovale, iar fructul este numit afină și reprezintă o bacă de culoare albastru-închisă, zemoasă, cu suc violaceu, cu gust plăcut dulce acrișor. Înflorește în lunile mai-iunie.
Frunzele și fructele de afin conțin compuși antioxidanți ce pot preveni afecțiunile cardiovasculare sau agravarea acestora. Pe lângă vitamina C, fructele mai conțin antocianozide, împreună cu hiperozidă și quercetrin (flavonoide). Sinergismul acestor compuși generează efecte benefice asupra sănătății organismului. Antioxidanții previn formarea radicalilor liberi și daunele asupra celulelor în cazul oxidării, daune ce conduc la formarea celuleor canceroase. Antocianii ajută de asemenea la creșterea rezistenței pereților vaselor de sânge și cresc fluxul de circulare al sângelui, evitând astfel și agregarea plachetelor sanguine. Extractul din frunză de afin protejează vasele împotriva aterosclerozei prin scăderea nivelului LDL colesterol (colesterol rău), factor major în formarea plăgilor de aterom. Cercetări recente au demonstrat că extractele din fructe și din frunze prezintă beneficii terapeutice printre care și efectul de inhibare al histaminei de către fructele de afin, mecanism atribuit abilității crescute a afinului în vindecarea rănilor și a ulcerului gastrointestinal. Acest mecanism se datorează unor taninuri catehice, compuși cu acțiune astringentă și antiinflamatoare. Studii pe extractul de frunză de afin arată ca această plantă est eficientă împotriva unor germeni precum Escherichia coli și Staphylococcus aureus.
Rădăcina de brusture era caracteristică în repertoriul medicilor populari din America și Europa. Europenii au început să o folosească puternic în Evul mediu, atât ei cât și predecesorii lor erau convinși de rolul diuretic și de curățare al sângelui prin eliminarea toxinelor din organism, chiar și microorganismele ce produc sifilis. În medicina tradițională chineză și indiană, medicii foloseau brusturele pentru tratarea răcelii, gripei și alte afecțiuni ale gâtului și pieptului.
Brusturele este o plantă bianuală (trăiește doi ani). În primul an, brusturele are doar frunze, asezate sub forma unei rozete, un adevarat laborator de fotosinteză, care hrănește cu belșug de substanțe nutritive o radacină, transformând-o într-un depozit de substanțe. Din aceasta rădăcină va crește o tulpină de până la doi metri înălțime, cu flori nu foarte spectaculoase, care până în toamnă se vor transforma în binecunoscuții scaieți, care nu sunt altceva decât semințele de brusture. Planta bună de recoltat este cea în vârstă de un an.
Brusturele s-a folosit din cele mai vechi timpuri ca un tonic pentru ficat. Are efect diuretic si ajută la eliminarea toxinelor din organism, tocmai de aceea este un bun remediu împotriva afecțiunilor pielii. Proprietățile sale antiseptice îl recomandă ca tratament pentru acnee, eczeme, psoriazis, pete maronii de bătrânețe, furuncul sau orice tip de iritație a pielii sau scalpului.
Planta are acțiune diuretică și diaforetică, cu eliminarea acidului uric și a toxinelor din organism. Efectul coleretic se datorează principiilor amare care stimulează secreția sucurilor digestive și a bilei, stimulează digestia, funcția hepatică și pancreatică. În uzul intern, brusturele se folosește împotriva răcelii, gripei, afecțiunilor renale, litiazei biliare, hipertensiunii, diabetului zaharat sau furunculilor. Totodată, ceaiurile de brusture ajută organismul să elimine toxinele. În uzul extern, brusturele și-a dovedit eficacitatea împotriva afecțiunilor bucale, herpesului, rănilor și ulcerațiilor.
Complexul de substanțe active precum inulina, mucilagiile, principiile amare, lactonele sesquiterpenice, acizii grași și vitaminele, au determinat studiile de specialitate să dovedească proprietățile benefice asupra sănătății organismului.
Arbori de cca 12-15 m înălţime, originari din China şi Japonia, la noi cultivaţi, cu frunze ovate sau cu lobii inegali. Florile sunt unisexuate, iar fructele (dudele) sunt fructe compuse alcătuite din numeroase drupe false concrescute pe axul inflorescenţei, la maturitate cărnoase şi comestibile. Pentru tratamente naturiste se folosesc mai mult frunzele – Mori folium, care se recoltează în perioada mai-iulie (august).
S-a sugerat că denumirea generică Morus provine din cuvântul latin mora (întârziere) datorită apariţiei tardive a mugurilor.
După cum ştim, frunzele de dud servesc mult ca hrană viermilor de mătase.
În timpul lui Virgilius mătaesea era considerată un produs din frunzele de dud, nefiind cunoscută şi înţeleasă activitatea viermilor de mătase. Cultura viermilor a fost introdusă de Justinian din Constantinopol (527-565). În Italia dudul negru a fost utilizat pentru creşterea viermilor de mătase până prin 1434, când a fost introdus din Levant dudul alb, care a fost ulterior mai mult preferat pentru aceasta.
Dudul are o istorie îndelungată de utilizare medicinală în China, fiind aici utilizate aproape toate părţile plantei.
Tradiţional, dudul este utilizat ca analgezic, emolient, sedativ, frunzele fiind considerate antibacteriene, astringente, diaforetice, hipoglicemiante, odontalgice şi oftalmice. Tinctura de scoarţă este utilizată pentru a calma durerile de dinţi.
Medicina românească de la începutul secolului XX folosea coaja rădăcinii de dud cu gust iute şi amar, pentru acţiunea sa purgativă. Din fructe se prepara sirop – Syropus Mororum, cu efect laxativ, uşor diuretic şi depurativ.
Frunza de dud conţine taninuri, flavonoide, glicozide. Studii recente au revelat prezenţa unei substanţe – 1-Deoxynojirimycina – inhibitoare a enzimei glicozidaza I cu rol în procesarea în organism a oligozaharidelor, fiind responsabilă astfel de efectul hipoglicemiant al frunzei.
În produsele naturiste frunzele de dud sunt utilizate în special datorită acţiunii hipoglicemiante fiind indicate în formele uşoare de diabet. Frunzele de dud mai sunt utilizate şi pentru proprietăţile antioxidante.