Ceai Renalex 20 plicuri Fares

Ceai Renalex 20 plicuri  Fares

Efect diuretic, favorizează dizolvarea şi eliminarea pietrelor de la nivelul tractului urinar, contribuie la reducerea concentraţiei cristaloizilor în urină (acid uric, fosforic, calciu, oxalaţi, cistină) reducând riscul sedimentării acestora cu formarea nisipului urinar, antispastic pe căile urinare.

Beneficii:
-Susţine funcţia excretoare a rinichilor.
-Susţine un drenaj urinar normal.
-Recomandt in litiază urinară, nisip la rinichi, colici renale.

Compozitie:
–Coada calului (Equiseti herba)
–Fructe de fenicul (Foeniculi fructus)
–Frunze de mesteacăn (Betulae folium)
–Rădăcină de osul iepurelui (Ononidis radix)
–Troscot (Polygoni avicularis herba)
–Iarbă neagră (Callunae herba)
–Frunze de leuştean (Levistici folium)
–Rădăcină de nalbă (Althaeae radix)
–Mentă (Menthae herba).

Administrare:
Se fierbe un plic în 250 ml apă timp de 5 minute, se lasă minim o oră apoi se strecoară.

Ceaiul se bea între mese.
Durata unei cure este de 3 luni.
Cura se poate repeta după o pauză de o lună, sau la nevoie.

Copii între 7 şi 14 ani: 2-3 căni cu ceai pe zi.
Adulţi şi copii de peste 14 ani: 3-4 căni cu ceai pe zi.

Atentionari:
Nu este indicat copiilor sub 7 ani şi în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.

Sarcină şi alăptare: Acest ceai nu este indicat femeilor însărcinate şi mamelor care alăptează.
Efecte secundare şi interacţiuni: La dozele recomandate nu au fost semnalate incompatibilităţi cu medicamentele şi nici efecte secundare.

Sfaturi practice de dietă şi stil de viaţă:
Dacă aveţi tendinţa de a acumula săruri minerale de la nivelul tractului urinar evitaţi alimentele cu conţinut ridicat de acid oxalic, calciu şi proteine.
Consumaţi 1-1,5 litri de apă sau ceai diuretic pe zi (100 ml la 2 ore pentru a favoriza diluarea urinei).
Renunţaţi la băuturile carbogazoase (deoarece sunt acide şi pot favoriza cristalizarea pietrelor), la ceaiul negru (contine oxalaţi) şi la apele minerale cu mult calciu.
Pentru a contribui la eliminarea acumulărilor de uraţi  recomandăm un regim alimentar cu conţinut redus în proteine, în special a celor de origine animală care duc la eliminarea unei urini acide cu continut mărit de acid uric (carne, untură, slănină, smântână, telemea, caşcaval,  frişcă), dar şi alte alimente precum fasole, mazăre, nuci, alune, arahide, migdale, ciocolată, alcool, cafea. Sunt permise  alimente alcalinizante: lapte degresat, brânză de vaci, urdă, caş (nesărate), supe-creme de legume şi de făinoase acrite cu lămâie, toate fructele, legumele verzi, ape alcaline 2 l pe zi, sucuri de fructe, ceaiuri diuretice.
Pentru a contribui la eliminarea acumulărilor de oxalaţi din tractul urinar evitaţi alimentele cu conţinut ridicat de acid oxalic: cacao, ciocolată, spanac, stevia, măcriş, mazăre, tomate, nuci, arahide, pătrunjel, piper, prune uscate, ceai negru, bere, ape minerale alcaline şi cele bogate în calciu. Sunt permise: fulgii de ovăz, hrişca, varza, salata, ciupercile, conopida, strugurii, merele, perele, piersicile, caisele, gutuile, sucurile de legume şi fructe, iar orezul, grişul, laptele şi derivatele din lapte în cantitate moderată (pot contribui la formarea calculilor renali prin lactoză şi calciu).
Pentru a contribui la eliminarea acumulărilor de fosfaţi din tractul urinar recomandăm un regim scăzut în fosfor şi calciu, grăsimi şi sare dar bogat în lichide. Consumaţi tărâţe minim 25 g pe zi deoarece reduc eliminările urinare de calciu. Evitaţi alimentele cu conţinut crescut de calciu: brânza fermentată, caşcavalul, laptele de vacă gras, gălbenuşul de ou, fasolea boabe albă, alunele, migdalele, nucile, ciocolata şi alimentele cu conţinut ridicat în fosfor: brânza de burduf, gălbenuşul de ou, carnea, viscerele, mazărea verde, ciocolata şi pâinea neagră.

Rolul componentelor:
Coada calului (Equisetum arvense) este o plantă erbacee din flora spontană, perenă, fără flori, care se înmulţeşte prin spori, precum ciupercile, muşchii şi ferigile.
Este o plantă de leac cunoscută şi folosită în Europa din timpuri imemoriale. Marii medici şi învăţaţi ai Antichităţii, Galen, Dioscoride şi Plinius, o menţionează în tratatele lor, chiar cu denumirea de Coada-calului, recomandând-o, cu precădere, în bolile de plămâni şi de rinichi.
Coada-calului a fost privită mult timp ca o plantă excelentă pentru detoxifiere, fiind folosită în cazul artritelor sau al bolilor cutanate despre ale căror simptome se credea că sunt potențate de prezența toxinelor în organism. Pe cale externă, pulberea de coada-calului era utilizată, direct pe răni, pentru oprirea sângerării și refacerea mai rapidă a țesutului lezat.
Conţine în cea mai mare parte minerale, peste 15% acid silici şi silicaţi, respectiv sărurile sale solubile în apă, sărurile de K, Al, S, Mg etc şi flavonoide, fapt pentru care este recunoscută pentru acţiunea sa diuretică. Mai multe studii de laborator si clinice au arătat că administrarea de coada calului are ca efect eliminarea accelerată a apei din ţesuturi.
Saponozidele şi acizii polifenolcarboxilici conţinuţi fac această plantă ca fiind folositoare pentru tratarea unei game variate de afecțiuni precum infecțiile genito-urinare, bolile renale, problemele prostatei, obezitatea, artrita, ulcerele hemoragice și tuberculoza. Siliciul conținut se pare că tonifică țesutul conjunctiv – din tendoane, ligamente, cartilagii și os – ceea ce poate explica utilizarea ei în afecțiunile reumatice. Este prescrisă pentru combaterea celulitei, constituie o sursă de minerale pentru persoanele predispuse la fracturi osoase și este folosită pentru tratarea tetaniei.
Studii recente arată că în corpul uman cantitatea de siliciu scade odată cu vârsta, fenomen care are o contribuţie decisivă la ceea ce numim îmbătrânirea organismului. Practic, pe măsură ce scade procentul de siliciu organic din corpul nostru, apar fenomene cum ar fi rigidizarea şi sclerozarea vaselor de sânge, mai ales a arterelor, pierderea elasticitătii pielii şi a celorlalte ţesuturi, scăderea densităţii osoase, prolapsurile etc. Coada-calului este planta care conţine cea mai mare cantitate de siliciu organic asimilabil. În Statele Unite ale Americii se găsește frecvent și în diferite suplimente nutriționale, sub formă de extracte fluide sau în capsule, pentru aportul în săruri minerale.

Cunoscut ca plantă medicinală şi condiment peste tot în lume, începând chiar din perioada antică datorită aromei sale plăcute, feniculul, sau molura, este o specie ierbacee, bienală sau perenă, la noi exclusiv de cultură, cu tulpina ce ajunge până la 1-2m, ramificată de la bază, frunze de 3-4 ori sectate, cu fragmente filiforme. Florile mici, galbene, grupate în umbele. Fructele alungite, grupate câte două, cu 5 coaste proeminente fiecare, şi plăcut aromate.
Citat de Theophrastus, Plinius şi Columella; după Dioscorides iarba şi fructul stimulează secreţia lactată. În cartea de reţete a lui Marcellus Empiricus din Bordeaux (aprox. secolul V D.H.) era recomandat ca remediu pentru tuse.
În majoritatea cărţilor mai vechi sau mai noi de specialitate, feniculul este prezentat ca şi carminativ, stimulent, galactogog, diuretic şi diaforetic, cu utilizare în colici însoţite de flatulenţă, amenoree şi hiposecreţie lactată, şi de asemenea pentru corectarea gustului pe lângă alte substanţe cu gust neplăcut.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX, consideră că feniculul este cel mai preferabil mijloc de stimulare a secreţiei lactate. În plus are o acţiune carminativă şi înlesneşte expectoraţia. De asemenea, un ceai de fenicul este eficace în combaterea convulsiilor şi deci indicat în tusea măgărească (convulsivă), astm, precum şi în catarurile bronhiale cronice; în plus, stimulează apetitul şi va combate diverse tulburări stomacale.
Efectele antispasmodice, antiinflamatoare, secretomotoare şi antibacteriane ale uleiului esenţial de fenicul au fost demonstrate în studii in vitro şi în studii pe animale. Tot studiile pe animale au demonstrat şi efectele secretolitic şi expectorant ale anetolului şi fenconei, cât şi ale infuziei din fructele de fenicul in vitro.
Activitatea estrogenică este pusă pe seama trans-anetolului.
În studii experimentale in vitro sau in vivo au mai fost evidenţiate şi alte efecte ale feniculului: hepatoprotector, hipotensiv, hipoglicemic şi anestezic local.

În secolul al IV-lea î.Hr., Theophrastus a descris pentru prima oară această plantă. În secolul I d.Hr., Dioscorides și Pliniu au descris utilitatea plantei în tratarea pietrelor la rinichi. În Roma antică, Galen menționa faptul că osul iepurelui crește debitul urinar și scade dimensiunea pietrelor de rinichi.
Este o plantă erbacee, perenă, întâlnită prin pășuni, fânețe aride și terenuri nisipoase, de-a lungul apelor, apelor curgătoare; ce are în pământ un rizom în prelungirea căruia rădăcina atinge o lungime de până la 20 cm, grosme de 1 cm, de culoare cenușie iar partea aeriană, tulpina, înaltă până la 60 cm, ușor brunificată, lemnoasă la bază, cu multe ramificații spre vârf, cu flori solitare sau pereche, de culoare roz și păstaie (fructul) de dimensiune redusă. Înflorește în lunile de vară.În scopuri medicinale se utilizează părțile subterane (rădăcina), recoltate în lunile martie-aprilie și septembrie-octombrie.
Rădăcina de osul iepurelui este utilizată ca diuretic în afecțiunile inflamatorii ale tractului urinar, pentru prevenirea formării calculilor renali și eliminarea celor existenți. Această proprietate este dă de prezența saponinelor, a sterolilor și a izoflavonelor din compoziție. S-a constatat că prin administrarea infuziilor cu un conținut crescut în saponine se determină o creștere a diurezei cu 20% față de normal. Planta are acțiune antiseptică urinar, colagogă, antireumatică și acționează pozitiv asupra schimburilor metabolice. După unii cercetători, are acțiune asupra corticosuprarenalei, afirmație bazată pe efectele benefice în artritele cronice, în stări alergice și eczeme. Osul iepurelui este considerat un remediu natural în tratamentul celor care suferă de reținerea apei în țesuturi și în cavitățile naturale ale organismului prin favorizarea eliminării toxinelor din corp.
Se administrează sub formă de infuzie sau decoct iar extern se utilizează sub formă de comprese și cataplasme pentru ulcerații cutanate, prurit sau afecțiuni cronice ale pielii (dermatita cronică).

Arbore înalt de 30m, cu tulpina ramificată, flexibilă, cu frunze romboidale cu marginea dublu serată şi vârful acuminat. Scoarţa tulpinilor mature este albă, cu ritidom inelar şi lenticele. Florile sunt unisexiate grupate în amenţi, cele mascule câte 2-3 la vârful lujerilor se formează încă din vara precedentă, cele femele au forma unui con alungit. Frunzele se recoltează în stadiul tânăr, în perioada mai-august, prin strunjirea ramurilor.
Mesteacănul a jucat în antichitate un rol de seamă, cultural şi medical, fiind considerat în mod propriu „arborele vieţei”.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX recunoştea o acţiune depurativă accentuată pentru coaja de mesteacăn, datorită cantităţii de camfor şi betulină conţinute, producând astfel o stimulare a schimburilor de substanţe organice şi o întinerire. Unii medici considerau frunzele un excelent mijloc de tratare a problemelor metabolice şi diatezelor urice care se manifestă prin gută, reumatism, inflamaţii articulare dureroase, nefrite cronice, hidropizii.
Ceaiul din frunze de mesteacăn ajută la eliminarea acidului uric ajutând astfel în stările gutoase şi în erupţiile cutanate; rezultate bune s-au obţinut cu ceaiul de frunze de mesteacăn în bolile de rinichi şi litiaza urinară.
Tradiţia populară mai foloseşte mustul de mesteacăn, cu gust acrişor şi plăcut, ca un leac puternic contra colicilor, durerilor renale şi calculoase, purificator al sângelui fiind şi o bună băutură răcoritoare.
Prin distilarea uscată a lemnului de mesteacăn se obţine un gudron utilizat în dermatologie.
Proprietăţile frunzelor se datorează conţinutului în flavone, saponine, tanin, triterpene şi ce imprimă acestora efectele diuretice indicate pentru bolnavii cardiorenali cărora le reduce edemele şi albuminuria, favorizează eliminarea acidului uric şi a colesterolului. Mai posedă proprietăţi antimicrobiene şi antireumatice. Scoarţa de mesteacăn se utilizează pentru tratamentul dermatitelor şi îngrijirea părului.
Recent, într-un studiu realizat pe şobolani, un extract etanolic din frunzele de mesteacăn au arătat activitate gastroprotectoare.