CEAI NUTRISAN HC 50 g Favisan

CEAI NUTRISAN HC 50 g Favisan

hipocolesterolemiant

Compuşii sterolici – taraxasterolul, pseudotaraxasterolul, B-sitosterolul – refac funcţia antitoxică a ficatului, antrenează depozitele de colesterol din sânge şi din ţesuri. Bolnavii cu leziuni hepatice care consumă acest produs obţin ameliorări importante, elimină masiv substanţe toxice prin urină şi prin transpiraţie.

Determină scăderea valorilor colinesterazei, ceea ce indică un efect favorabil în steatoza hepatică ce adeseori, însoţeşte afecţiunile biliare.

Interrelaţia dintre steatoza hepatică şi afecţiunile biliare, între care semnalăm formarea calculilor biliari şi dereglarea metabolismului colesterolului, este un fapt dovedit ştiinţific şi confirmat de viaţă.

Recomandări: hipercolesterolemie, ateroscleroză, calculi biliari, afecţiuni hepatice, intoxicaţii, arterite, dermatoze, migrene, hipertensiune, celulită, vertij (ameţeli), zgomote în urechi, dureri de cap, gută, reumatism

Mod de preparare şi administrare:

a) Infuzie: O linguriţă rasă de produs se opăreşte cu 250 ml apă clocotită; se lasă, 20-30 de minute, acoperit, se strecoară şi se beau, cu înghiţituri rare, între mese, 1-2 căni pe zi.

b) Pulvis: Se macină fin cu maşina de cafea şi se ia, cu ceai, câte o jumătate de linguriţă, de 1-3 ori/zi, zilnic.

Prezentare: pungi de 50 g

Păstrare: la temperatura camerei, în locuri ferite de umiditate excesivă şi de lumină solară

Compozitie:

• Anghinare
• Frunze de nuc
• Papadie
• Frunze de frasin
• Frunze de mesteacan
• Patlagina
• Pir

Rolul componentelor:

Anghinare - Plantă ierboasă originară din regiunea mediteraneană, la noi specie de cultură, bienală, în primul an formează o rozetă de frunze mari de culoare verde-închis pe partea superioară şi albicioase pe partea inferioară cu peri albi şi moi. În al doilea an se formează tulpini de 0,6-1,8 m, cu flori roşii-violacee.

Originile anghinarei ne sunt cunoscute în timp, de pe vremea filosofului şi naturalistului grec Theophrastus (371-287 Î.H.), Pedanius Dioscorides (40-90 D.H.), Pliniu cel Bătrân, (23-79 D.H.), care au descris-o în scrierile lor şi au folosit-o.

Grecii antici o vedeau ca pe o delicateţă şi ca pe un afrodisiac. Romanii bogati foloseau anghinarea preparată cu miere şi oţet, asezonată cu cumin, astfel ea putând să fie şi păstrată de-a lungul anului.

Începând din anii 80 D.H., maurii încep cultivarea anghinarei în zona Granadei.

Se consideră că anghinarea a fost făcută celebră de către Caterina de Medici (1519-1589). care a introdus-o în Franţa atunci când ea sa căsătorit cu regele Henric al II-lea (1519-1559), la mijlocul secolului al 16-lea.

Galenoterapia începutului de secol XX în România indica utilizarea medicinală a frunzei de anghinare ca antinevritică, indicată pentru bolile prezentând tulburări ale metabolismului hidraţilor de carbon şi tulburarea metabolismului apei, dând un tablou simptomatic polinevritic.

S-a stabilit că anghinarea posedă proprietăţi diuretice, coleretice, hipocolesterolemiante, hipolipemiante şi hepatostimulatoare.

Anghinarea este cunoscută pentru gustul ei amar, care este atribuit în mare unui compus numit cinarină, considerată unuil din principiile biologic active cele mai importante ale anghinarei. Alte principii active importante sunt flavonoidele, lactonele sescviterpenice, polifenolii şi acizii cafeoilquinici.

În anii 1970 oamenii de ştiinţă europeni au arătat prima dată abilitatea cinarinei de a reduce colesterolul la oameni. Unul din cele mai recente studii, publicat în anul 2000, a utilizat un extract din frunzele de anghinare standardizat în cinarină a stabilit efectul hipocolesterolemiant al acestuia.

Proprietăţile hepatoprotectoare şi detoxifiante ale ficatului au intrat în atenţia cercetătorilor în 1966, când s-a realizat un studiu care susţine efectele hepatoregeneratoare la şobolani. Un studiu realizat în 1987 care s-a concentrat asupra efectelor pe celulelor hepatice de şobolan supuse acţiunii nocive a unor substanţe chimice, a găsit că cinarina şi acizii cafeici au efecte hepatoprotectoare semnificative.

Utilizarea modernă a anghinarei se concentrează pe utilitatea sa în tratamentul hiperlipidemiei, hipercolesterolemiei, dispepsiei şi afecţiunilor care necesită o creştere a colerezei.

Nucul este un arbore foios ce poate ajunge până la 30m înălțime, cu o coroană globuloasă, frunze imparipenat compuse iar fructele sunt niște drupe globuloase, mari de 4-5cm, cu ănveliș cărnos, verde. În interiorul acesteia se găsește o sămânță mare, comestibilă. Nucul are o longevitate de 300-400 de ani. În scop terapuetic se folosesc frunzele (Juglandis folium), pericarpul fructelor (Juglandis pericarpium)și fructele (Juglandis fructus).

Datorită conţinutului biochimic foarte diversificat, există multiple proprietăţi terapeutice. Frunzele și pericarpul sunt bogate în taninuri, ulei volatil, naftachinone, flavonoide și sunt indicate pentru efectele lor hipoglicemiante, depurative, hemostatice, antidiareice, astringente, antiinflamatoare, cicatrizante, emoliente și antimicotice. Fructele sunt extrem de bogate în acizi graşi monosaturaţi (aprox. 72%), precum este acidul oleic şi o excelentă sursă de acizi graşi esenţiali de omega 3 ca acidul linoreic, acidul alfa linoreic(ALA) şi acidele arachidonice. Introducerea regulată în meniu a nucilor ajută la reducerea colesterolului negativ şi la creşterea nivelului de colesterol pozitiv, benefic pentru organism.

Legendele antice povestesc cu mare admiraţie despre zeiţa Artemis Coryatis, iubită de Zeus şi transformată într-un nuc cu roade bogate, datorită clarviziunii ei magice. Originea nu¬cului pare a se pierde în negura timpului şi se crede că a fost prezent înaintea perioadei gla¬ciare, după care a rezistat doar în câteva zone. Există (ca peste tot, şi la fiecare legendă) opinii că patria lui adevărată ar fi Iranul şi de acolo ar fi plecat în Asia Mică, Caucaz, Asia Centrală –unde se întâlneşte şi astăzi în stare sălbatică. În India, nucul se pomeneş¬te încă din sec. I î. Hr, în ma¬nu¬scrisele sanscrite, iar în China, nucul se cultiva cu 140-150 ani înaintea erei creştine. În cultura noastră, nucul era sădit pe lângă casă cu ocazia unui eveniment special, cum ar fi venirea pe lume a unui copil. Cu toţii ştim că nucile se dăruiesc colindătorilor de Cră¬ciun, de Anul Nou şi Bobotează, iar pe vremuri, se înveleau în hârtii colorate şi se agăţau în bradul de Crăciun, în locul globuleţelor (mai ales în casele copiilor nevoiaşi).