Ceai Macese 50 g Fares

Ceai Macese F183 50 g Fares

Contribuie la întărirea organismului şi susţine sistemul imunitar.

Beneficii:
-tonic
-susţine revigorarea organismului
-contribuie la funcţionarea optimă a sistemului imunitar
-susţine răspunsul imunitar al organismului în cazul apariţiei microorganismelor potenţial patogene
-susţine pofta de mâncare
-ajută la reducerea stărilor de oboseală
-ajută la îmbunătăţirea circulaţiei periferice
-susţine funcţiile hepatice
-susţine buna funcţionare a aparatului urinar
-antioxidant.

Compozitie:
-fructele arbustului Rosa canina L., fam. Rosaceae, sunt bogate în vitamina C; mai conţin vitaminele B, E, K, P, provitamine A; pectine; acizi organici, flavonoizi, carotenoide.

Administrare:
Peste o linguriţă plantă se toarnă 200 ml apă clocotită şi se lasă 10 minute acoperit, apoi se strecoară.

Se beau 2-3 căni cu ceai pe zi.

Rolul componentelor:
Dacă medicii Antichităţii au încadrat măceşul în tezaurul lor medical, tocmai în 1885 specialiştii i-au acordat locul meritat în Farmacopeea Britanică. Iar la noi, bogăţia în vitamine a fructelor sale a primit recunoaşterea lumii medicale ştiinţifice la începutul secolului XX. Astăzi, avem oricând la îndemână un ceai care înlesneşte digestia, potoleşte setea şi produce diureză. Şi care, chiar la o lungă întrebuinţare, nu produce iritare  rinichilor.

Atenţionări
La dozele recomandate nu se cunosc contraindicaţii.

Rolul componentelor:
Plantă indigenă în Europa, măceşul este un arbust ghimpos, de 2-3 m, cu ramuri arcuite, frunze penat-compuse cu marginile dinţate. Florile sunt mari, cu sepalele răsfrânte şi cu petalele roz. Fructul, măceaşa, este un fruct fals (se dezvoltă din caliciu), roşu, lunguieţ, închizând în interiorul său adevăratele fructe (achene), cu aspect de seminţe păroase.
Medicii antichităţii – Dioscorides, Plinius, Teophrastus, Hippocrates au încadrat măceşul în tezaurul lor medical.
Deja pe vremea lui Hippocrates era cunoscută ca un agent antiinflamator.
După Matthiolus (1626), măceşele se administrau în gonoree şi dizenterie. Cu miere se utilizau ca antihelmintice, împotriva calculilor urinari şi a dificultăţilor apărute la, urinare cauzate de aceştia.
Fructele de măceş au devenit oficiale în Farmacopeea Britanică în 1885. În cel de-al doilea război mondial Anglia a ajuns în imposibilitatea de a mai importa citrice, astfel guvernul englez a încurajat culegerea şi folosirea măceşelor ca sursă de vitamina C.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX aprecia în deosebi la măceşe bogăţia în vitamina C. Ceaiului de fructe de măceş i se mai atribuia un efect purgativ şi de combatere a stărilor catarale uşoare ale intestinului; extractul fluid de măceşe era indicat pentru combaterea pietrelor la rinichi şi vezicula fierei. Se considera că ceaiul de măceşe înlesneşte digestia, potoleşte setea şi produce diureză; iar acţiunea diuretică are marele avantaj că, chiar la o lungă întrebuinţare nu produce nici o iritare pe rinichi sau pe băşică, ceea ce-l face foarte indicat în bolile căilor urinare şi de rinichi.
Măceşele conţin foarte puţin ulei volatil, caroten, pectine, dextroză, acid citric şi acid malic şi taninuri; „seminţele” conţin urme de vanilină. Nu în ultimul rând, măceşele sunt bogate în vitamina C. Unele experimente au arătat că extracele din pulpă au efect bactericid asupra E. Coli.
Cercetările au demonstrat că mulţi compuşi din extractele de măceşe au proprietăţi antioxidante şi antiinflamatoare.