Ceai Farebil 50g Fares

Asigura o digestie optima si sustine sanatatea ficatului.

Beneficii:
-rozmarinul susţine drenajul hepatobiliar şi este hepatoprotector,
-păpădia contribuie la funcţionarea normală a ficatului, stimulează digestia;
-fumariţa ajută la menţinerea unui ficat sănătos;
-turiţa mare susţine funcţiile hepatobiliare, controlează secreţia şi eliminarea bilei în intestin, îmbunătăţeşte confortul digestiv după servirea mesei;
-rozmarinul susţine funcţiile biliare şi hepatice, drenajul hepatobiliar şi este hepatoprotector, contribuind la funcţionarea normală a ficatului;
-menta ajută în caz de indigestie, susţine o digestie sănătoasă;
-salvia susţine digestia.

Compozitie:
-Mentă (Menthae herba) 20%,
-păpădie (Taraxaci herba) 15%,
-frunze de lemon verbena (Lippiae citriodorae folium) 15%,
-turiţă mare (Agrimoniae herba) 15%,
-fumariţă (Fumariae herba) 14%,
-frunze de rozmarin (Rosmarini folium) 10%,
-salvie (Salviae herba) 10%,
-ulei esenţial de lămâie (Citri aetheroleum) 1%.

Administrare:
Peste o linguriţă amestec de plante se toarnă 200 ml apă clocotită şi se lasă 10-15 minute acoperit, apoi se strecoară.

Se beau 3 căni cu ceai pe zi.

Durata unei cure este de 3 luni. Cura se poate repeta după o pauză de o lună.

Atenţionări:
Nu este indicat în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.

La dozele recomandate nu se cunosc contraindicaţii.

Sarcină şi alăptare:
Acest ceai nu este indicat femeilor însărcinate şi mamelor care alăptează.

Efecte secundare şi interacţiuni:
La dozele recomandate nu au fost semnalate incompatibilităţi cu medicamentele şi nici efecte secundare.

Vă recomandăm să evitaţi grăsimilor deoarece acestea necesită pentru digestie prezenţa acizilor biliari. Dacă bila secretă în exces aceşti acizi, creşte probabilitatea de a se aglomera sub formă de nisip sau pietre. Feriţi-vă de prăjeli, carne şi peşte gras, mezeluri, viscere,conserve, unt, smântână, brânzeturi grase, oleaginoase (nuci, alune, arahide), ouă, maioneză, produse de patiserie. De asemenea evitaţi legumele cu celuloza dură, usturoiul, castraveţii, ardeii, leguminoasele uscate, ciocolata, cacao, condimentele iuţi, iritante şi alcoolul.

Asociaţi zilnic în dietă alimente cu efect drenor biliar (ulei de măsline presat la rece, salată verde, andive, anghinare, frunze de păpădie, măsline). Puteţi consuma legume cu celuloză fină (roşii, ardei, vinete, morcovi, fasole verde, dovlecei, salată verde – crude sau gătite), fructe bine coapte, pâine de secară şi de grâu integral veche de o zi, paste făinoase, lactate slabe, legume, deserturi cu fructe şi brânză de vaci.

Rolul componentelor:
Ca şi multe alte plante, menta le-a fost cunoscută anticilor greci, romani si egipteni. Legenda spune că zeul întunericului Pluto s-a îndrăgostit nebuneşte de frumoasa nimfă Mentha. Geloasă, soţia sa zeiţa Persephona a urmărit-o pe nefericita fată şi a îngropat-o în pământ. Pluton, impresionat de suferinţa nimfei a transformat-o apoi în planta frumos mirositoare care îi poartă numele.
Menta este o plantă anuală, erbacee, face parte din familia Labiatae şi este considerată de mulţi autori ca fiind perenă. Este înaltă de 50-120 cm, puternic ramificată chiar de la bază, tulpina în 4 muchii evidente, cu frunze opuse, ovale, flori violacee asimetrice, cu 4 petale, grupate într-o inflorescenţă ca un spic. Prezintă un miros caracteristic, puternic aromat. Există diverse specii de mentă, toate fiind cultivate, cele mai uzuale fiind Mentha piperita, Mentha spicata (crispa), Mentha arvensis. Se înmulţeşte în practica agricolă exclusiv pe cale vegetativă, prin stoloni. Soiurile spontane nu prezintă întrebuinţări medicale eficiente.
La începutul secolului al XVIII-lea menta se foloseşte în Europa ca plantă medicinală, la noi însă este introdusă în primul deceniu al secolului trecut. Uleiul esenţial de mentă, obţinut încă din secolul XVII, este responsabil de mirosul pregnant al acestei plantei precum şi de efectele terapeutice asupra organismului.
Romanii, grecii, foloseau menta de milenii. Ei ştiau că aroma de mentă, dată de uleiul volatil, este capabilă să îmbunătăţească starea de spirit, de aceea înaintea festivităţii romanii decorau mesele cu frunze de mentă iar pe podele şi pereţi pulverizau infuziile de mentă.
Uleiul volatil de mentă este bogat în derivaţi de alcool cum ar fi mentolul, izomentolul, piperitolul şi cetone precum mentonă, izomentonă, piperitonă. Mai conţine oxizi şi esteri cum este mentofuranul şi 1,8-cineolul, elemente importante pentru acţiunea farmacologică. Numeroase minerale şi substanţe nutritive, inclusiv fier, mangan, magneziu, calciu, acid folic, potasiu se regăsesc în uleiul de mentă.
Uleiul volatil este secretat de perii glandulari ai plantelor întregi chiar înainte de înflorire. Are un proaspăt miros mentolat, este limpede, colorat până la galben pal, şi apos în vâscozitate.
Beneficiile pentru sănătate ale uleiului de mentă includ capacitatea sa de a trata spasmele provocate de indigestie, problemele respiratorii, durerile de cap, greaţa, febra, neplăceri ale stomacului şi intestinelor. Este un bun calmant şi decongestionant, relaxând musculatura dintr-un sindrom de colon iritabil, mucoase iritate (bronşică, gastrică) sau chiar în condiţiile de stres.
Uleiul volatil de mentă ajută digestia, fiind un tonic în cazul unui apetit alimentar scăzut sau stimulează digestia şi flatulenţa prin acţiune stomahică, colagogă şi carminativă. Acţiunea expectorantă şi mucolitică se revendică mentei tot datorită uleiului volatil, în special mentonei şi cineolului, la fel şi efectul antipruriginos. Mentolul este responsabil de acţiunea antiemetică şi analgezică şi de îndepărtare a anxietăţii, depresiei sau a suprasolicitării organismului.
Fie administrat prin inhalaţie, prin piele sau oral, uleiul volatil interacţionează cu receptorii sistemului nervos central prin proprietăţile fizico-chimice specifice şi astfel, spun cercetătorii, menta are o multitudine de întrebuinţări.
Menta este folosită şi pentru acţiunea antidiareică şi antiseptică datorită taninurilor din compoziţie, care au un efect astringent asupra proteinelor bacteriene.
Această plantă este recunoscută şi utilizată la nivel internaţional, fiind menţionată în Farmacopeea Europeană (European Pharmacopoeia), în Farmacopeea Americană (U.S. Pharmacopeial Covention) precum şi în diverse cărţi de specialitate şi tratate. În Farmacopeea Română (FR X) menta are 2 monografii trecute separat, Menthae folium şi Menthae aetheroleum.
Oamenii de ştiinţă contemporani nu se opresc la rezultatele obţinute sau la medicina tradiţională ci încearcă să descopere cât mai multe lucruri despre această plantă. De exemplu, au ajuns la concluzia că sportivii sunt capabili să efetueze mai multe exerciţii şi chiar să alerge mai repede atunci când simt mirosul de mentă. Explicaţia constă în faptul că aroma pronunţată a plantei afectează o anumită parte a creierului care este responsabilă pentru trezirea de dimineaţă. Prin urmare, pasta de dinţi cu aromă de mentă reprezintă o modalitate mai facilă de trezire dimineaţa. Fabricarea produselor de igienă orală ce au în compoziţie mentă a fost menită în primul rând datorită contribuţiei acesteia la dispariţia mirosurilor neplăcute precum şi pentru efectul antiinflamator şi antiseptic. Acestea şi alte proprietăţi s-au manifestat şi în cosmetică unde găsim în ziua de azi o varietate largă de creme, geluri, balsamuri, şampoane pe bază de mentă.
Terapeutic, menta se găseşte sub formă de capsule, comprimate, plantă mărunţită şi uscată pentru infuzii, tincturi. Extern se folosesc de asemenea creme, geluri, unguente.
Deşi se întâlnesc rar, pot apărea reacţii alergice la persoanele sensibile sau intolerante la un compus din mentă. Nu este indicată administrarea în sarcină şi copiilor sub 7 ani şi nu se poate administra concomitent cu antiacidele.
Pentru copii, se poate încorpora menta într-o îngheţată preparată în casă, pentru a-i da o savoare mentolată, răcoritoare, perfectă pentru zilele toride de vară.

Rozmarinul este un arbust care creşte în toată Europa, dar s-a adaptat mai bine zonelor litoralului mediteranean. Aceasta se vede şi în numele său care provine din două cuvinte latine: ros+marinus care înseamnă roua mării. Practica arderii de crenguţe de rozmarin pentru purificarea aerului în spitalele din Franţa s-a menţinut până în secolul XX.
Frunzele conţin ulei esenţial (1-2%) în care componenţii principali sunt camfenul, borneolul camforul, acidul rosmarinic, şi mai conţine flavone, taninuri, principii amare.

Medicina românească din secolului XX constata pentru uleiul esenţial de rozmarin o puternică acţiune stimulentă, o sporire a diurezei în doze mici, şi o stimulare a reflexelor, iar în doze mari atenuarea reflexelor. Se mai observa o sporire a activităţii intestinale. În bolile de ficat medicii vremii au obţinut cu ceaiul din plantă rezultate bune în bolile de ficat, observându-se şi o oarecare stimulare a diurezei, o stimulare a circulaţiei sangvine cu ridicarea presiunii şi redresarea pulsului. În plus, au mai observat o tonifiere a cordului, o cedare a hidropiziilor şi o diureză fără lezarea epiteliului renal prin iritare. Ceaiul de rozmarin era şi mai este utilizat ca tratament naturist în bolile de stomac şi intestine, în special asociat cu feniculul.
Medicina populară românească foloseşte rozmarinul ca remediu natural în toate aceste afecţiuni, şi pentru stimularea apetitului, boli de inimă, reumatism, dureri de cap, şi extern pentru vindecarea rănilor şi diverselor erupţii ale pielii, chelie.
Este utilizat în produsele naturiste ca tonic amar, coleretic, aromatic, condiment, fiind indicat în afecţiuni gastro-intestinale, hepatice, reumatism. Se mai indică utilizarea uleiului volatil în băile tonice, creme pentru frecţii în reumatism precum şi vinuri tonice cu rozmarin.
Sunt studii care susţin şi un efect antioxidant al compuşilor polifenolici ai rozmarinului, şi potenţiale efecte de prevenire şi tratare a astmului bronşic.