Ceai Diuretic 20 plicuri AdNatura
Contine un amestec omogen in proportii variabile din plante recunoscute in literatura de specialitate atat pentru rolul lor pozitiv in eliminarea toxinelor, eliminarea apei, cat si pentru stimularea sistemului imunitar.
Beneficii:
Adjuvant pentru eliminarea toxinelor, stimularea transpiratiei si imbunatatirea sistemului imunitar.
Compozitie:
-flori de albastrele,
-frunze de merisor,
-radacini de brusture,
-iarba de coada calului,
-frunze de mesteacan,
-flori de soc,
-fructe de coriandru,
-frunze de busuioc,
-frunze de stevie dulce.
Administrare:
Uz intern – infuzie. Peste un plic de produs se toarna 250 ml apa clocotita; Vasul se acopera si se lasa in repaus 10 – 15 minute, agitand din cand in cand. Dupa infuzare se scoate plicul si se poate adauga o lingurita de suc proaspat de lamaie.
Intern: se beau pana la 1-2 litri de ceai pe zi; Nu se indulceste. Ceaiul are gust dulceag datorita frunzelor de stevie dulce numita si “iarba de miere” (Stevia rebaudiana) care contin substante dulci permise diabeticilor si supraponderalilor deoarece sunt practic lipsite de aport caloric.
Atentionari:
Acest produs este un supliment alimentar.
Suplimentele alimentare nu inlocuiesc o dieta variata si echilibrata si un mod de viata sanatos.
A nu se lasa la îndemana si la vederea copiilor mici.
A nu se depasi doza zilnica recomandata pentru consumul zilnic.
Rolul componentelor:
Plantă erbacee anuală, membră a familiei Asteraceae, subfamilia Liguliflorae, cu tulpina erectă, înaltă de 0,5-1 m, simplă sau ramificată, cu frunze alterne, liniare, adânc sectate, prevăzute cu peri mătăsoși, care le conferă o culoare alburie; florile grupate în antodii globuloase terminale, cu 7-12 flori marginale albastre, sterile, în formă de pâlnie, cele centrale mai mici.
În multe părţi ale globului, frumoasele albăstrele sunt astăzi considerate buruieni în culturi, şi astfel supuse erbicidării. Cu creșterea utilizării erbicidelor, albăstrelele au devenit din ce în ce mai rare în multe părți ale Europei. Există rapoarte care afirmă că, în Evul Mediu, albăstrelele constituiau o pacoste chiar pentru culturile din vremea aceea, nu doar din cauză că reduceau productivitatea dar și din cauză că toceau coasele şi secerile.
Albăstreaua egiptenilor antici era specia similară C. depressa, care nu este considerată ca indigenă în Egipt, ci sosită din vestul Asiei, probabil prin importul de grâne. S-a descoperit că în Egiptul antic reproducerea albăstrelelor datează încă de la jumătatea mileniului IV Î.Hr. (Epoca de Piatră spre Epoca Bronzului). Probabil datorită culorii similare cu a lotusului albastru şi a faptului că însoțea totdeauna culturile de cereale, planta a devenit un simbol al vieții şi fertilității, fiind cultivată și ca plantă de grădină, „portretizată” în fresce, și în design-urile de pe pereții și pardoselile caselor şi palatelor din perioada Amarna (1364–1347 Î.Hr.).
Din Dinastia a XVIII-a (din 1552 Î.Hr.) până în perioada greco-romană, artiştii epocii au utilizat florile de albăstrele pentru decorarea mormintelor. În mormântul lui Tut-ankh-Amun, Howard Carter (în 1922) a găsit coroane şi ghirlande de albăstrele, împreună cu petale de floare de lotus albastru pe cele trei sarcofage; plantele erau oferite decedaţilor pentru a-i însoţi pe calea lor şi pentru a le fi ajutor pentru reînviere. Exista credinţa că faraonii, la funeraliile lor, deveneau una cu Osiris, zeul fertilităţii şi ocrotitorul agriculturii, care după ce a fost ucis de fratele său Seth a devenit suveranul lumii de dincolo. Din lumea de dincolo el a fost reînviat continuu, acest fapt creând legătura dintre albăstrele, Osiris şi reînviere.
Denumirea cyanus provine din cuvântul latin care desemnează culoarea albastră, iar denumirea generică Centaurea provine de la centaurul Kiron.
În simbolismul Creştin, albăstrelele erau asociate cu Maria şi Iisus, fiind adesea reproduse în picturi ale Evului Mediu şi ale Renaşterii şi întâlnite în frescele creştine. Albăstreaua a fost de asemenea un simbol al sensibilităţii, fidelităţii şi al încrederii, sau prin contrast, un simbol al puterii şi măreţiei, aşa cum apare în tapiseria „Verdure” a Împăratului Carol al V-lea de Habsburg.
Inflorescențele de albăstrele conţin compuşi fenil-propanici (acid cafeic şi clorogenic), poliine, substanțe amare, pectine, tanin, antociani complexaţi cu fier, săruri minerale, glicozide, şi o antocianină albastră.
Toate părţile plantei sunt utilizate ca remediu tradiţional, pentru ameliorarea febrei, curăţarea sângelui, ca astringent, diuretic şi laxativ uşor, tonic amar, ca stimulent hepatic şi biliar şi pentru probleme menstruale sau leucoree, sau Candidoză vaginală (extern). Esenţa de flori de albăstrele este utilizată ca remediu pentru probleme ale ochilor, în special pentru inflamaţii şi conjunctivite şi în caz de oboseală a ochilor, în unele regiuni din Franţa numindu-se chiar „ochelari sparţi”. Planta este de asemenea utilă pentru tratarea problemelor scalpului.
Merişoarele (afinele roşii) sunt considerate încă din vechime tratamente miraculoase pentru numeroase boli, cu precădere cele ale tractului urinar. Merișorul a fost descoperit în America de Nord, de către primii locuitori, și era folosit pentru mâncare, îndeosebi pentru pastramă. Impactul benefic asupra sănătății a fost confirmat în zilele noastre prin studii specializate.
Timp de secole, merișorul a fost folosit profilactic în regiunile nordice, în țări precum Suedia, Finlanda sau în Rusia de Nord, unde clima aspra nu permitea creșterea și, implicit, consumul altor prea multe fructe. Și-a dovedit în timp eficiența în tratarea infecțiilor renale, intestinale și gastrice.
Este un arbust mic, tufos cu frunzele eliptice, cu vârful rotunjit și rigide. Florile sunt albe-roz iar fructele sunt bace sferice, roșii lucitoare, acrișoare și comestibile. În scop medicinal se folosesc fructele și frunzele. Frunzele de merișor conțin arbutozidă, taninuri, flavone, vitamine C și substanțe cu acțiune antibiotică. Fructele conțin acizi organici, antociani și vitamine (A,B,C), substanțe minerale. Semințele fructelor sunt bogate în acizi grași de tip omega-3.
În medicina tradițională, merișorul a fost folosit ca aperitiv, antihemoragic, diuretic și tonic pentru sistemul nervos. În medicina tradițională austriacă, fructele de merișor au fost administrate intern sub forma unui jeleu sau sirop pentru tratarea problemelor gastrointestinale, rinichilor și tractului urinar. Principiile active ale plantei au acțiune antiinflamatoare, antiseptică, diuretică, astringentă, antidiareică, sudorifică. Frunzele au acțiune astringentă, datorată conținutului în taninuri și antiseptică la nivel renal. Datorită conținutului mare de flavone are și acțiune diuretică. Antocianii din merișor s-au dovedit a avea efecte pozitive asupra Staphylococcus aureus, bacterie ce cauzează diverse infecții. Merișorul este contraindicat în sarcină.
Fructele de merișor puse într-un borcan cu apă, la temperatura de 10-18 grade Celsius, se păstrează vreme de un an, fără vreo altă intervenție, deoarece conțin substanțe numite benzoați, care sunt varianta naturală și netoxică a periculosului aditiv E 211 (benzoat de sodiu), cu efect puternic conservant.
