Ceai de Sarbatoare Centenarul Marii Uniri 20 plicuri Fares

Cymbopogon este un gen cu 55 de specii aparţinând familiei Poaceae, indigene în regiunile tropicale şi subtropicale din Asia, cultivate acum şi în America Centrală şi de Sud, Africa şi alte zone tropicale. Lemongrass este o plantă versatilă, dezvoltându-se uşor şi în grădină. Prezintă un rizom scurt, creşte în tufe dense care pot atinge 1,8 m înălţime şi 1,2 m grosime
Denumirea generică Cymbopogon derivă din cuvintele greceşti kymbe (barcă) şi pogon (barbă), referindu-se la bracteele în formă de barcă şi la inflorescenţele cu multe spiculeţe aristate. Caracteristica specifică a acestei specii este aceea că aroma frunzei sale este asemănătoare cu a lămâii.
Încă rămâne o problemă deschisă dacă lemongrass-ul a fost cunoscut din antichitate, având în vedere că multe plante aromatice din textele antice nu au fost încă identificate. Un posibil canditat este planta biblică qaneh [קָנֶה] care pare a indica o plantă cu formă de iarbă, ce creşte adesea în tufe. Primul botanist care a consemnat aroma caracteristică de lămâie a plantei a fost De Candolle, în 1813, care specifica faptul că sub denumirea de Andropogon citratum era frecvent întâlnită în grădinile botanice o plantă ierboasă caracterizată de aroma de lămâie a frunzelor sfărâmate, şi faptul că necesita o atmosferă caldă în sere. Mai târziu, în 1839, un eminent profesor de botanică,  Th. Fr. L. Nees von Esenbeck, a subliniat caracterele sale botanice, delimitând-o de o altă specie a genului A. schoenanthus, cu caracteristici asemănătoare.
Lemongrass-ul este în mod obişnuit întrebuinţat sub formă de ceai, supe sau în condimente, fiind de asemenea indicată pentru preparate din peşte şi fructe de mare. Are o istorie de utilizare  îndelungată cu o aplicabilitate extensivă în medicina tradiţională ayurvedică într-un număr mare de ţări. Întrebuinţarea sa terapeutică largă se bazează pe o serie complexă de proprietăţi: antibacteriene, antifungice, antiprotozoa, anticarcinogenice, antiinflamatoare, cardioprotective, antitusive, antiseptice, şi antireumatice. Mai nou au fost evidenţiate, prin studii ştiinţifice efecte cu potenţial benefic în tratamentul diabetului, a dislipidemiilor, disconfortului gastro-intestinal, în anxietate, febră şi pneumonie, evidenţiindu-se şi un efect antioxidant şi anticoagulant.
În Argentina decoctul din frunzele de lemongras alături de cele de maté este utilizat pentru iritaţii ale gâtului, în Brazilia ceaiul din frunze este un popular antiinflamator, antispasmodic, analgezic, antipiretic, diuretic şi sedativ, în Cuba este folosit ca hipotensiv, în stări catarale şi reumatism, în Egipt ca antispasmodic renal şi diuretic. Uleiul esenţial a arătat în aromaterapie un efect liniştitor asupra sistemului nervos.
Lemongrass-ul este folosit astăzi şi în băuturile răcoritoare şi ca aromatizant şi conservant în patiserie şi alte produse ale artei culinare.
În cosmetică uleiul esenţial din lemongrass, datorită aromei sale, este folosit la fabricarea parfumurilor, săpunurilor, detergenţilor şi cremelor. În trecut, uleiul de lemongrass indian era adus din Malabar, Cochin, India şi Peninsula Malay şi a fost oficial descris în British Pharmacopoeia 1914. Aldehida principală din uleiul esenţial este citralul care reprezintă o proporţie de 70-85%; pe lângă acesta, ueliul, în funcţie şi de originea geografică, conţine terpene, alcooli, ketone, esteri şi în special aldehide, în special linalool, geraniol, nerol şi metil peptonă, dar în cantităţi mai mici. Planta mai conţine fitoconstituenţi precum flavonoidele şi compuşii fenolici.

Busuiocul aparţine genului Ocimum, denumire derivată din grecescul ozo, care înseamnă a mirosi, relativ la aroma puternică a speciilor acestui gen. Etimologia numelui speciei, basilicum, nu este foarte clară, dar se presupune că provine din grecescul basileus, însemnând rege, care este în legătură cu utilizarea sa în medicina regală, sau din latinescul basilisk, însemnând dragon, aceasta din urmă fiind în legătură cu o asociere simbolică ce se făcea între busuioc şi scorpion.
Cunoscut ca plantă medicinală de către naturalistul roman Plinius, medicii arabi şi chinezi, care îl utilizau pentru tratarea bolilor de stomac, rinichi şi sânge.
Până în secolul XVII busuiocul a fost larg utilizat în Europa pentru tratarea răcelilor, negilor şi a viermilor intestinali.
Plantă de cult, cultivată pe lângă biserici şi mănăstiri, este utilizată în ritualuri religioase;. În casele hinduşilor, busuiocul reprezintă spiritul protector al familiei.
Ziarele din statul New York relevă faptul că busuiocul era cultivat şi comercializat aici încă de la sfârşitul secolului XVIII.
Medicina românească recunoştea busuiocului o acţiune anticatarală şi se întrebuinţa ca remediu contra tusei sau în tulburări gastro-intestinale, el favorizând digestia.
Medicina populară românească îl utilizează în bolile de rinichi şi bolile febrile, în urinarea cu senzaţie de usturime, în constipaţiile rebele şi dispepsiile cu formarea de gaze, iar fiert în vin se bea pentru stomac. Băile de busuioc se consideră ca fortifiante, iar praful de busuioc se consideră activ contra guturaiului când se trage pe nas, sau se amestecă cu vaselină şi se ung nările.
Aceste beneficii le regăsim şi astăzi la produsele naturiste care conţin busuioc (sub formă de ceai, sirop sau tinctură), ceaiul de busuioc în sine fiind un cunoscut tratament naturist pentru balonare, colici, colite spastice şi de fermentaţie, gastrite, inapetenţă, răceli, bronşite, cistită, astenie.
Planta conţine ulei esenţial 0,5-1,5%, componenţii principali fiind linaloolul, acetatul de linalil; mai conţine taninuri, acizii cafeic şi rosmarinic.
Componentele sale au acţiune stomahică, antispastică, carminativă, antimicrobiană şi antifungică.
Busuiocul este şi o plantă culinară populară, utilizată proaspătă sau uscată în multe bucătării, precum cea italiană, englezească, bucătăria Thai, având multiple întrebuinţări, alături de legume, carne, peşte, sosuri, tocăniţe, ceaiuri aromate, supe, brânzeturi, lichioruri. Cel mai frecvent este utilizat ca aromă complementară alături de roşii.
Studiile ştiinţifice recente care au investigat beneficiile pentru sănătate ale uleiului esenţial de busuioc, au revelat proprietăţile sale antivirale, antimicrobiene, antioxidante şi anti-cancer.