CEAI DE ANGHINARE 50GR Dorel Plant

CEAI DE ANGHINARE 50GR Dorel Plant

Contribuie la: Producerea şi eliminarea de bilă, protejarea şi regenerarea celulei hepatice, îndepărtarea compuşilor toxici din ficat, menţinerea concentraţiei normale a colesterolului şi grăsimilor în sânge şi la nivelul ficatului, menţinerea în concentraţii normale a acidului uric din sânge, eliminarea tendinţei de evacuare lentă a scaunului.

Mod de preparare și administrare:

Intern: pulbere: planta se macină fin cu o râșniță electrică. Se ia o linguriță rasă de 4 ori pe zi, pe stomacul gol. Pulberea se ține sub limbă timp de 10 – 15 min., după care se înghite cu apă.

Macerat la rece: se prepară dintr-o lingură cu plantă adăugată la 250 ml de apă, se menține timp de 6-8 ore la temperatura camerei, apoi se strecoară și se bea pe stomacul gol. Se administrează 2-3 căni pe zi, cu 30 min. înainte de mese.

Infuzie: se prepară dintr-o lingură cu plantă adăugată la 250 ml de apă clocotită, se menține timp de 15 min. la temperatura camerei, apoi se strecoară și se bea pe stomacul gol. Se administrează 2-3 căni cu infuzie pe zi, cu 30 min. înainte de mese.

Precauții și contraindicații: Litiază biliară, obstrucţie biliară, sarcină, alăptare, alergie la anghinare. În caz de supradozare pot apărea: greţuri, diaree, nefrotoxicitate.

Ambalaj: 50 g

Rolul componentelor:

Plantă ierboasă originară din regiunea mediteraneană, la noi specie de cultură, bienală, în primul an formează o rozetă de frunze mari de culoare verde-închis pe partea superioară şi albicioase pe partea inferioară cu peri albi şi moi. În al doilea an se formează tulpini de 0,6-1,8 m, cu flori roşii-violacee.

Originile anghinarei ne sunt cunoscute în timp, de pe vremea filosofului şi naturalistului grec Theophrastus (371-287 Î.H.), Pedanius Dioscorides (40-90 D.H.), Pliniu cel Bătrân, (23-79 D.H.), care au descris-o în scrierile lor şi au folosit-o.

Grecii antici o vedeau ca pe o delicateţă şi ca pe un afrodisiac. Romanii bogati foloseau anghinarea preparată cu miere şi oţet, asezonată cu cumin, astfel ea putând să fie şi păstrată de-a lungul anului.

Începând din anii 80 D.H., maurii încep cultivarea anghinarei în zona Granadei.

Se consideră că anghinarea a fost făcută celebră de către Caterina de Medici (1519-1589). care a introdus-o în Franţa atunci când ea sa căsătorit cu regele Henric al II-lea (1519-1559), la mijlocul secolului al 16-lea.

Galenoterapia începutului de secol XX în România indica utilizarea medicinală a frunzei de anghinare ca antinevritică, indicată pentru bolile prezentând tulburări ale metabolismului hidraţilor de carbon şi tulburarea metabolismului apei, dând un tablou simptomatic polinevritic.

S-a stabilit că anghinarea posedă proprietăţi diuretice, coleretice, hipocolesterolemiante, hipolipemiante şi hepatostimulatoare.

Anghinarea este cunoscută pentru gustul ei amar, care este atribuit în mare unui compus numit cinarină, considerată unuil din principiile biologic active cele mai importante ale anghinarei. Alte principii active importante sunt flavonoidele, lactonele sescviterpenice, polifenolii şi acizii cafeoilquinici.

În anii 1970 oamenii de ştiinţă europeni au arătat prima dată abilitatea cinarinei de a reduce colesterolul la oameni. Unul din cele mai recente studii, publicat în anul 2000, a utilizat un extract din frunzele de anghinare standardizat în cinarină a stabilit efectul hipocolesterolemiant al acestuia.

Proprietăţile hepatoprotectoare şi detoxifiante ale ficatului au intrat în atenţia cercetătorilor în 1966, când s-a realizat un studiu care susţine efectele hepatoregeneratoare la şobolani. Un studiu realizat în 1987 care s-a concentrat asupra efectelor pe celulelor hepatice de şobolan supuse acţiunii nocive a unor substanţe chimice, a găsit că cinarina şi acizii cafeici au efecte hepatoprotectoare semnificative.

Utilizarea modernă a anghinarei se concentrează pe utilitatea sa în tratamentul hiperlipidemiei, hipercolesterolemiei, dispepsiei şi afecţiunilor care necesită o creştere a colerezei.