CEAI Body Slim1 20DZ BEYOUTEA

CEAI Body Slim1 20DZ BEYOUTEA

Ceai ce echilibreaza digestia, favorizand in acelasi timp arderea grasimilor. Are un efect detoxifiant pentru organism. Are in compozitie frunze de ceai verde si frunze de senna, cunoscute pentru proprietatile lor de sustinere a circulatiei si a digestiei; frunze de dud, de lotus si de nalba ce completeaza amestecul delicios. De asemenea, consumat zilnic, ceaiul ajuta la echilibrarea organismului.

Ingrediente:

• ceai verde,
• frunze de lotus,
• frunze senna,
• scoarta de crusin,
• frunze de nalba,
• frunze de dud.

Poate contine urme de lapte si nuci.

Mod de utilizare: se consuma sub forma de infuzie; se adauga 150-200 ml apa clocotita peste 1 plic de ceai si se lasa la infuzat cateva minute, apoi se consuma. Se beau 3-4 cani de ceai, pe zi, in loc de apa.

Atentie: a se consuma cu prudenta dupa ora 17:00. A nu se depasi doza zilnica recomandata. Ceaiul este contraindicat femeilor insarcinate si celor care alapteaza.

Cantitate: 20 plicuri.

Afectiuni:

• Sistem digestiv,
• Slabire,
• Sistem circulator.

Cantitate: 20 plicuri.

Rolul componentelor:

Ceai verde - Există mai multe legende ale ceaiului verde. Potrivit legendei indiene, Gautama Buddha, cel care a răspândit învăţăturile lui Budha, în anul 520 Î.H. plecat să ducă budhismul din India în China, a promis să mediteze nouă ani. Dar, în timpul meditaţiei a adormit. Trezindu-se, a fost atât de supărat încât, pentru a nu mai adormi, şi-a tăiat pleoapele ochilor şi le-a aruncat pe pământ. Pe locul unde au căzut, a răsărit o nouă plantă, şi, ca pentru a-i onora sacrificiul, planta servit ulterior altor discipoli pentru a-şi menţine starea de veghe în timpul meditaţiilor.

Astăzi se ştie că ceaiul verde este cea mai consumată băutură din lume, după apă. Este cel mai mult utilizat în Asia, în special în Japonia şi China.

Folosit prima dată în timpul dinastiei Song (960-1270), pulberea fină din frunzele de ceai, denumită nămol de ceai, nu mai este populară în China dar este încă pe larg utilizată în Japonia. Cultivarea ceaiului verde în Japonia a început din secolul XI de către călugării budişti care au dezvoltat de asemenea şi metode de procesare şi preparare a pulberii din frunze, denumită „macha”. În japoneza cha înseamnă ceai, iar ma înseamnă pulbere.

Medicina chineză foloseşte frunzele de ceai verde pentru tratarea migrenelor, stărilor de greaţă, diareei cauzată de malarie şi a problemelor digestive; sunt folosite de asemenea pentru prevenirea cancerului.

În India, preparatele din ceai verde sunt folosite tradiţional în diaree, inapetenţă, stările de sete intensă, migrene, dureri cardiace, febră şi oboseală.

A fost introdus în Europa ca băutură de către compania olandeză India de Est în jurul anului 1610. Ceaiul iniţial importat în Europa a fost sub formă de ceai verde. Şi nu după multă vreme, au început să-i fie apreciate şi proprietăţile curative, fiind inclus în multe cărţi medicale de epocă: în Culpeper’s Complete Herbal (1880) ca diuretic, stomahic şi util în dureri de cap, acţiunea stimulentă asupra sistemului nervos fiind considerată un efect secundar; se preciza că infuzia concentrată este prejudiciabilă pentru „nervii slabi” dar salutară pentru dorerile de cap acute şi stările de mahmureală; în ‘Precis de Matiere Medicale’ a fost prezentat ca singura plantă importantă din punct de vedere medical din familia Camelliaceae, fiind incluse şi detalii pentru preparare şi surse ale ceaiului, iar ca indicaţii terapeutice – utilizare externă ca soluţie astringentă iar internă ca tonic şi digestiv, diuretic mediu în artrite, diaforetic şi stimulent general. Mai era recomandat pentru dureri de cap nevralgice.

În prezent cel mai mult ceaiul verde este folosit în probleme stomacale, migrene, simptome de oboseală, vomă şi diaree, şi nu în ultimul rând ca stimulent, şi în curele de slăbire.

Datorită conţinutului de cafeină frunzele de ceai verde prezintă efect stimulent central, antidepresiv şi diuretic. S-au reportat de asemenea efecte inotropic pozitiv, astringent, stimulent al secreţiei acide gastrice, de glicoliză şi lipoliză, fiind astfel incluse în palmaresul său proprietăţi hipocolesterolemiante şi hipoglicemiante. Frunzele de ceai verde sunt utile în stimularea apetitului, în stări de sete, ca diaforetice, diuretice, detergente şi resolvente.

Taninurile prezente în frunzele de ceai îi conferă proprietăţile astringente. Catecholii ajută la îmbunătăţirea funcţionării capilarelor şi altor vase sangvine mici.

Mai sunt utile în poliomielită, reumatism şi infecţii respiratorii, pentru reducerea efectelor expunerii la radiaţii, ca şi în prevenirea cariilor dentare, şi sunt cunoscute bineînţeles pentru efectul lor antioxidant.

Senna este un arbust mic, până la 1,5 m înălţime, cu frunze paripenat compuse, cu 3-7 perechi de foliole ascuţite sau rotunde, de culoare verde deschis până la galben-verzui. Florile sau o corolă de petale galbene. Fructul este o păstaie dehiscentă, în mare parte eliptică, ce conţine 6-1 seminţe.

Senna este originară din ţările tropicale. Există două specii: Senna Cassia, cultivată în Egipt şi Sudan, şi Cassia angustifolia, din India şi Pakistan. De la cele două soiuri se recoltează, în scop terapeutic, păstăile cu fructe şi frunzele.

Acțiunea terapeutică purgativă și laxativă a sennei se datorează în principal glicozidelor hidroxiantracenice, senozidelor A, B, C și D. Acestea acționează la nivelul colonului prin iritarea mucoasei acestuia și stimulând peristaltismul intestinal, eliminând astfel toxinele cumulate. Acţiunea este determinată în termen de 6 până la 12 ore. Mucilagiile din compoziție limitează temporar absorbţia lichidelor la nivelul intestinului gros, motiv pentru care scaunele vor fi mai moi.

Senna mai conține betasitosteroli, acid tartric, uleiuri esenţiale, taninuri, mucin, flavonoide şi răşini. În păstăile cu fructe se regăsesc în plus şi glicozide naftalinice, uleiuri volatile şi zaharuri. Pe lângă acțiunea principală, senna mai prezintă și efect diuretic, vermifug și antipiretic.

Produsul vegetal se utilizează sub formă de infuzie, macerat şi tinctură. Senna intră și în diverse comprimate, capsule cu acțiune purgativă. Este contraindicat în stenoză intestinală, obstrucţie intestinală, boala Chron, colită ulcerativă (orice boala de colon inflamatorie), apendicită, la copii sub 10 ani, primul trimestru de sarcină, alăptare, diaree și deshidratare. Nu se administrează mai mult de o săptămână.

Studiile arată că sennozidul A și sennozidul C au, fiecare în parte, efect laxativ similar, dar administrate împreună în proporție de 7:1, care este aproximativ proporția în care se gasesc în senna, efectul laxativ se dublează.