Ceai Biovenal 50g Fares

Hamamelis susţine sănătatea vasculară, contribuie la o circulaţie sangvină normală şi ajută la păstrarea peretelui vascular sănătos (vene şi hemoroizi); este utilizată tradiţional pentru buna circulaţie a sângelui în capilare.

Beneficii:
-Sulfina este utilizată tradiţional pentru buna circulaţie a sângelui în capilare şi pentru reducerea senzaţiei de picioare grele.
-Ruscus (ghimpele pădureţ) susţine sănătatea venelor şi circulaţia sangvină.
-sulfina contribuie la sănătatea aparatului circulator, fiind utilizată tradiţional pentru buna circulaţie a sângelui în capilare şi pentru reducerea senzaţiei de picioare grele;
-Hamamelis susţine sănătatea vasculară, contribuie la o circulaţie sangvină normală şi ajută la păstrarea peretelui vascular sănătos (vene şi hemoroizi); este utilizată tradiţional pentru buna circulaţie a sângelui în capilare;
-ruscus (ghimpele pădureţ) susţine sănătatea venelor şi circulaţia sangvină;
-Ginkgo biloba susţine microcirculaţia sangvină;
-frunza de viţă de vie contribuie la o bună circulaţie a sângelui la nivelul picioarelor şi poate reduce senzaţia de picioare grele;
-măceşele şi Ginkgo biloba au proprietăţi antioxidante.

Compozitie:
-Sulfină (Meliloti herba) 20%,
-măceşe (Cynosbati fructus) 20%,
-frunze de Ginkgo biloba (Ginkgo folium) 15%,
-frunze de nuc (Juglandis folium) 15%,
-frunze de viţă de vie (Vitis viniferae folium) 15%,
-rădăcină de ghimpe pădureţ (Rusci rhizoma) 10%,
-frunze de Hamamelis (Hamamelidis folium) 5%.

Administrare:
Peste o linguriţă amestec de plante se toarnă 200 ml apă clocotită şi se lasă 10-15 minute acoperit, apoi se strecoară
Se beau 2-3 căni cu ceai pe zi.
Durata unei cure este de 3 luni. Cura se poate repeta după o pauză de o lună.

Atenţionări:
Nu este indicat în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.
La dozele recomandate nu se cunosc contraindicaţii.

Sarcină şi alăptare:
Acest ceai nu este indicat femeilor însărcinate şi mamelor care alăptează.
Efecte secundare şi interacţiuni: La dozele recomandate nu au fost semnalate incompatibilităţi cu medicamentele şi nici efecte secundare.

Consumaţi alimente bogate în flavonoizi şi vitamina C care ajută la tonifierea venelor, cum sunt  fructele (mere, pere, struguri negrii, citrice, căpşuni, cireşe, caise, afine), legume (roşii,  ardei, varză, broccoli, vinete, ţelină, andive, ceapă, usturoi), leguminoase (fasolea, soia, năut), oleaginoase (nuci, fistic), condimente (cimbru, mărar, pătrunjel), cacao, legume cu frunze verzi, cereale integrale (orz, hrişcă), sucuri naturale, probiotice (iaurt), ulei presat la rece (de migdale, de sâmburi de struguri).
Este bine să evitaţi produsele din făină albă, produsele de patiserie, zahărul alb (se înlocuieşte cu miere), alimentele bogate în amidon (cartoful) sau în grăsimi animale (carnea grasă şi lactatele grase), condimentele picante (ardei iute, piper). Evitaţi alcoolul, fumatul, cafeaua. Consumaţi 2 litri de lichide pe zi (ceaiuri, sucuri naturale). Pentru a preveni umflarea picioarelor, reduceţi aportul de sare.
Evitaţi acumularea kilogramelor în plus.
Pentru a facilita întoarcerea venoasă, faceţi sport (înot, mergeţi pe bicicletă) sau plimbări pe jos. Sportul şi mişcarea ajută la eliminarea stagnării sângelui în vene. De câte ori este posibil, când staţi aşezat, tineţi picioarele ridicate la orizontală, deasupra nivelului inimii. Purtaţi ciorapi medicinali, aceştia contribuie la atenuarea disconfortului de la nivelul picioarelor.

Rolul componentelor:
Sulfina a fost folosită ca remediu de sute de ani. Egiptenii obișnuiau sa trateze viermii intestinali și durerile de urechi cu această plantă, iar medicul renumit din sec. al II-lea, Galen, prescria sulfina în cataplasme pentru ameliorarea inflamațiilor şi articulaţiilor tumefiate. Anglo-saxonii o foloseau sub formă de balsam pentru răni și injurii, remediu ce încă se mai păstrează în mediul rural britanic.
Planta crește înaltă de aproximativ 1m și are florile inconfundabile: galbene, delicate și cu un miros dulce, care aduce aminte de cel al vaniliei. Este o planta bianuală, adică trăiește 2 ani, și înflorește din mai până în august, fiind mare iubitoare de soare și de lumină. O găsim de la câmpie până în zonele deluroase înalte, fiind întâlnită mai ales la marginea terenurilor cultivate.
Conţine glucoză şi cumarină (ce imprimă mirosul specific plantei uscate), melilotină, derivaţi ai acidului cumaric, taninuri, rezine, săruri minerale, dar şi flavonide. Acestea au un mare efect antiinflamator.
Se foloseşte în boli ale aparatului respirator (tuse, guturai, bronşită, astm bronşic), boli de stomac (crampe, colici intestinali, vomă, hemoroizi), boli de ficat (icter şi hepatită cronică), afecţiuni renale şi genitale (menstre dureroase, bufeuri ale menopauzei, cistite), afecţiuni cardiovasculare (reglarea tensiunii arteriale, ateroscleroză, dilatarea vaselor periferice, varice, flebite), boli de ochi (conjunctivită), afecţiuni bucale (abcese dentare, afte, gingivite, faringite), afecţiuni ale sistemului nervos (hiperexcitabilitate, spasme, ameţeli, dureri de cap, insomnie, anorexie), dureri reumatice. Ȋn ceea ce privește uzul extern, sulfina este utilizatǎ ȋn reumatism, rǎni, abcese dentare, herpes, afte bucale.
Nu se recomandǎ utilizarea sulfinei la femeile ȋnsǎrcinate și nici ȋn cazul celor care alǎpteazǎ.

Plantă indigenă în Europa, măceşul este un arbust ghimpos, de 2-3 m, cu ramuri arcuite, frunze penat-compuse cu marginile dinţate. Florile sunt mari, cu sepalele răsfrânte şi cu petalele roz. Fructul, măceaşa, este un fruct fals (se dezvoltă din caliciu), roşu, lunguieţ, închizând în interiorul său adevăratele fructe (achene), cu aspect de seminţe păroase.
Medicii antichităţii – Dioscorides, Plinius, Teophrastus, Hippocrates au încadrat măceşul în tezaurul lor medical.
Deja pe vremea lui Hippocrates era cunoscută ca un agent antiinflamator.
După Matthiolus (1626), măceşele se administrau în gonoree şi dizenterie. Cu miere se utilizau ca antihelmintice, împotriva calculilor urinari şi a dificultăţilor apărute la, urinare cauzate de aceştia.
Fructele de măceş au devenit oficiale în Farmacopeea Britanică în 1885. În cel de-al doilea război mondial Anglia a ajuns în imposibilitatea de a mai importa citrice, astfel guvernul englez a încurajat culegerea şi folosirea măceşelor ca sursă de vitamina C.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX aprecia în deosebi la măceşe bogăţia în vitamina C. Ceaiului de fructe de măceş i se mai atribuia un efect purgativ şi de combatere a stărilor catarale uşoare ale intestinului; extractul fluid de măceşe era indicat pentru combaterea pietrelor la rinichi şi vezicula fierei. Se considera că ceaiul de măceşe înlesneşte digestia, potoleşte setea şi produce diureză; iar acţiunea diuretică are marele avantaj că, chiar la o lungă întrebuinţare nu produce nici o iritare pe rinichi sau pe băşică, ceea ce-l face foarte indicat în bolile căilor urinare şi de rinichi.
Măceşele conţin foarte puţin ulei volatil, caroten, pectine, dextroză, acid citric şi acid malic şi taninuri; „seminţele” conţin urme de vanilină. Nu în ultimul rând, măceşele sunt bogate în vitamina C. Unele experimente au arătat că extracele din pulpă au efect bactericid asupra E. Coli.
Cercetările au demonstrat că mulţi compuşi din extractele de măceşe au proprietăţi antioxidante şi antiinflamatoare.

Orginile acestui arbore ne îndreaptă spre o epocă, care este greu se stabilit cu exactitate. Unii oameni de ştiinţă îi atribuie acestui copac o vechime de 300 milioane de ani.Conform legendei, strămoşii arborelui Ginkgo au ocupat pe o suprafaţă mare pământul încă înainte de apariţia saurienilor. O mare parte de specii de Ginkgo s-a retras spre Asia de est încă din cretacic. Aici cunoscutul arbore de Ginkgo a reuşit să suprvieţuiască epocii glaciare. Biloba este un cuvânt compus, format din latinescul bis care înseamnă doi și loba care înseamnă lob, cu referire la forma divizată, crestată a frunzei. Se spun multe legende şi despre calităţile sale curative. Predecesorul din domeniul medical a fost China, unde începând din secolul al 11-lea au fost folosite în scopuri curative scoarţa, frunzele şi fructele acestui arbore.
Este un arbore care poate ajunge la înălțimea de 30m, cu coroana bogat ramificată. Frunzele sunt pețiolate, mari, cu neervuri ramificate. Florile sunt unisexuate iar frutul este fals, asemănător cu o drupă de culoare galbenă acoperit cu un strat ceros (pruină).
În scop terapeutic se folosesc frunzele (Ginkgo folium) iar în anii ’60 savanţii germani au descoperit că extractul de frunze obţinut prin metode speciale ajută la combaterea insuficienţei irigaţiei sangvine. Astăzi fiecare al 3-lea medicament de tratare a insufucienţei irigaţiei sangvine este un preparat bazat pe extract de arbore Ginkgo. Produsul vegetal este un vasoreglator al capilarelor, ameliorează irigația tisulară, activează metabolismul celular la nivel cerebral și stimulează circulația sanguină cerebrală. Datorită unei compoziții chimice complexe, formată din flsvonoide, sescviterpene, ginkgolide, biflavone, taninuri și aminoacizi, frunzele de ginkgo biloba au proprietăți antioxidante puternice și luptă împotriva radicalilor liberi ce produc daune la nivelul organismului precum îmbătrînirea prematură, modificarea membranelor celulare și a structurii ADN. Produsele pe baza de Ginkgo nu trebuie sa lipsească din dieta de întreținere a persoanelor de vârsta a doua și a treia. Studiile clinice au demonstrat că o doză zilnică de extracte preparate din frunzele plantei în cantitate de 120-240 mg îmbunătățește simptomele asociate de insuficiența cerebrală, ca pierderea memoriei, stările depresive, acufenele. Prin metoda “dublu-orb” (doze de 150 mg luate 12 săptămâni zilnic), au fost demonstrate avantajele pe care le au produsele pe bază de extracte din frunzele de Ginkgo. Alte studii clinice au ajuns la concluzia că preparatele din această specie sunt foarte utile în stadiul incipient al bolii Alzheimer, întârziind dezvoltarea demenței senile.
Ginkgo se administrează sub formă de infuzie, tinctură, tablete, extracte (solide, lichide, standardizate- Egb 761) și nu prezintă interacțiuni sau contraindicații.