Ceai antiadipos rosu cu ginseng 30 plicuri YONG KANG este un adjuvant in metabolismul lipidic, arde grasimile, determina scaderea greutatii corporale si amelioreaza efectele celulitei.
Rolul componentelor:
Arbust cu frunze ovate, pieloase, cu marginea dinţată, florile albe, plăcut mirositoare, cultivat în China şi India de peste 2500 de ani.
De la acest arbust se folosesc frunzele care, în funcţie de tratamentul aplicat dau naştere bine cunoscutelor sortimente – ceaiul verde şi ceaiul negru. Ceaiul negru rezultă în urma fermentării naturale în timpul prelucrării şi uscării, taninurile catehice fiind oxidate la flobafene; ceaiul verde este uscat rapid şi enzimele distruse, păstrează o coloraţie verde, conţine taninuri netransformate. În general frunzele de ceai mai conţin alkaloizi, glucide, vitamine, flavone, acizi fenolici, aminoacizi, vitamine (C şi α-tocoferol).
Există mai multe legende ale ceaiului verde. Potrivit legendei indiene, Gautama Buddha, cel care a răspândit învăţăturile lui Budha, în anul 520 Î.H. plecat să ducă budhismul din India în China, a promis să mediteze nouă ani. Dar, în timpul meditaţiei a adormit. Trezindu-se, a fost atât de supărat încât, pentru a nu mai adormi, şi-a tăiat pleoapele ochilor şi le-a aruncat pe pământ. Pe locul unde au căzut, a răsărit o nouă plantă, şi, ca pentru a-i onora sacrificiul, planta servit ulterior altor discipoli pentru a-şi menţine starea de veghe în timpul meditaţiilor.
Astăzi se ştie că ceaiul verde este cea mai consumată băutură din lume, după apă. Este cel mai mult utilizat în Asia, în special în Japonia şi China.
Folosit prima dată în timpul dinastiei Song (960-1270), pulberea fină din frunzele de ceai, denumită nămol de ceai, nu mai este populară în China dar este încă pe larg utilizată în Japonia. Cultivarea ceaiului verde în Japonia a început din secolul XI de către călugării budişti care au dezvoltat de asemenea şi metode de procesare şi preparare a pulberii din frunze, denumită „macha”. În japoneza cha înseamnă ceai, iar ma înseamnă pulbere.
Medicina chineză foloseşte frunzele de ceai verde pentru tratarea migrenelor, stărilor de greaţă, diareei cauzată de malarie şi a problemelor digestive; sunt folosite de asemenea pentru prevenirea cancerului.
În India, preparatele din ceai verde sunt folosite tradiţional în diaree, inapetenţă, stările de sete intensă, migrene, dureri cardiace, febră şi oboseală.
A fost introdus în Europa ca băutură de către compania olandeză India de Est în jurul anului 1610. Ceaiul iniţial importat în Europa a fost sub formă de ceai verde. Şi nu după multă vreme, au început să-i fie apreciate şi proprietăţile curative, fiind inclus în multe cărţi medicale de epocă: în Culpeper’s Complete Herbal (1880) ca diuretic, stomahic şi util în dureri de cap, acţiunea stimulentă asupra sistemului nervos fiind considerată un efect secundar; se preciza că infuzia concentrată este prejudiciabilă pentru „nervii slabi” dar salutară pentru dorerile de cap acute şi stările de mahmureală; în ‘Precis de Matiere Medicale’ a fost prezentat ca singura plantă importantă din punct de vedere medical din familia Camelliaceae, fiind incluse şi detalii pentru preparare şi surse ale ceaiului, iar ca indicaţii terapeutice – utilizare externă ca soluţie astringentă iar internă ca tonic şi digestiv, diuretic mediu în artrite, diaforetic şi stimulent general. Mai era recomandat pentru dureri de cap nevralgice.
În prezent cel mai mult ceaiul verde este folosit în probleme stomacale, migrene, simptome de oboseală, vomă şi diaree, şi nu în ultimul rând ca stimulent, şi în curele de slăbire.
Datorită conţinutului de cafeină frunzele de ceai verde prezintă efect stimulent central, antidepresiv şi diuretic. S-au reportat de asemenea efecte inotropic pozitiv, astringent, stimulent al secreţiei acide gastrice, de glicoliză şi lipoliză, fiind astfel incluse în palmaresul său proprietăţi hipocolesterolemiante şi hipoglicemiante. Frunzele de ceai verde sunt utile în stimularea apetitului, în stări de sete, ca diaforetice, diuretice, detergente şi resolvente.
Taninurile prezente în frunzele de ceai îi conferă proprietăţile astringente. Catecholii ajută la îmbunătăţirea funcţionării capilarelor şi altor vase sangvine mici.
Mai sunt utile în poliomielită, reumatism şi infecţii respiratorii, pentru reducerea efectelor expunerii la radiaţii, ca şi în prevenirea cariilor dentare, şi sunt cunoscute bineînţeles pentru efectul lor antioxidant.
Senna este originară din ţările tropicale. Există două specii: Senna Cassia, cultivată în Egipt şi Sudan, şi Cassia angustifolia, din India şi Pakistan. De la cele două soiuri se recoltează, în scop terapeutic, păstăile cu fructe şi frunzele.
Acțiunea terapeutică purgativă și laxativă a sennei se datorează în principal glicozidelor hidroxiantracenice, senozidelor A, B, C și D. Acestea acționează la nivelul colonului prin iritarea mucoasei acestuia și stimulând peristaltismul intestinal, eliminând astfel toxinele cumulate. Acţiunea este determinată în termen de 6 până la 12 ore. Mucilagiile din compoziție limitează temporar absorbţia lichidelor la nivelul intestinului gros, motiv pentru care scaunele vor fi mai moi.
Senna mai conține betasitosteroli, acid tartric, uleiuri esenţiale, taninuri, mucin, flavonoide şi răşini. În păstăile cu fructe se regăsesc în plus şi glicozide naftalinice, uleiuri volatile şi zaharuri. Pe lângă acțiunea principală, senna mai prezintă și efect diuretic, vermifug și antipiretic.
Produsul vegetal se utilizează sub formă de infuzie, macerat şi tinctură. Senna intră și în diverse comprimate, capsule cu acțiune purgativă. Este contraindicat în stenoză intestinală, obstrucţie intestinală, boala Chron, colită ulcerativă (orice boala de colon inflamatorie), apendicită, la copii sub 10 ani, primul trimestru de sarcină, alăptare, diaree și deshidratare. Nu se administrează mai mult de o săptămână.
Studiile arată că sennozidul A și sennozidul C au, fiecare în parte, efect laxativ similar, dar administrate împreună în proporție de 7:1, care este aproximativ proporția în care se gasesc în senna, efectul laxativ se dublează.
Panax ginseng este o specie ierboasă, cu rădăcini tuberizate şi puternic ramificate, în formă de om, frunze penat-compuse, cu fructele bace roşii.
Panax derivă din cuvântul grecesc panakeia (pan = tot, akos = vindecare), via latinescul panacea, însemnând remediu pentru orice. Denumirea ginseng conţine gin (shin, jen) care înseamnă „fiinţă umană”, şi seng sau shen care descriu rădăcina cărnoasă, amăruie; împreună semnifică „rădăcină cărnoasă, amăruie, în formă de om”.
Există mai multe specii de Panax, două fiind cel mai mult folosite – Panax ginseng şi Panax quinquefolius (ginseng american).
Panax ginseng este o bine-cunoscută plantă medicinală nativă în China şi Corea, utilizată în Asia de Est ca remediu natural de mii de ani. A fost descoperit cu 5000 de ani în urmă în Munţii Manciuriei, China. Probabil iniţial utilizat ca aliment, a căpătat rapid admiraţie pentru puterile sale revigorante şi reîntineritoare, forma umană a rădăcinii devenind un simbol al armoniei divine pe pământ. Din secolul III D.H. cererea Chinei pentru ginseng a creat o afacere prin care Corea obţinea din China mătase şi medicamente în schimbul ginsengului.
Ginseng a fost introdus în Europa în Evul Mediu de către comercianţii arabi, dar utilizarea sa a fost interzisă, forma sa umană fiind total opus interpretată, şi fiind considerată un „lucru maur diavolesc”. Proprietăţile terapeutice ale rădăcinii au devenit cunoscute doar din secolul XVII, când danezii au realizat incursiuni navale concurând monopolul iberic comercial pe mare. Willem Piso (1611-1678) a scris prima monografie a plantei, intitulând-o „Ninzin”, aceasta fiind urmată la scurt timp de diverse opini ale experţilor. Mulţi medici europeni au fost suspicioşi în privinţa mult-lăudatelor proprietăţi vindecătoare, pentru acest motiv planta fiind omisă din farmacopee până în jurul anilor 1800. Utilizarea eclectică a ginsengului a inclus oboseala, infertilitatea, afecţiunile hepatice, amnezia, răcelile, menopauza şi disfuncţiile erectile. Până în anii 1900, cererea pe piaţa internaţională a depăşit capacitatea de furnizor a Coreei, aceasta începând cultivarea plantei în scopuri comerciale.
Începând din 1972, cu un grup de cercetători americani, s-a lucrat la elucidarea compoziţiei chimice şi a eficacităţii plantei. În prezent, ginsengul este unul din cele mai examinate tratamente naturiste.
Compuşii activi principali ai ginsengului sunt reprezentaţi de diverse grupuri de saponine steroidice, reunite sub denumirea generică de ginsenozide, considerate a avea efect adaptogenic, transformate fiind în substanţe farmacologic active de către microorganismele intestinale.
Experimentele farmacologice moderne au dovedit că ginsengul conţine şi alţi constituenţi (polizaharide, peptide, alcooli poliacetilenici etc) având acţiune asupra sistemului nervos central, efect neuroprotector, imunomodulator, anticancer, antioxidant, imunostimulent etc. Recent s-au evaluat în studii clinice efectele sale benefice asupra performanţelor fizice şi psihomotoare, funcţiei cognitive, diabetului, factorilor de risc cardiovascular şi asupra calităţii vieţii.
Ginseng este astăzi un component arhi-cunoscut al produselor naturiste de pe piaţa noastră.
