Coșul tău
Nu mai sunt produse in coșul tău
- La reducere!
- -10%
Verifică disponibilitatea in tab-ul Detalii Produs!
Ceai Antiadipos 30 plicuri
Ceai Antiadipos 30 plicuri YONG KANG
Tonic general, apara organismul de efectele nocive ale radicalilor liberi de oxigen si ale stresului, stimuleaza imunitatea.
Prin cumpararea acestui produs se acorda pana la 14 puncte de loialitate. Cosul tau va totaliza 14 puncte care poate/pot fi schimbat(e) intr-un cupon de 0,28 lei.
Ceai Antiadipos 30 plicuri YONG KANG
Tonic general, apara organismul de efectele nocive ale radicalilor liberi de oxigen si ale stresului, stimuleaza imunitatea.
Beneficii:
-detoxifica organismul de reziduurile metabolice si ajuta la neutralizarea alcoolului consumat in exces.
-tonic general, apara organismul de efectele nocive ale radicalilor liberi de oxigen si ale stresului, stimuleaza imunitatea.
-adjuvant in metabolismul lipidic
-arde grasimile
-determina scaderea greutatii corporale
-amelioreaza efectele celulitei
-stimuleaza digestia
-are efect antiaterosclerotic si de imbunatatire a circulatiei la nivelul tuturor vaselor
-detoxifica organismul de reziduurile metabolice si ajuta la neutralizarea alcoolului consumat in exces
-tonic general
-apara organismul de efectele nocive ale radicalilor liberi de oxigen si ale stresului
-stimuleaza imunitatea
-detoxifica organismul de reziduurile metabolice si ajuta la neutralizarea alcoolului consumat in exces.
-tonic general, apara organismul de efectele nocive ale radicalilor liberi de oxigen si ale stresului, stimuleaza imunitatea.
-adjuvant in metabolismul lipidic
-arde grasimile
-determina scaderea greutatii corporale
-amelioreaza efectele celulitei
-stimuleaza digestia
-are efect antiaterosclerotic si de imbunatatire a circulatiei la nivelul tuturor vaselor
-detoxifica organismul de reziduurile metabolice si ajuta la neutralizarea alcoolului consumat in exces
-tonic general
-apara organismul de efectele nocive ale radicalilor liberi de oxigen si ale stresului
-stimuleaza imunitatea
Compozitie:
-frunze de Ceai Pu-er - 25%
-seminte de Senna - 15%
-frunze de Dud - 15%
-fructe de Paducel - 20%
-frunze de Lotus - 25%
-frunze de Ceai Pu-er - 25%
-seminte de Senna - 15%
-frunze de Dud - 15%
-fructe de Paducel - 20%
-frunze de Lotus - 25%
Administrare:
Se pun 1-2 plicuri de ceai intr-o cana, se adauga 200 ml apa fierbinte si se lasa acoperita 2-3 minute pentru infuzare, se bea caldut. Procedand in acest mod, se poate infuza acelasi plic de inca doua ori in aceeasi zi. Numai pentru adulti 2-3 cani/zi. A nu se depasi doza de 6 plicuri pe zi. Nu se recomanda administrarea dupa orele 17:00.
Se pun 1-2 plicuri de ceai intr-o cana, se adauga 200 ml apa fierbinte si se lasa acoperita 2-3 minute pentru infuzare, se bea caldut. Procedand in acest mod, se poate infuza acelasi plic de inca doua ori in aceeasi zi. Numai pentru adulti 2-3 cani/zi. A nu se depasi doza de 6 plicuri pe zi. Nu se recomanda administrarea dupa orele 17:00.
Atentionari:
Nu se recomanda administrarea dupa orele 17.
Nu se administreaza in timpul sarcinii si alaptarii.
Nu se recomanda administrarea dupa orele 17.
Nu se administreaza in timpul sarcinii si alaptarii.
Rolul componentelor:
Arbust cu frunze ovate, pieloase, cu marginea dinţată, florile albe, plăcut mirositoare, cultivat în China şi India de peste 2500 de ani.
De la acest arbust se folosesc frunzele care, în funcţie de tratamentul aplicat dau naştere bine cunoscutelor sortimente – ceaiul verde şi ceaiul negru. Ceaiul negru rezultă în urma fermentării naturale în timpul prelucrării şi uscării, taninurile catehice fiind oxidate la flobafene; ceaiul verde este uscat rapid şi enzimele distruse, păstrează o coloraţie verde, conţine taninuri netransformate. În general frunzele de ceai mai conţin alkaloizi, glucide, vitamine, flavone, acizi fenolici, aminoacizi, vitamine (C şi α-tocoferol).
Există mai multe legende ale ceaiului verde. Potrivit legendei indiene, Gautama Buddha, cel care a răspândit învăţăturile lui Budha, în anul 520 Î.H. plecat să ducă budhismul din India în China, a promis să mediteze nouă ani. Dar, în timpul meditaţiei a adormit. Trezindu-se, a fost atât de supărat încât, pentru a nu mai adormi, şi-a tăiat pleoapele ochilor şi le-a aruncat pe pământ. Pe locul unde au căzut, a răsărit o nouă plantă, şi, ca pentru a-i onora sacrificiul, planta servit ulterior altor discipoli pentru a-şi menţine starea de veghe în timpul meditaţiilor.
Astăzi se ştie că ceaiul verde este cea mai consumată băutură din lume, după apă. Este cel mai mult utilizat în Asia, în special în Japonia şi China.
Folosit prima dată în timpul dinastiei Song (960-1270), pulberea fină din frunzele de ceai, denumită nămol de ceai, nu mai este populară în China dar este încă pe larg utilizată în Japonia. Cultivarea ceaiului verde în Japonia a început din secolul XI de către călugării budişti care au dezvoltat de asemenea şi metode de procesare şi preparare a pulberii din frunze, denumită „macha”. În japoneza cha înseamnă ceai, iar ma înseamnă pulbere.
Medicina chineză foloseşte frunzele de ceai verde pentru tratarea migrenelor, stărilor de greaţă, diareei cauzată de malarie şi a problemelor digestive; sunt folosite de asemenea pentru prevenirea cancerului.
În India, preparatele din ceai verde sunt folosite tradiţional în diaree, inapetenţă, stările de sete intensă, migrene, dureri cardiace, febră şi oboseală.
A fost introdus în Europa ca băutură de către compania olandeză India de Est în jurul anului 1610. Ceaiul iniţial importat în Europa a fost sub formă de ceai verde. Şi nu după multă vreme, au început să-i fie apreciate şi proprietăţile curative, fiind inclus în multe cărţi medicale de epocă: în Culpeper’s Complete Herbal (1880) ca diuretic, stomahic şi util în dureri de cap, acţiunea stimulentă asupra sistemului nervos fiind considerată un efect secundar; se preciza că infuzia concentrată este prejudiciabilă pentru „nervii slabi” dar salutară pentru dorerile de cap acute şi stările de mahmureală; în ‘Precis de Matiere Medicale’ a fost prezentat ca singura plantă importantă din punct de vedere medical din familia Camelliaceae, fiind incluse şi detalii pentru preparare şi surse ale ceaiului, iar ca indicaţii terapeutice – utilizare externă ca soluţie astringentă iar internă ca tonic şi digestiv, diuretic mediu în artrite, diaforetic şi stimulent general. Mai era recomandat pentru dureri de cap nevralgice.
În prezent cel mai mult ceaiul verde este folosit în probleme stomacale, migrene, simptome de oboseală, vomă şi diaree, şi nu în ultimul rând ca stimulent, şi în curele de slăbire.
Datorită conţinutului de cafeină frunzele de ceai verde prezintă efect stimulent central, antidepresiv şi diuretic. S-au reportat de asemenea efecte inotropic pozitiv, astringent, stimulent al secreţiei acide gastrice, de glicoliză şi lipoliză, fiind astfel incluse în palmaresul său proprietăţi hipocolesterolemiante şi hipoglicemiante. Frunzele de ceai verde sunt utile în stimularea apetitului, în stări de sete, ca diaforetice, diuretice, detergente şi resolvente.
Taninurile prezente în frunzele de ceai îi conferă proprietăţile astringente. Catecholii ajută la îmbunătăţirea funcţionării capilarelor şi altor vase sangvine mici.
Mai sunt utile în poliomielită, reumatism şi infecţii respiratorii, pentru reducerea efectelor expunerii la radiaţii, ca şi în prevenirea cariilor dentare, şi sunt cunoscute bineînţeles pentru efectul lor antioxidant.
Arbust cu frunze ovate, pieloase, cu marginea dinţată, florile albe, plăcut mirositoare, cultivat în China şi India de peste 2500 de ani.
De la acest arbust se folosesc frunzele care, în funcţie de tratamentul aplicat dau naştere bine cunoscutelor sortimente – ceaiul verde şi ceaiul negru. Ceaiul negru rezultă în urma fermentării naturale în timpul prelucrării şi uscării, taninurile catehice fiind oxidate la flobafene; ceaiul verde este uscat rapid şi enzimele distruse, păstrează o coloraţie verde, conţine taninuri netransformate. În general frunzele de ceai mai conţin alkaloizi, glucide, vitamine, flavone, acizi fenolici, aminoacizi, vitamine (C şi α-tocoferol).
Există mai multe legende ale ceaiului verde. Potrivit legendei indiene, Gautama Buddha, cel care a răspândit învăţăturile lui Budha, în anul 520 Î.H. plecat să ducă budhismul din India în China, a promis să mediteze nouă ani. Dar, în timpul meditaţiei a adormit. Trezindu-se, a fost atât de supărat încât, pentru a nu mai adormi, şi-a tăiat pleoapele ochilor şi le-a aruncat pe pământ. Pe locul unde au căzut, a răsărit o nouă plantă, şi, ca pentru a-i onora sacrificiul, planta servit ulterior altor discipoli pentru a-şi menţine starea de veghe în timpul meditaţiilor.
Astăzi se ştie că ceaiul verde este cea mai consumată băutură din lume, după apă. Este cel mai mult utilizat în Asia, în special în Japonia şi China.
Folosit prima dată în timpul dinastiei Song (960-1270), pulberea fină din frunzele de ceai, denumită nămol de ceai, nu mai este populară în China dar este încă pe larg utilizată în Japonia. Cultivarea ceaiului verde în Japonia a început din secolul XI de către călugării budişti care au dezvoltat de asemenea şi metode de procesare şi preparare a pulberii din frunze, denumită „macha”. În japoneza cha înseamnă ceai, iar ma înseamnă pulbere.
Medicina chineză foloseşte frunzele de ceai verde pentru tratarea migrenelor, stărilor de greaţă, diareei cauzată de malarie şi a problemelor digestive; sunt folosite de asemenea pentru prevenirea cancerului.
În India, preparatele din ceai verde sunt folosite tradiţional în diaree, inapetenţă, stările de sete intensă, migrene, dureri cardiace, febră şi oboseală.
A fost introdus în Europa ca băutură de către compania olandeză India de Est în jurul anului 1610. Ceaiul iniţial importat în Europa a fost sub formă de ceai verde. Şi nu după multă vreme, au început să-i fie apreciate şi proprietăţile curative, fiind inclus în multe cărţi medicale de epocă: în Culpeper’s Complete Herbal (1880) ca diuretic, stomahic şi util în dureri de cap, acţiunea stimulentă asupra sistemului nervos fiind considerată un efect secundar; se preciza că infuzia concentrată este prejudiciabilă pentru „nervii slabi” dar salutară pentru dorerile de cap acute şi stările de mahmureală; în ‘Precis de Matiere Medicale’ a fost prezentat ca singura plantă importantă din punct de vedere medical din familia Camelliaceae, fiind incluse şi detalii pentru preparare şi surse ale ceaiului, iar ca indicaţii terapeutice – utilizare externă ca soluţie astringentă iar internă ca tonic şi digestiv, diuretic mediu în artrite, diaforetic şi stimulent general. Mai era recomandat pentru dureri de cap nevralgice.
În prezent cel mai mult ceaiul verde este folosit în probleme stomacale, migrene, simptome de oboseală, vomă şi diaree, şi nu în ultimul rând ca stimulent, şi în curele de slăbire.
Datorită conţinutului de cafeină frunzele de ceai verde prezintă efect stimulent central, antidepresiv şi diuretic. S-au reportat de asemenea efecte inotropic pozitiv, astringent, stimulent al secreţiei acide gastrice, de glicoliză şi lipoliză, fiind astfel incluse în palmaresul său proprietăţi hipocolesterolemiante şi hipoglicemiante. Frunzele de ceai verde sunt utile în stimularea apetitului, în stări de sete, ca diaforetice, diuretice, detergente şi resolvente.
Taninurile prezente în frunzele de ceai îi conferă proprietăţile astringente. Catecholii ajută la îmbunătăţirea funcţionării capilarelor şi altor vase sangvine mici.
Mai sunt utile în poliomielită, reumatism şi infecţii respiratorii, pentru reducerea efectelor expunerii la radiaţii, ca şi în prevenirea cariilor dentare, şi sunt cunoscute bineînţeles pentru efectul lor antioxidant.
Senna este originară din ţările tropicale. Există două specii: Senna Cassia, cultivată în Egipt şi Sudan, şi Cassia angustifolia, din India şi Pakistan. De la cele două soiuri se recoltează, în scop terapeutic, păstăile cu fructe şi frunzele.
Acțiunea terapeutică purgativă și laxativă a sennei se datorează în principal glicozidelor hidroxiantracenice, senozidelor A, B, C și D. Acestea acționează la nivelul colonului prin iritarea mucoasei acestuia și stimulând peristaltismul intestinal, eliminând astfel toxinele cumulate. Acţiunea este determinată în termen de 6 până la 12 ore. Mucilagiile din compoziție limitează temporar absorbţia lichidelor la nivelul intestinului gros, motiv pentru care scaunele vor fi mai moi.
Senna mai conține betasitosteroli, acid tartric, uleiuri esenţiale, taninuri, mucin, flavonoide şi răşini. În păstăile cu fructe se regăsesc în plus şi glicozide naftalinice, uleiuri volatile şi zaharuri. Pe lângă acțiunea principală, senna mai prezintă și efect diuretic, vermifug și antipiretic.
Produsul vegetal se utilizează sub formă de infuzie, macerat şi tinctură. Senna intră și în diverse comprimate, capsule cu acțiune purgativă. Este contraindicat în stenoză intestinală, obstrucţie intestinală, boala Chron, colită ulcerativă (orice boala de colon inflamatorie), apendicită, la copii sub 10 ani, primul trimestru de sarcină, alăptare, diaree și deshidratare. Nu se administrează mai mult de o săptămână.
Studiile arată că sennozidul A și sennozidul C au, fiecare în parte, efect laxativ similar, dar administrate împreună în proporție de 7:1, care este aproximativ proporția în care se gasesc în senna, efectul laxativ se dublează.
Acțiunea terapeutică purgativă și laxativă a sennei se datorează în principal glicozidelor hidroxiantracenice, senozidelor A, B, C și D. Acestea acționează la nivelul colonului prin iritarea mucoasei acestuia și stimulând peristaltismul intestinal, eliminând astfel toxinele cumulate. Acţiunea este determinată în termen de 6 până la 12 ore. Mucilagiile din compoziție limitează temporar absorbţia lichidelor la nivelul intestinului gros, motiv pentru care scaunele vor fi mai moi.
Senna mai conține betasitosteroli, acid tartric, uleiuri esenţiale, taninuri, mucin, flavonoide şi răşini. În păstăile cu fructe se regăsesc în plus şi glicozide naftalinice, uleiuri volatile şi zaharuri. Pe lângă acțiunea principală, senna mai prezintă și efect diuretic, vermifug și antipiretic.
Produsul vegetal se utilizează sub formă de infuzie, macerat şi tinctură. Senna intră și în diverse comprimate, capsule cu acțiune purgativă. Este contraindicat în stenoză intestinală, obstrucţie intestinală, boala Chron, colită ulcerativă (orice boala de colon inflamatorie), apendicită, la copii sub 10 ani, primul trimestru de sarcină, alăptare, diaree și deshidratare. Nu se administrează mai mult de o săptămână.
Studiile arată că sennozidul A și sennozidul C au, fiecare în parte, efect laxativ similar, dar administrate împreună în proporție de 7:1, care este aproximativ proporția în care se gasesc în senna, efectul laxativ se dublează.
Arbori de cca 12-15 m înălţime, originari din China şi Japonia, la noi cultivaţi, cu frunze ovate sau cu lobii inegali. Florile sunt unisexuate, iar fructele (dudele) sunt fructe compuse alcătuite din numeroase drupe false concrescute pe axul inflorescenţei, la maturitate cărnoase şi comestibile. Pentru tratamente naturiste se folosesc mai mult frunzele – Mori folium, care se recoltează în perioada mai-iulie (august).
S-a sugerat că denumirea generică Morus provine din cuvântul latin mora (întârziere) datorită apariţiei tardive a mugurilor.
Dudul negru a fost cunoscut în tot sudul Europei din cele mai vechi timpuri, considerându-se că a fost adus din Persia. A fost menţionat de către majoritatea scriitorilor greci şi romani timpurii; Pliniu l-a observat şi a descris utilizarea sa ca plantă medicinală. Conform unei referinţe din Virgil’s Georgics (II, v. 121) dudul abunda în Italia în acele vremuri. Excavaţiile realizate la Pompeii confirmă aceasta, în peristilul unei case fiind reprezentat un dud negru. Frunzele de dud se regăsesc de asemenea într-un mozaic din casa Faunului (= zeu al fecundităţii din mitologia romană). Frunzele sale erau folosite de către romani pentru tratarea afecţiunilor gurii, traheei şi plămânilor şi din secolul XVII scoarţa rădăcinilor a fost utilizată aici ca vermifug, şi de asemenea ca şi colorant. Romanii consumau fructele de dud la sărbătorile lor, aşa cum aflăm din scrierile lui Horaţiu
Schouw (avocat, botanist şi politician danez), care a scris despre plantele din Pompeii în anii 1800, considera că Morus alba era necunoscut aici.
După cum ştim, frunzele de dud servesc mult ca hrană viermilor de mătase.
În timpul lui Virgilius mătaesea era considerată un produs din frunzele de dud, nefiind cunoscută şi înţeleasă activitatea viermilor de mătase. Cultura viermilor a fost introdusă de Justinian din Constantinopol (527-565). În Italia dudul negru a fost utilizat pentru creşterea viermilor de mătase până prin 1434, când a fost introdus din Levant dudul alb, care a fost ulterior mai mult preferat pentru aceasta.
Dudul are o istorie îndelungată de utilizare medicinală în China, fiind aici utilizate aproape toate părţile plantei.
Tradiţional, dudul este utilizat ca analgezic, emolient, sedativ, frunzele fiind considerate antibacteriene, astringente, diaforetice, hipoglicemiante, odontalgice şi oftalmice. Tinctura de scoarţă este utilizată pentru a calma durerile de dinţi.
Medicina românească de la începutul secolului XX folosea coaja rădăcinii de dud cu gust iute şi amar, pentru acţiunea sa purgativă. Din fructe se prepara sirop – Syropus Mororum, cu efect laxativ, uşor diuretic şi depurativ.
Frunza de dud conţine taninuri, flavonoide, glicozide. Studii recente au revelat prezenţa unei substanţe – 1-Deoxynojirimycina – inhibitoare a enzimei glicozidaza I cu rol în procesarea în organism a oligozaharidelor, fiind responsabilă astfel de efectul hipoglicemiant al frunzei.
În produsele naturiste frunzele de dud sunt utilizate în special datorită acţiunii hipoglicemiante fiind indicate în formele uşoare de diabet. Frunzele de dud mai sunt utilizate şi pentru proprietăţile antioxidante.
S-a sugerat că denumirea generică Morus provine din cuvântul latin mora (întârziere) datorită apariţiei tardive a mugurilor.
Dudul negru a fost cunoscut în tot sudul Europei din cele mai vechi timpuri, considerându-se că a fost adus din Persia. A fost menţionat de către majoritatea scriitorilor greci şi romani timpurii; Pliniu l-a observat şi a descris utilizarea sa ca plantă medicinală. Conform unei referinţe din Virgil’s Georgics (II, v. 121) dudul abunda în Italia în acele vremuri. Excavaţiile realizate la Pompeii confirmă aceasta, în peristilul unei case fiind reprezentat un dud negru. Frunzele de dud se regăsesc de asemenea într-un mozaic din casa Faunului (= zeu al fecundităţii din mitologia romană). Frunzele sale erau folosite de către romani pentru tratarea afecţiunilor gurii, traheei şi plămânilor şi din secolul XVII scoarţa rădăcinilor a fost utilizată aici ca vermifug, şi de asemenea ca şi colorant. Romanii consumau fructele de dud la sărbătorile lor, aşa cum aflăm din scrierile lui Horaţiu
Schouw (avocat, botanist şi politician danez), care a scris despre plantele din Pompeii în anii 1800, considera că Morus alba era necunoscut aici.
După cum ştim, frunzele de dud servesc mult ca hrană viermilor de mătase.
În timpul lui Virgilius mătaesea era considerată un produs din frunzele de dud, nefiind cunoscută şi înţeleasă activitatea viermilor de mătase. Cultura viermilor a fost introdusă de Justinian din Constantinopol (527-565). În Italia dudul negru a fost utilizat pentru creşterea viermilor de mătase până prin 1434, când a fost introdus din Levant dudul alb, care a fost ulterior mai mult preferat pentru aceasta.
Dudul are o istorie îndelungată de utilizare medicinală în China, fiind aici utilizate aproape toate părţile plantei.
Tradiţional, dudul este utilizat ca analgezic, emolient, sedativ, frunzele fiind considerate antibacteriene, astringente, diaforetice, hipoglicemiante, odontalgice şi oftalmice. Tinctura de scoarţă este utilizată pentru a calma durerile de dinţi.
Medicina românească de la începutul secolului XX folosea coaja rădăcinii de dud cu gust iute şi amar, pentru acţiunea sa purgativă. Din fructe se prepara sirop – Syropus Mororum, cu efect laxativ, uşor diuretic şi depurativ.
Frunza de dud conţine taninuri, flavonoide, glicozide. Studii recente au revelat prezenţa unei substanţe – 1-Deoxynojirimycina – inhibitoare a enzimei glicozidaza I cu rol în procesarea în organism a oligozaharidelor, fiind responsabilă astfel de efectul hipoglicemiant al frunzei.
În produsele naturiste frunzele de dud sunt utilizate în special datorită acţiunii hipoglicemiante fiind indicate în formele uşoare de diabet. Frunzele de dud mai sunt utilizate şi pentru proprietăţile antioxidante.
Păducelul este un arbust spinos de 2-5 m înălţime, având frunzele împărţite în 2-5 lobi neregulaţi dinţaţi, florile albe formând umbele rare. Creşte în toată Europa la marginea pădurilor şi prin luminişuri şi înfloreşte în aprilie-mai.
Dioscorides menţionează păducelul în lucrarea sa în primul secol D.H. Îl numeşte krátaios, cuvânt care se crede că derivă din grecescul krátys – „greu” sau „puternic” – făcând referire la lemnul său dur. O etimologie alternativă asociază numele cu kratos, însemnând „întotdeauna a fost aici”.
În secolul III Î.H., Theophrastus, îl denumeşte „kunosbatos”, ceea ce a dus la introducerea sa în cărţile medievale de profil (Lonicerus) sub numele de Cynosbatus Theophrasti. Specia denumită monogyna înseamnă monostylus (cu o singură sămânţă).
Teutonii utilizau fructele ca aliment.
Cărţile din Evul Mediu recomandau păducelul pentru colici stomacale şi diaree. Prima sa menţiune privind efectele cadriace a fost făcută de Quercetanus, medicul personal al regelui Henric al IV-lea al Franţei, care a născocit un sirop anti-îmbătrânire din plantă.
Un medic irlandez – Green – a determinat răspândirea reputaţiei sale de medicament pentru inimă în a doua jumătate a secolului XIX; de atunci şi-a menţinut o poziţie fermă în repertoriul fitoterapiei.
Acţiunile sale farmacologice se datorează conţinutului în compuşi fenolici, în special flavonoide cărora li se atribuie multe din proprietăţile plantei.
Păducelul (atât fructele, cât şi frunzele cu flori) produce o tonifiere a cordului şi o scădere a presiunii sangvine, restabilind pulsul şi echilibrul între presiunea sângelui şi activitatea muşchiului cardiac. Efectele sale la nivel cardiovascular, multe dintre ele dovedite ştiinţific, se consideră a fi rezultatul activităţii inotropice, a abilităţii de a creşte integritatea vaselor sangvine şi îmbunătăţirea fluxului sangvin coronarian, şi efectelor pozitive asupra utilizării oxigenului.
Este utilizat tradiţional ca tonic cardiac iar utilizările sale curente, ca suport pentru funcţiile cardiace şi circulatorii, includ tratamentul anginei, hipertensiunii, aritmiilor şi insuficienţei cardiace cronice NYHA II.
Ultimele cercetări au evidenţiat şi activitatea antioxidantă a preparatelor din păducel.
Dioscorides menţionează păducelul în lucrarea sa în primul secol D.H. Îl numeşte krátaios, cuvânt care se crede că derivă din grecescul krátys – „greu” sau „puternic” – făcând referire la lemnul său dur. O etimologie alternativă asociază numele cu kratos, însemnând „întotdeauna a fost aici”.
În secolul III Î.H., Theophrastus, îl denumeşte „kunosbatos”, ceea ce a dus la introducerea sa în cărţile medievale de profil (Lonicerus) sub numele de Cynosbatus Theophrasti. Specia denumită monogyna înseamnă monostylus (cu o singură sămânţă).
Teutonii utilizau fructele ca aliment.
Cărţile din Evul Mediu recomandau păducelul pentru colici stomacale şi diaree. Prima sa menţiune privind efectele cadriace a fost făcută de Quercetanus, medicul personal al regelui Henric al IV-lea al Franţei, care a născocit un sirop anti-îmbătrânire din plantă.
Un medic irlandez – Green – a determinat răspândirea reputaţiei sale de medicament pentru inimă în a doua jumătate a secolului XIX; de atunci şi-a menţinut o poziţie fermă în repertoriul fitoterapiei.
Acţiunile sale farmacologice se datorează conţinutului în compuşi fenolici, în special flavonoide cărora li se atribuie multe din proprietăţile plantei.
Păducelul (atât fructele, cât şi frunzele cu flori) produce o tonifiere a cordului şi o scădere a presiunii sangvine, restabilind pulsul şi echilibrul între presiunea sângelui şi activitatea muşchiului cardiac. Efectele sale la nivel cardiovascular, multe dintre ele dovedite ştiinţific, se consideră a fi rezultatul activităţii inotropice, a abilităţii de a creşte integritatea vaselor sangvine şi îmbunătăţirea fluxului sangvin coronarian, şi efectelor pozitive asupra utilizării oxigenului.
Este utilizat tradiţional ca tonic cardiac iar utilizările sale curente, ca suport pentru funcţiile cardiace şi circulatorii, includ tratamentul anginei, hipertensiunii, aritmiilor şi insuficienţei cardiace cronice NYHA II.
Ultimele cercetări au evidenţiat şi activitatea antioxidantă a preparatelor din păducel.
- Stoc
- In Stoc Magazin - Livrare in 1-3 zile lucratoare
- Cantitate
- 30 plicuri
- Forma de prezentare
- Cutie
Nicio recenzie
Clientii care au cumparat acest produs au mai cumparat si:
- La reducere!
- -10%
Verifică disponibilitatea in tab-ul Detalii Produs!
Tap to zoom
