Calmotusin cu stevie Dbtix sirop 100ml Dacia Plant

Calmotusin cu stevie Dbtix sirop 100ml Dacia Plant

Sirop natural de tuse, îndulcit cu extract din frunze de Stevia rebaudiana, care poate fi utilizat în siguranță de către persoanele care suferă de diabet zaharat sau de către cele care doresc un sirop cu un conținut redus de calorii, fără zahăr sau miere.

Avantaje:

- aceeași formulă Calmotusin®, eficientă de la prima administrare

- conține extract concentrat din plante medicinale, uleiuri esențiale și vitamina C

- este îndulcit exclusiv cu extract natural de Stevia rebaudiana

- nu influențează glicemia

- poate fi utilizat în siguranță de către persoanele care suferă de diabet zaharat

- potrivit pentru persoanele care doresc un sirop fără zahăr sau miere, cu puține calorii

- nu conține îndulcitori sintetici

- poate fi utilizat de întreaga familie, începând cu vârsta de 3 ani

- are gust plăcut

- se administrează ușor

- este realizat conform cerințelor europene de calitate și siguranță alimentară

Mod de administrare

Copii între 3 şi 5 ani: câte 2,5 ml de sirop  de 3 ori pe zi.

Copii între 6 şi 13 ani: câte 5 ml (1 linguriţă) de sirop  de 3 ori pe zi.

Adulţi şi tineri de peste 14 ani: câte 15ml ( o lingură) de sirop de 3 ori pe zi.

Contraindicatii

Sarcină, alăptare, intoleranţă la oricare dintre componentele produsului.

Precautii

Conține lemn dulce.

Contribuie la

- susține respirația și ajută la confortul respirator (Lemn-dulce, Ghimbir);                                                                                                                            - susține sistemul imunitar și apărarea organismului (Pătlagină, Lemn-dulce, Ghimbir), are proprietăți antioxidante semnificative (Lemn-dulce, Ghimbir);     

- are efect calmant pentru gură și gât, util în caz de iritație a gâtului și a faringelui (Pătlagină, Isop, Ciuboţica-cucului, Eucalipt, Anason);                               

- favorizează expectorația secretiilor bronșice ( Ciuboţica-cucului).

Indicații:

- tuse de diverse etiologii cu caracter uscat (tuse uscată) sau umed (tuse productivă)

- afecțiuni respiratorii însoțite de tuse: răceala comună, viroze respiratorii, stări gripale, bronşite acute şi cronice, traheite, traheobronşite, catar bronșic, bronșite astmatiforme.

Ingrediente

apă, glicerină, extract moale din amestec de plante* (25 ml), gumă tragacant (1.25 g), Stevie (Stevia rebaudiana) (0.25 g); Vitamina C (0.2 g), amestec de uleiuri esențiale** (0.1 ml). *amestec de plante: pătlagină (Plantago lanceolata) - frunze (30%); isop (Hyssopus officinalis) - părți aeriene (20%); nalbă-mare (Althaea officinalis) - rădăcini (20%); ciuboţica-cucului (Primula officinalis) părți aeriene - flori (10%); scai-vânăt (Eryngium campestre) - părți aeriene (10%); lemn-dulce (Glycyrrhiza glabra) - rădăcini (5%); ghimbir (Zingiber officinale) - rădăcini (5%). **uleiuri esenţiale: mentă-sălbatică (Mentha arvensis) (25%); lămâi (Citrus limonum) (25%); portocal-dulce (Citrus sinensis) (20%); eucalipt (Eucalyptus globulus) (10%); pin (Pinus sylvestris) (10%); scorțișor (Cinnamomum cassia) (5%) anason (Pimpinella anisum) (5%)

Rolul componentelor:

Nalba este o plantă ierboasă, perenă, ce creşte până la 1,5-2 m, cu peri catifelaţi pe toate părţile aeriene, cu tulpina cilindrică, frunze lung peţiolate, palmat lobate cu 3-5 lobi, verzi-albicioase, catifelate; florile, cu corola cu 5 petale alb-roz şi cu stamine numeroase violete cu antere roşii, sunt dispuse rar, în raceme, la vârful tulpinii; fructul este o capsulă turtită ce se desface în 13-20 mericarpii cu câte o sămânţă reniformă turtită lateral. Se recoltează rădăcinile plantei în perioadele martie-aprilie sau octombrie-noiembrie; se pot recolta şi frunzele, înainte de înflorire, în iunie, iar florile pe toată perioada înfloririi.

Denumirea botanică provine dintr-un cuvânt grecesc, altho, însemnând „ a vindeca”. Înainte de a fi medicament, nalba mare a fost folosită ca aliment. În timpul perioadelor de foamete, mai ales în Evul Mediu când culturile erau distruse, oamenii fierbeau rădăcina de nalbă şi o prăjeau cu ceapă în unt. Romanii o considerau o delicatesă ca aliment, iar chinezii o utilizau de asemenea în bucătărie. Terminaţiile tinere ale plantei sunt consumate şi acum în unele regiuni din Franţa ca tonic de primăvară. Francezii, acum câteva secole caramelizau înainte de consum rădăcina de nalbă (pate de nalbă); aceştia decorticau rădăcina până la pulpa albă, o fierbeau până devenea moale şi elibera dulceaţa, apoi adăugau zahăr. Unele ghiduri de supravieţuire sugerează că e bine de avut planta în rucsac pentru drumeţii prin sălbăticie.

Istoricul nalbei ca plantă medicinală datează din timpul lui Theophrastus (372-286 ÎC) care a menţionat că rădăcina de nalbă era consumată în vin dulce pentru tuse. Hippocrate prescria un decoct din rădăcini pentru tratarea contuziilor şi a sângerărilor din răni. Medicul grec Dioscorides recomanda compresele din rădăcină pentru muşcăturile insectelor şi prescria un decoct pentru dureri de dinţi şi vomă, şi ca antidot în cazul otrăvirilor. În secolul IX, împăratul Carol cel Mare a ordonat cultivarea nalbei în mănăstirile sale. În secolul X medicii arabi foloseau compresele din frunze de nalbă ca remediu în inflamaţii iar vindecătorii populari timpurii din Europa foloseau rădăcina nalbei atât intern cât şi extern pentru acţiunea sa calmantă în tratamentul durerilor de dinţi, iritaţiilor gâtului, problemelor digestive, şi iritaţiilor tractului urinar. Cei care, în timpul inchiziţiei, urmau să fie supuşi torturii prin fier înroşit, se ungeau cu un amestec din sevă de nalbă, albuş de ou şi seminţe de pătlagină – acest amestec forma un înveliş protector pentru piele reducând efectele arsurii şi altfel dovedind nevinovăţia lor. Culpeper o recomanda de asemenea, iar începând de la mijlocul secolul XIX a fost inclusă în Farmacopeea Statelor Unite. În Europa apare în majoritatea farmacopeelor şi publicaţiilor importante de profil, încă din 1926.

Apare în Farmacopeea Română din 1862. Medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut constata pentru rădăcină şi frunze, administrate ca extracte reci, o acţiune calmantă şi anticatarală, utilă în bolile de stomac şi în enterite, contra tusei şi contra leucoreei, pentru uzul intern fiind preferată mai ales rădăcina, iar frunzele pentru uzul extern. Acestea se foloseau în catarurile pulmonare şi bronhiale, în aprinderile vezicale şi renale, atonie vezicală, clisme pentru enterite, în metrite şi vaginite, gargare pentru stomatite.

Medicina populară românească mai întrebuinţează frunzele şi florile de nalbă sub formă de ceai ca expectorant şi calmant al tusei sau aplică fiertura de rădăcină şi frunze pe ulcerele dureroase. Astăzi ştim că rădăcina de nalbă mare conţine în principal mucilagii, iar pe lângă acestea pectine, amidon, mono- şi di- zaharide, flavonoide, acizi fenolici, cumarine, şi manifestă efect demulcent, emollient, diuretic, anti-inflammator şi expectorant.

Plantă ierbacee, perenă, cu tulpina şi inflorescenţe de culoare albăstruie-vineţie, de unde şi numele, prevăzute cu ţepi. Tulpina înaltă de 30-60 cm este ramificată numai la partea superioară, prezintă frunze mici, rigide, cele bazale ovate, cu marginea dinţată, iar cele superioare mici, fără peţiol, palmat-sectate cu lobii dinţaţi. Florile sunt dispuse în capitule albăstrui, fructele sunt diachene păroase. Se recoltează părţile aeriene ale plantei, în timpul înfloririi, în perioada iulie-septembrie.

Scaiul vanat este o plantă medicinală cunoscută din antichitate. Eryngium este numele vechi dat de Teofrast. Strămoşii noştri dacii îl numeau melosciare, meloskiare, merâu-scaire, scai-mânerâu. Decoctul tulpinilor florifere era folosit contra tusei convulsive, contra retenţiei urinare, se ţinea în gură contra durerilor de dinţi (carie dentară) şi contra mucedei la dinţi (parodontoză). Extern, decoctul era folosit la băi contra artritei, a dermatozei de pe capul copiilor, reumatismului. Cu decoctul se îmbăiau copii debili, pentru a-i fortifica.

Speciile de Eryngium au fost folosite empiric în medicina tradiţională a mai multor popoare, în special datorită proprietăţilor: expectorante, antitusive, diuretice şi antiinflamatoare.

În România, dintre cele 3 specii indigene ale genului Eryngium, cea mai des citată în tratatele moderne de fitoterapie este Eryngium planum L. (scaiul vânăt). Produsul medicinal „Eryngii plani herba” reprezintă un vechi remediu tradiţional românesc utilizat frecvent în trecut în combaterea tusei convulsive la copii, preluat apoi şi introdus pentru prima dată în fitoterapie încă din 1933, la Cluj-Napoca, şi îl întâlnim actualmente în produsele naturiste de pe piaţă.

Planta conţine saponine triterpenice cu efecte antitusive, expectorante, antiinflamatoare, diuretice, depurative şi diaforetice acestea fiind responsabile pentru utilizarea de bază ca remediu popular românesc antitusiv recomandat în special în tusea convulsivă. Se găseşte ca tratament naturist şi sub formă de sirop pentru tuse.

Planta mai conţine flavonoide (heterozide ale kempferolului şi cvercetolului), acizi polifenolcarboxilici (acid cafeic şi acid clorogenic), taninuri, cumarine, poliine, steroli, glucide, acizi organici şi ulei esenţial.

Până la ora actuală au fost demonstrate ştiinţific următoarele proprietăţi farmacologice ale speciilor de Eryngium: expectorante, diuretice, antiinflamatoare, antimicrobiene şi antimicotice. A mai fost demonstrat in vitro un mecanism antispastic de tip musculotrop.