Baton de Canepa cu Vanilie si Susan Bio 48g Canah

Baton Canepa cu Vanilie si Susan Bio 48g Canah

Descriere:
Faurite cu grija dupa o reteta elaborata special pentru voi, noile batoane Canah sunt o combinatie creativa intre seminte de canepa si fructe uscate, toate certificate ecologic.
O gustare aflata intr-un balans perfect intre sanatate, savoare si energie!

Beneficii:
Batoanele ecologice cu seminte de canepa pot fi consumate ca atare sau se pot adauga in shake-uri, in amestec cu apa, lapte sau suc.

Compozitie: smochine*, curmale*, seminte de canepa decorticate total si partial* (17%), migdale*, nuci Caju*, susan negru* (6.2%), pudra de vanilie* (0.06%), esenta de lamaie*.

* Materii prime provenite din agricultura ecologica.

Acest produs poate contine urme de alte nuci si susan, ocazional bucati de coaja de nuca sau samburi de fructe.
Contine zaharuri prezente în mod natural. Fara gluten, prin natura ingredientelor.
A se pastra la frigider dupa desigilare.

Informatii nutritionale:

Rolul componentelor:
Plantă binecunoscută din familia Cannabaceae, erbacee, anuală sau bienală, dioică (florile sunt unisexuate şi sunt dispuse pe indivizi diferiţi), de obicei ramificată, cu frunze lung peţiolate, 3 la 7 penate, cu foliolele lanceolate şi serate; florile femele reduse la perigon, cu o singură bractee şi grupate într-o inflorescenţă spiciformă, cele mascule formează panicule bogate în polen; fructul este o achenă gri-verzuie, lucioasă, lungă de 3,5-5 mm şi lată de 2,5-4 mm.
Botaniştii au polemizat multă vreme pe marginea încadrării botanice a cânepei, unii susţinând existenţa a mai multor specii, alţii doar a mai multor varietăţi. Se consideră totuşi că, de vreme ce plantele, prin hibridizare, produc seminţe fertile, cânepa poate fi clasificată ca o singură specie, dar cu cel puţin o subspecie importantă.
Locul de origine al cânepei este vestul Asiei şi India, unde Bast a raportat că aceasta se cultiva pentru seminţe. Cânepa a fost bine cunoscută de către grecii şi romanii din antichitate, dar se pare că aceştia nu erau familiarizaţi cu proprietăţile sale narcotice. Dioscorides menţiona doar că sucul proaspăt din seminţe domoleşte durerile de urechi, aceeaşi afirmaţie fiind făcută şi de către Galen. Herodot o menţionează, de asemenea, şi afirmă că sciţii o cultivau şi o foloseau pentru a-şi face haine. În India, în schimb, era cunoscută ca şi „stimulatoarea plăcerii”, „provocatoarea dorinţei”, „liantul prieteniei”, „cauza mersului legănat”, „autorul râsului” etc. Pliniu a menţionat planta sub numele de Cannabis. Denumirea plantei, derivă din grecescul cannabis şi latinescul sativa, însemnând folositor.
În nordul Europei planta a ajuns probabil înaintea migraţiei anglo-saxone. Aceasta era cultivată în special pentru extragerea fibrelor din care erau confecţionate articole de îmbrăcăminte şi frânghii. În sănătate, oficial folosite erau seminţele, care sunt menţionate în cărţile medievale ca şi calmante pentru tuse. În plus, seminţele de cânepă au constituit un ingredient popular pentru diferite feluri de mâncare, dar Matthiolus avertiza asupra efectului anafrodisiac manifestat la utilizarea frecventă. În Letonia, cânepa verde era consumată ca remediu pentru arsuri la stomac. În Rusia şi Grecia, uleiul de cânepă era consumat în timpul posturilor severe și prelungite, constituind uneori aproape singurul aliment. Medicinal, seminţele mai erau prescrise în caz de pleurezie, icter, viermi intestinali.
Seminţele, neposedând efecte hipnotice, sunt şi astăzi consumate ca aliment, proaspete sau preparate, fiind destul de gustoase, dar greu de separat de coajă. Acestea conţin în jur de 27,1% proteine, 25,6% grăsimi şi 7,4% carbohidraţi. Uleiul extras din ele este foarte nutritiv, bogat în acizi graşi esenţiali. În fitoterapie sunt folosite ca şi analgezice, antihelmintice, diuretice, emoliente, emenagoge, febrifuge, laxative şi tonice. Sunt utile în tratamentul constipaţiei cauzate de retenţia de lichide. Pot fi, datorită conţinutului de acizi graşi esenţiali, foarte utile în tratamentul multor afecţiuni nervoase.
În zona temperată, uleiul este preluat şi procesat de la plantele femele care au fost lăsate să stea după ce au fost recoltate plantele mascule producătoare de fibre. Fibrele se obţin din tulpini; acestea sunt puternice şi foarte durabile, şi sunt şi astăzi utilizate pentru confecţionarea ţesăturilor grosiere şi a frânghiilor. Uleiul obţinut prin deshidratarea seminţelor este folosit la iluminat, la fabricarea săpunurilor, vopselelor şi lacurilor etc. Atunci când sunt utilizate pentru fabricarea hârtiei, tulpinile sunt recoltate toamna şi topite sau aburite până când fibrele pot fi eliminate. Fibrele sunt fierte timp 2 ore sau mai mult, cu leşie, apoi bătute într-o moară cu bile sau Hollander bătător. Se obţine o hârtie de culoare albă. 

Vanilla planifolia, sursa binecunoscutei păstăi de vanilie, este o orhidee căţărătoare, nativă în pădurile tropicale din Mexic, cu tulpina groasă, suculentă, şi frunze ascuţite, groase, netede şi cu marginile întregi, garnisite cu numeroase rădăcini aeriene; florile apar în grupuri axilare având culoare galben-pal cu structura caracteristică orhideelor; fructul este o păstaie lungă, pendentă, şi care uscată şi anume tratată devine binecunoscutul baton de vanilie din comerţ.
Denumirea Vanilla derivă din cuvântul spaniol „vanilla” care însemnă „mică păstaie”. Vanilia a fost folosită printre popoarele din Mexic din vremuri imemoriale, ca aromatizant pentru dulciurile lor, şi făcută cunoscută pentru Lumea Veche de către cuceritorii spanioli. Istoricul spaniol Hernandez, o descria sub denumirea botanică de Aracus aromaticus, menţionând, de asemenea, denumirea sa mexicană – Tlilxochitl. Clusius, în 1602 o denumea Lobus oblongus aromaticus. Denumirea generică a plantei a fost stabilită în 1752, de către Plumier, iar denumirea actuală a speciei pe care o găsim în comreţ (Vanilla planifolia), în 1808 de către Andrews. Astăzi planta este cultivată în multe zone calde ale Globului precum Brazilia, Honduras, Java, Africa şi Indiile de Vest.
Din punct de vedere medicinal, vanilia este considerată un stimulent aromatic. Se consideră că este carminativă, înviorează mintea, previne somnul, creşte energia musculară şi este utilă, sub formă de infuzie, în stări de iritaţii nervoase, reumatism, şi forme uşoare de febră. Este considerată afrodisiacă şi cel mai mult folosită în parfumerie, şi pentru aromatizarea unor produse farmaceutice precum tincturile, siropurile, unguentele.
În medicina românească din mijlocul secolului trecut, vanilia era folosită îndeosebi datorită proprietăţilor sale afrodisiace, afirmându-se că aceasta „stimulează înclinaţiunile sexuale”.
Aroma caracteristică a vaniliei este dată în principal de prezenţa unui principiu cristalin, vanilina (m-methoxip-oxibenzaldehida), care nu există în păstăile verzi, dar se formează în timpul procesului de maturare printr-o serie de reacţii enzimatice. Se găseşte şi în multe alte plante, fiind sintetizată artificial pentru prima dată din coniferină, o glucozidă care se găseşte în cambiul arborilor de pin; la începutul secolului XX se fabrica pe larg din uleiul de cuişoare, printr-o serie de reacţii chimice, pornind de la eugenol. Alţi constituenţi raportaţi, prezenţi în păstaia de vanilie, sunt acidul vanilic, anisaldehida, acidul hidroxi benzoic, acidul anisic, anisil alcoolul, precum şi acid caproic, vitispirane, eugenol, fenoli, fenol eter, compuşi carbonilici, esteri, benzil eter, lactone, 25% carbohidraţi, 15% grăsimi, B complex, săruri minerale precum cele de magneziu, calciu, zinc, mangan, potasiu şi fier care constituie până la 6 procente.
În prezent, vanilina este folosită extensiv ca agent aromatizant în produsele alimentare, băuturi, parfumerie şi industria farmaceutică.
Pe de altă parte, vanilina a fost ştiinţific evaluată, în studii pe culturi de celule, raportându-se un efect anticlastogenic (se pare că are abilitatea de a reduce leziunile cromozomiale cauzate de razele X şi lumina UV), de asemenea, efect antimutagenic; s-a documentat faptul că vanilina este un inhibitor eficient al siclizării celulelor roşii din sânge la pacienţi suferind de anemie; s-a recunoscut, de asemenea activitatea afrodisiacă şi s-a determinat şi un efect antioxidant. Recent, s-a reuşit producerea de vanilină în culturile unor difetite tulpini de drojdii.  

Plantă erbacee anuală cu tulpină ramificată, frunze opuse, peţiolate, cu forme variate, flori roşietice-alburii situate pe un penduncul scurt la axila frunzelor; fructul este o capsulă oblongă cu seminţe mici, gălbui, ovale.
Cultivat încă din Antichitate pe subcontinentul Indian, susanul s-a răspândit apoi prin Mesopotamia şi estul Anatoliei până în China prin secolul II Î.Hr., ţară care astăzi este şi cel mai mare consumator şi unul din producătorii principali de seminţe de susan. Adesea este descrisă ca fiind cea mai veche plantă cu seminţe uleioase folosită vreodată de om. În literatură originea susanului a fost mult discutată unii autori susţinând domesticirea sa în Africa bazându-se pe afinităţile geografice, dar această ipoteză nu a fost dovedită niciodată. Seminţe de susan au fost găsite în excavările de la Harappa (Pakistan) şi au fost datate la cca. 2000 Î.Hr. Susanul a ajuns în Mesopotamia în Epoca Bronzului Timpurie, nu mult după domesticirea sa în zona Pakistanului, aici devenind apoi centrul de distribuţie a sa în zona Mediteraneană. A constituit o marfă valoroasă în comerţul dintre India şi popoarele mediteraneene, călătorind de-a lungul coastelor Mării Roşii şi prin sudul Arabiei.
Susanul are o îndelungată istorie de utilizare tradiţională ca aliment, remediu, şi ulei pentru lampă, fiind foarte popular şi denumit chiar „regele seminţelor uleioase”.
Seminţele de susan au valoare nutritivă deosebită datorită compoziţiei lor; acestea conţin în principal proteine, grăsimi, carbohidraţi, fibre, calciu, magneziu, fosfor, fier, zinc, vitamina A, tiamină, riboflavină, niacină, folat; conţin gliceride ale acizilor oleic şi linoleic, acizi graşi saturaţi, tocoferoli, lignane etc. Seminţele de susan sunt surse de proteine de înaltă calitate precum şi de ulei bogat în grăsimi polinesaturate; uleiul de susan este foarte stabil datorită antioxidanţilor sesamina şi sesamolina pe care îi conţine şi care sunt lignane fenilpropanoidice unice, conţinute de doar câteva plante. Proteinele din susan sunt bogate în aminoacidul esenţial cu conţinut de sulf metionina şi în triptofan. Importanţa nutriţională este valorificată prin paleta largă de produse alimentare şi  culinare în care seminţele se regăsesc.
În industrie uleiul de susan este folosit de secole la fabricarea săpunurilor şi lubrifianţilor, ca ulei lampant şi ca ingredient în cosmetice. Uleiul de susan se foloseşte ca bază pentru medicamente şi parfumuri şi poate deveni un substituent versatil pentru uleiul de măsline.
Uleiul de susan apare în Farmacopeea Britanică în prepararea unguentelor şi pomezilor. În India a fost folosit din vremuri Vedice, în medicina tradiţională Ayurveda pentru masaj. Diverse părţi din plantă au fost folosite în sistemele de medicină populară din Africa şi Asia pentru o varietate de afecţiuni. Frunzele, de exemplu, sunt folosite pentru a trata febra, tusea şi iritaţiile oculare; seva este utilizată pentru a uşura naşterile şi în tratamentul dizenteriei. În sudul şi estul Africii frunzele sunt folosite în tratamentul muşcăturilor de şarpe şi al malariei; în India şi China, în tratamentul cancerului. Uleiul este folosit ca remediu în durerile de urechi şi tuse, şi ca emenagog. Seminţele sunt valoroase pentru efectul lor laxativ. Cenuşa din tulpinile de susan constituie o sare medicinală. Reziduul rămas din seminţele de susan după extragerea uleiului constituie un furaj bogat în proteine util pentru animale şi păsări de curte.