Artery Blend 100 cps Secom

Rolul componentelor:
Usturoiul a fost cultivat din timpurile vechi fiind astfel destul de greu de precizat originea sa. Cei mai mulți consideră că usturoiul provine din Asia.
Conform mărturiilor rămase, usturoiul a fost utilizat și de egipteni. Romanii și grecii care-l utilizau în alimentație și medicină l-au numit „trandafirul urât mirositor”. O veche legendă arabă spune că usturoiul a crescut prima dată pe urma lăsată de diavol când a părăsit Edenul. De aici probabil și asocierea lui ulterior, în folclor, cu arma care ține la distanță vampirii și spiritele rele. În prezent, mult mai mult ca în trecut, usturoiul este utilizat intensiv atât în alimentație cât și în medicina tradițională.
Usturoiul crește până la 60-90 cm înălțime. Are frunze lungi, plate și flori albe. Ceea ce este denumit ”căpățână de usturoi” este, în termeni botanici, un bulb, adică o structură subterană derivată dintr-un ciorchine de frunze. Frunzele de usturoi sunt folosite îndeobște atunci când planta este tânără, doar proaspete.
În ceea ce privește terapia naturală cu usturoi acesta este utilizat ca antiseptic, antibacterian, stimulator digestiv, cu proprietăți de eliminare a paraziților intestinali. Are efecte hipotensoare (bisulfura de alil- vasodilatatoare a arterelor și al capilarelor), hipolipemiantă, hipocolesterolemiantă (inhibarea sintezei de colesterol la nivel hepatic și eliminarea sărurilor biliare prin materia fecală), antisclerotică, antireumatismală, antiagregant plachetară (conține compuși sulfurați- alicina), antispasmodică. Usturoiul este un reechilibrant glandular cu proprietăți stomahice și carminative și este considerat „un antibiotic natural” deoarece nu distruge flora protectivă a organismului. Usturoiul este o sursă de seleniu, necesar răspunsului imun al organismului și care devine un antioxidant puternic în combinație cu vitamina E. Unele studii precizează că usturoiul este indicat ca adjuvant în terapiile diverselor cancere precum cancerul de prostata, de sân, de stomac sau de colon.
În timpul sezonului rece adăugaţi din belşug usturoi în supe, sosuri sau alte mâncăruri.

Despre valeriană, se spune că se numără printre cele mai folosite plante medicinale din lume. Originea denumirii o constituie un omagiu adus împăratului roman Valerian și vine de la latinescul „valere”, însemnând „a fi sănătos”. Această plantă pare a fi vindecat un prinț, Colonna, de epilepsie în secolul XVI-lea.Cunoscută și drept gușa-porumbelului sau odolean, valeriana este un remediu naturist extrem de eficient în tratarea diverselor tipuri de tulburări emoționale, dar și în calmarea unei serii întregi de dureri și afecțiuni. Încă din Antichitate, medici precum Hippocrate, Dioscoride și Galenus recomandau valeriana ca remediu pentru insomnie. Romanii o foloseau pentru a trata palpitațiile și aritmiile. În Evul Mediu, călugărița și botanista germană Hildegard de Bingen recomanda valeriana ca tranchilizant și somnifer. Amerindienii utilizau valeriana pentru vindecarea rănilor. În timpul Primului Război Mondial, valeriana i-a ajutat pe europeni să depășească mai ușor stările de panică și nervozitate cauzate de bombardamente.
Iubitoare de soluri umede și bogate in minerale, valeriana face parte din flora spontană. Este o plantă perenă, cu frunze dese și flori mici, albe sau roz, a cărei înălțime ajunge să depășească uneori 1,5 metri. Florile de valeriană răspândesc un miros plăcut, care se simte până la o distanță de câțiva metri în jurul locului unde crește.
Extractul de Valeriana Officinalis se obține din rădăcină, prin acest proces potențându-se proprietățile terapeutice ale plantei. Valeriana este diuretică, astringentă, tonică, antispasmodică, anticonvulsivă, laxativă și carminativă. Are capacitatea de a echilibra sistemul nervos și de a reda vitalitatea. În general, valeriana este folosită ca remediu în caz de palpitații, insomnie, astm, angoasă, stres și anxietate, dar și în caz de oboseală cronică sau suprasolicitare intelectuală. Aceste proprietăți sunt imprimate plantei datorită, în principal, uleiului volatil din compoziție, ce conține acid valerianic, acid izovalerianic, valeranonă precum și datorită valepotriaților, flavonoidelor, iridoide, acizi fenolici, esteri ai acizilor grași, taninuri și aminoacizi (arginină, tirozină, GABA).
Specialiștii recomandă să nu se administreze valeriana înainte de o intervenție chirurgicală sau oamenilor care prezintă afecțiuni ale ficatului. De asemenea, valeriana nu se administrează concomitent cu barbiturice (fenobarbital), antidepresive (imipramină, amitriptilină), anxiolitice (diazepam), haloperidol.

Plantă erbacee din familia Solanaceae, nativă în America Centrală şi Asia (în special în zona Indiei), cu tulpina dreaptă, frunzele oval-ascuţite, flori albe solitare, fructele variabile ca formă: ardei gras, ardei căpresc, ardei iute, ardei franţuzesc, ardei gogoşari etc.; tot astfel variază şi culoarea – verde, galbenă, roşie. În prezent, planta este cultivată peste tot în lume, pentru fructul său, care are o largă utilizare în domeniul culinar, iar ardeiul iute cu fructul alungit şi de culoare roşie este important şi în domeniul sănătăţii.
Ardeiul a fost utilizat pentru condimentare în ţările din estul Europei din vremuri imemoriale, părând a fi cunoscut încă de către romanii din antichitate. A devenit apoi un condiment familiar în Europa sub denumirea de chilli, piper de Guinea, piper spaniol, piper-Cayenne.
În cărţile cu profil medical din secolul al XIX-lea era considerat un medicament din clasa iritantelor, acţiune în baza căreia era folosit ca revulsiv pe piele, şi, în general, ca şi gargară stimulentă în durerile de gât iritante caracteristice scarlatinei şi în tonsilite cronice. În atacurile incipiente de dureri în gât fără febră la persoanele predispuse pentru aceasta, o gargară cu ardei iute era considerată foarte bună, bineînțeles pentru persoanele care o suportau. Ardeiul era considerat de asemenea un bun stomahic, fiind utilizat pentru a preveni efectul de greață dat de unele remedii asupra stomacului şi un stimulent aromatic util în forme de dispepsie cauzate de secreția defectuoasă a sucurilor gastrice. A mai fost utilizat cu succes în atacurile de febră intermitentă, iar unii medici îl recomandau ca stimulent puternic în fazele avansate de tifos.
În medicina românească de la mijlocul secolului trecut întrebuințarea medicală a ardeiului iute avea în vedere proprietăţile sale excitant-digestive, dar şi iritante, eficace în dispepsia atonică; apoi, efectul decongestiv, fiind întrebuințat uneori contra hemoroizilor. Luat în tinctură 1/5, 10-30 picături într-o băutură amară producea asupra stomacului o senzaţie similară celei a alcoolului, motiv pentru care se prescria ca medicament antialcoolic. Extern era folosit pentru efectul de rubefiere, fiind aplicat în tinctură pe vată, pensulaţiuni sau fricţiuni. Se mai considera că ardeiul combate bolile produse prin carenţa sau avitaminoza B1, C şi A.
În compoziţia chimică a ardeiului iute intră capsicina, capsaicina (o alchilamidă care îi conferă iuţeala gustului), capsicol (esenţă), substanţe rezinoase (oleorezine) şi numeroase carotenoide (capsantină, capsarubină), flavone, vitamina C.
Extractele alcoolice cu conţinut bogat în alcaloizi sunt pe larg folosite astăzi ca revulsive puternice, extern pentru frecţii şi îmbibarea pansamentelor termogene, indicate pentru tratamentul mialgiilor reumatice, sciatică, lumbago.
Cercetările ştiinţifice au mai revelat şi alte efecte, precum efectul antimicrobian, detoxifiant, gastroprotector şi un efect pozitiv util în curele de slăbire, datorită stimulării producerii de energie la nivel celular pe baza arderii grăsimilor.