Antibalonare 15 cps Fares

Facilitează digestia, ajută la digerarea toxinelor şi la menţinerea unei balanţe normale de gaze în intestin şi contribuie la confortul digestiv.

Beneficii:
-feniculul şi menta ajută în caz de flatulenţă şi spasme intestinale;
-cardamomul susţine digestia şi ajută la păstrarea sănătăţii tractului digestiv;
-coriandrul facilitează digestia, ajută la digerarea toxinelor şi la menţinerea unei balanţe normale de gaze în intestin şi contribuie la confortul digestiv;
-menta susţine digestia, are un efect spasmolitic şi ajută în caz de flatulenţă şi spasme intestinale, contribuind la funcţionarea normală a tractului intestinal;
-feniculul ajută în caz de flatulenţă şi spasme intestinale, susţine digestia şi apetitul şi sănătatea tractului digestiv;
-coada şoricelului facilitează digestia şi contribuie la confortul digestiv;
-roiniţa şi ghimbirul susţin digestia şi contribuie la funcţionarea normală a tractului intestinal;
-scorţişoara ajută la menţinerea unui nivel corespunzător de gaze stomacale şi a confortului stomacului.

Compozitie:
-ulei vegetal de floarea soarelui 162 mg
-ulei esenţial de cardamom (Cardamomi aetheroleum) 18,9 mg
-ulei esenţial de coriandru (Coriandri aetheroleum) 18,9 mg
-ulei esenţial de mentă (Menthae aetheroleum) 18,9 mg
-ulei esenţial de fenicul (Foeniculi aetheroleum) 13,5 mg
-ulei esenţial de coada şoricelului (Millefolii aetheroleum) 13,5 mg
-ulei esenţial de roiniţă (Melissae aetheroleum) 8,1 mg
-extract de ghimbir (Zingiberis rhizoma) standardizat în min. 15% gingeroli 8,1 mg
-ulei esenţial de scorţişoară (Cinnamomi aetheroleum) 8,1 mg

Fructele de cardamom au fost descrise prima dată de către Dioscorides şi Plinius. Un remediu denumit Cardamom este menţionat de către Hippocrates, Theophrastus şi Dioscorides, primul dintre aceştia utilizându-l în medicină. Acestea au fost consumate ca şi condiment în principal în părţile din sudul Europei. Efectele sale sunt cele ale plantelor aromatice, foarte agreabile şi reconfortante şi sunt folosite atât pentru aromă, cât şi pentru proprietăţile înviorătoare şi întăritoare.

Coriandrul este o plantă indigenă din Europa de Sud şi Orient, cunoscută din cele mai vechi timpuri pentru utilizarea medicală şi în gastronomie, menţionată în papirusul Ebers (1550 î.Hr.). Conform Galenoterapiei lui Marin Popescu, Dr., 1943, „nu se poate contesta acţiunea sa tonifiantă asupra stomacului, proprietatea carminativă […] şi calitatea de a fi uşor stimulant digestiv”.

Menta era cunoscută de daci sub numele de mantia, mentiă, mintă. În Papyrus Ebers se menţionează că izma a fost folosită în Egipt cu 1550 de ani î.Hr. Aceasta este amintită atât în scrierile greceşti ale lui Dioscorides, cât şi în cele latineşti de către Columella, Pilnius cel Bătrân şi alţii. Calităţile curative ale mentei sunt menţionate şi în lucrările medicilor antici precum Hippocrates şi Paracelsus. Lonicerus scria în 1564 despre proprietăţile curative ale mentei în ediţia a III-a a publicaţiei Synopsis Stirpium Britannicum. În zilele noastre o cunoaştem pentru calităţile digestive, reconfortante, aroma plăcută ce aduce o notă de prospeţime.

Feniculul era cunoscut de vechii egipteni, arabi şi chinezi. Este o plantă perenă nativă în bazinul Mediteranean, în prezent mult cultivată în ţările europene. Utilizările terapeutice moderne ale feniculului în Germania şi Statele Unite îşi au rădăcinile în medicina tradiţională greacă, practicată de Hippocrates şi mai târziu de Dioscorides. Este utilizată pe scară largă în medicina tradiţională arabă.

Coada şoricelului a apărut menţionată în cărţile farmaceutice medievale. În India este un valoros remediu din timpuri îndepărtate. Este apreciată pentru că facilitează digestia şi contribuie la funcţionarea normală a tractului intestinal.

Alchimistul şi medicul Paracelsus, la începutul secolului XVI, selecta roiniţa pentru a prepara al său „elixir vitae”, prin care mărturisea că va revigora şi întări organismul omului, aducân-du-l aproape de imortalitate. Astăzi ştim că roiniţa este o plantă consacrată, cărţile, tratatele şi farmacopeile documentând îndelungata utilizare tradiţională a acesteia, precum şi efectului liniştitor general asupra organismului, fiind benefică pentru o digestie relaxată şi o stare generală destinsă.

Ghimbirul este un vechi condiment indian, care a fost cultivat din antichitate atât de către indieni, cât şi de către chinezi. Ghimbirul este adesea menţionat în Farmacopeile chinezeşti, în Ayur-Vedas Susrutas, în literatura sanscrită dar şi în scrierile grecilor şi romanilor antici. Celsus, Dioscorides şi Plinius îl tratau ca pe un condiment cunoscut. Răspândirea sa în Europa s-a produs foarte rapid, la începutul secolului XI fiind înregistrat în scrierile anglo-saxone. Prima menţiune a uleiului esenţial distilat din ghimbir a fost găsită într-un curs special din Copenhaga, datând din anul 1672.

Scorţişoara este menţionată atât în Biblie, cât şi în scrierile medicilor şi istoricilor greci şi romani antici (Theophrastus, Herodot, Dioscoride, Galen, Pliniu). A fost utilizată ca şi condiment de mii de ani, referiri găsindu-se şi în Biblie. Portughezii au fost primii care au găsit arborele de scorţişoară în Sri Lanka la începutul secolului XVI, aceasta fiind apoi importată în Europa în secolele XVI şi XVII. Scorţişoara conţine un ulei esenţial bogat în aldehidă trans-cinamică şi eugenol, care este folosit de multă vreme în sistemul Ayurvedic, printre altele pentru efectul său tonic, stomahic.

Administrare:
Copii 7-14 ani: câte 1 capsulă pe zi.

Copii de peste 14 ani și adulţi: câte o capsulă de 2-3 ori pe zi.
Se administrează la nevoie. Administrarea zilnică se poate face până la 2 săptămâni, după care este necesară o pauză de 2 săptămâni.

ATENŢIONĂRI:
Nu se recomandă în caz de ulcer gastro-duodenal, gastrită acută, hiperaciditate, reflux gastroesofagian, copiilor sub 7 ani şi în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.

SARCINĂ ŞI ALĂPTARE:
Nu se recomandă femeilor însărcinate datorită unor posibile efecte de stimulare a contracţiilor uterine.
Nu se recomandă mamelor care alăptează datorită faptului că substanţele active trec în laptele matern şi pot modifica gustul acestuia.

EFECTE SECUNDARE ŞI INTERACŢIUNI:
La dozele recomandate nu au fost semnalate interacţiuni şi efecte secundare.
A se păstra la loc uscat şi la temperatura mediului ambiant.  Supliment alimentar.  A nu se depăşi doza recomandată pentru consumul zilnic.  Produsul este un supliment alimentar şi nu trebuie să înlocuiască o dietă variată, echilibrată şi un stil de viaţă sănătos.
A nu se lăsa la îndemâna şi la vederea copiilor.

Rolul componentelor:
Coriandrul este originar din sudul Europei şi Asia, coriandrul este o plantă anuală, ierboasă. Frunzele bazale lung peţionale, cele mijlocii 1-2 penat-sectate, iar cele superioare de trei ori sectate cu lacinii rare, înguste. Flori cu petale albe sau roz-violaceu, grupate în umbele compuse. Fructele diachene mici, sferice.
A fost menţionat în scrierile sanscrite timpurii şi în cărţile mozaice, în Exod, şi apare în faimosul papirus egiptean Ebers. Fructele de coriandru au fost utilizate de evrei şi romani ca medicament, şi ca şi condiment. A fost foarte des menţionat în cartea lui Apicius Coelius (Apicius este o colecţie de reţete culinare romane). Columella (cel mai important scriitor în domeniul agriculturii), în secolul I, apoi Palladius (alt scriitor cu cărţi în domeniul agriculturii) în secolul III, au descris şi îndrumat cultivarea sa.
Medicina populară serveşte coriandru în bolile de stomac de natură inflamatorie, contra diareelor disenteriforme cu tenesme, în durerile articulare, contra viermilor intestinali, pentru sporirea secreţiei lactate etc.
Comisia E recomandă coriandrul în probleme dispeptice, pierderea apetitului.
În fitoterapia franceză este tradiţional utilizat în tratamentul simptomatic al afecţiunilor digestive precum distensia epigastrică, digestie lentă, eructaţie şi flatulenţă; ca tratament adjuvant al componentei dureroase a afecţiunilor digestive funcţionale.
Proprietăţile fructelor de coriandru se datorează în cea mai mare parte uleiului volatil, acesta având ca şi componentă majoră D-linaloolul, urmat de limonen, dar într-o cantitate mult redusă comparativ cu primul, α-pinen, camfor, α-terpineol, p-cimen etc. Datorită combinaţiei de compuşi, uleiul volatil de coriandru dezvoltă la nivel sistemic o acţiune antistres-adaptogenă, imunomodulatoare, armonizantă hormonal şi cardiovascular, dermoregeneratoare, antimicrobiană şi de stimulare generală puternică, la care se adaugă în plan psihic un puternic efect anxiolitic, psihorelaxant şi stimulant al capacităţii de concentrare.
S-au mai efectual studii in vitro care revelează şi o acţiune antioxidantă a fracţiunii polifenolice din fructele de coriandru.

Ca şi multe alte plante, menta le-a fost cunoscută anticilor greci, romani si egipteni. Legenda spune că zeul întunericului Pluto s-a îndrăgostit nebuneşte de frumoasa nimfă Mentha. Geloasă, soţia sa zeiţa Persephona a urmărit-o pe nefericita fată şi a îngropat-o în pământ. Pluton, impresionat de suferinţa nimfei a transformat-o apoi în planta frumos mirositoare care îi poartă numele.
Menta este o plantă anuală, erbacee, face parte din familia Labiatae şi este considerată de mulţi autori ca fiind perenă. Este înaltă de 50-120 cm, puternic ramificată chiar de la bază, tulpina în 4 muchii evidente, cu frunze opuse, ovale, flori violacee asimetrice, cu 4 petale, grupate într-o inflorescenţă ca un spic. Prezintă un miros caracteristic, puternic aromat. Există diverse specii de mentă, toate fiind cultivate, cele mai uzuale fiind Mentha piperita, Mentha spicata (crispa), Mentha arvensis. Se înmulţeşte în practica agricolă exclusiv pe cale vegetativă, prin stoloni. Soiurile spontane nu prezintă întrebuinţări medicale eficiente.
La începutul secolului al XVIII-lea menta se foloseşte în Europa ca plantă medicinală, la noi însă este introdusă în primul deceniu al secolului trecut. Uleiul esenţial de mentă, obţinut încă din secolul XVII, este responsabil de mirosul pregnant al acestei plantei precum şi de efectele terapeutice asupra organismului.
Romanii, grecii, foloseau menta de milenii. Ei ştiau că aroma de mentă, dată de uleiul volatil, este capabilă să îmbunătăţească starea de spirit, de aceea înaintea festivităţii romanii decorau mesele cu frunze de mentă iar pe podele şi pereţi pulverizau infuziile de mentă.
Uleiul volatil de mentă este bogat în derivaţi de alcool cum ar fi mentolul, izomentolul, piperitolul şi cetone precum mentonă, izomentonă, piperitonă. Mai conţine oxizi şi esteri cum este mentofuranul şi 1,8-cineolul, elemente importante pentru acţiunea farmacologică. Numeroase minerale şi substanţe nutritive, inclusiv fier, mangan, magneziu, calciu, acid folic, potasiu se regăsesc în uleiul de mentă.
Uleiul volatil este secretat de perii glandulari ai plantelor întregi chiar înainte de înflorire. Are un proaspăt miros mentolat, este limpede, colorat până la galben pal, şi apos în vâscozitate.
Beneficiile pentru sănătate ale uleiului de mentă includ capacitatea sa de a trata spasmele provocate de indigestie, problemele respiratorii, durerile de cap, greaţa, febra, neplăceri ale stomacului şi intestinelor. Este un bun calmant şi decongestionant, relaxând musculatura dintr-un sindrom de colon iritabil, mucoase iritate (bronşică, gastrică) sau chiar în condiţiile de stres.
Uleiul volatil de mentă ajută digestia, fiind un tonic în cazul unui apetit alimentar scăzut sau stimulează digestia şi flatulenţa prin acţiune stomahică, colagogă şi carminativă. Acţiunea expectorantă şi mucolitică se revendică mentei tot datorită uleiului volatil, în special mentonei şi cineolului, la fel şi efectul antipruriginos. Mentolul este responsabil de acţiunea antiemetică şi analgezică şi de îndepărtare a anxietăţii, depresiei sau a suprasolicitării organismului.
Fie administrat prin inhalaţie, prin piele sau oral, uleiul volatil interacţionează cu receptorii sistemului nervos central prin proprietăţile fizico-chimice specifice şi astfel, spun cercetătorii, menta are o multitudine de întrebuinţări.
Menta este folosită şi pentru acţiunea antidiareică şi antiseptică datorită taninurilor din compoziţie, care au un efect astringent asupra proteinelor bacteriene.
Această plantă este recunoscută şi utilizată la nivel internaţional, fiind menţionată în Farmacopeea Europeană (European Pharmacopoeia), în Farmacopeea Americană (U.S. Pharmacopeial Covention) precum şi în diverse cărţi de specialitate şi tratate. În Farmacopeea Română (FR X) menta are 2 monografii trecute separat, Menthae folium şi Menthae aetheroleum.
Oamenii de ştiinţă contemporani nu se opresc la rezultatele obţinute sau la medicina tradiţională ci încearcă să descopere cât mai multe lucruri despre această plantă. De exemplu, au ajuns la concluzia că sportivii sunt capabili să efetueze mai multe exerciţii şi chiar să alerge mai repede atunci când simt mirosul de mentă. Explicaţia constă în faptul că aroma pronunţată a plantei afectează o anumită parte a creierului care este responsabilă pentru trezirea de dimineaţă. Prin urmare, pasta de dinţi cu aromă de mentă reprezintă o modalitate mai facilă de trezire dimineaţa. Fabricarea produselor de igienă orală ce au în compoziţie mentă a fost menită în primul rând datorită contribuţiei acesteia la dispariţia mirosurilor neplăcute precum şi pentru efectul antiinflamator şi antiseptic. Acestea şi alte proprietăţi s-au manifestat şi în cosmetică unde găsim în ziua de azi o varietate largă de creme, geluri, balsamuri, şampoane pe bază de mentă.
Terapeutic, menta se găseşte sub formă de capsule, comprimate, plantă mărunţită şi uscată pentru infuzii, tincturi. Extern se folosesc de asemenea creme, geluri, unguente.
Deşi se întâlnesc rar, pot apărea reacţii alergice la persoanele sensibile sau intolerante la un compus din mentă. Nu este indicată administrarea în sarcină şi copiilor sub 7 ani şi nu se poate administra concomitent cu antiacidele.
Pentru copii, se poate încorpora menta într-o îngheţată preparată în casă, pentru a-i da o savoare mentolată, răcoritoare, perfectă pentru zilele toride de vară.

Cunoscut ca plantă medicinală şi condiment peste tot în lume, începând chiar din perioada antică datorită aromei sale plăcute, feniculul, sau molura, este o specie ierbacee, bienală sau perenă, la noi exclusiv de cultură, cu tulpina ce ajunge până la 1-2m, ramificată de la bază, frunze de 3-4 ori sectate, cu fragmente filiforme. Florile mici, galbene, grupate în umbele. Fructele alungite, grupate câte două, cu 5 coaste proeminente fiecare, şi plăcut aromate.
Citat de Theophrastus, Plinius şi Columella; după Dioscorides iarba şi fructul stimulează secreţia lactată. În cartea de reţete a lui Marcellus Empiricus din Bordeaux (aprox. secolul V D.H.) era recomandat ca remediu pentru tuse.
În majoritatea cărţilor mai vechi sau mai noi de specialitate, feniculul este prezentat ca şi carminativ, stimulent, galactogog, diuretic şi diaforetic, cu utilizare în colici însoţite de flatulenţă, amenoree şi hiposecreţie lactată, şi de asemenea pentru corectarea gustului pe lângă alte substanţe cu gust neplăcut.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX, consideră că feniculul este cel mai preferabil mijloc de stimulare a secreţiei lactate. În plus are o acţiune carminativă şi înlesneşte expectoraţia. De asemenea, un ceai de fenicul este eficace în combaterea convulsiilor şi deci indicat în tusea măgărească (convulsivă), astm, precum şi în catarurile bronhiale cronice; în plus, stimulează apetitul şi va combate diverse tulburări stomacale.
Efectele antispasmodice, antiinflamatoare, secretomotoare şi antibacteriane ale uleiului esenţial de fenicul au fost demonstrate în studii in vitro şi în studii pe animale. Tot studiile pe animale au demonstrat şi efectele secretolitic şi expectorant ale anetolului şi fenconei, cât şi ale infuziei din fructele de fenicul in vitro.
Activitatea estrogenică este pusă pe seama trans-anetolului.
În studii experimentale in vitro sau in vivo au mai fost evidenţiate şi alte efecte ale feniculului: hepatoprotector, hipotensiv, hipoglicemic şi anestezic local.