Ulei pentru Plaja SPF6 Morcov Cosmetic Plant Plaja

Uleiul pentru plajă OLIV cu ulei de morcov, ulei de măsline şi vitamina E - SPF 6 conţine substanţe filtrante UVA / UVB care protejează tegumentul împotriva arsurilor solare şi a ridării premature.

Beneficii:
-Uleiul de morcov accelerează bronzarea iar uleiul de măsline şi vitamina E îngrijesc şi catifelează epiderma.
-Uleiul pentru plajă OLIV cu ulei de morcov, ulei de măsline şi vitamina E - SPF 6 conţine substanţe filtrante UVA / UVB care protejează tegumentul împotriva arsurilor solare şi a ridării premature.

Compozitie:
Paraffinum Liquidum, Ethylhexyl Methoxycinnamate, Olea Europaea Fruit Oil, Helianthus Annuus Seed Oil, Benzophenone-3, Daucus Carota Sativa Root Extract, Daucus Carota Sativa Seed Oil, Beta-Carotene, Ascorbyl Palmitate, Tocopheryl Acetate, Alpha-Isomethyl Ionone, Benzyl Salicylate, Citral, Citronellol, Coumarin, Hexyl Cinnamal, Hydroxyisohexyl 3-Cyclohexene Carboxaldehyde, Limonene, Linalool, Parfum, BHA.

Administrare:
Agitaţi înainte de utilizare!
Aplicaţi abundent emulsia (aproximativ 36 g) pe toată suprafaţa corpului, cu cel puţin 15 minute înainte de expunerea la soare. Reaplicaţi frecvent emulsia mai ales după baie sau ştergerea cu prosopul, pentru a restabili nivelul de protecţie necesar.
Nu expuneţi direct la soare bebeluşii şi copiii mici!
Evitaţi expunerea prelungită la soare şi în special în timpul amiezii (între orele 11-16)!

Rolul componentelor:
Morcovul, zarzavat cunoscut în lumea largă, este o plantă ierboasă din familia Umbeliferae, cu rădăcină cărnoasă şi pivotantă, frunzele lobat-lanceolate şi florile mici, albe, grupate în umbele.
Srămoşul morcovului cultivat este considerat morcovul sălbatic; aceştia, aparţinând aceleiaşi specii (Daucus carota) pot hibridiza foarte uşor în câmp fără bariere aparente. Unii oameni de ştiinţă susţin contrariul, şi anume că morcovul sălbatic şi cel domestic aparţin la două specii diferite. Morcovul sălbatic (Daucus carota ssp, carota) este nativ în regiunile temperate ale Europei şi Asiei de Vest, şi a fost introdus şi în America, Noua Zeelandă, Australia şi Japonia. În Japonia şi America de Nord a ajuns să constituie o buruiană ce pune probleme serioase, având în vedere că se poate extinde foarte rapid în arealele însorite şi în grohotişurile perturbate de activitatea umană.
Morcovul era bine cunoscut anticilor, fiind menţionat de scriitorii latini şi greci sub numeroase denumiri, uneori fiind greu de distins de păstârnac şi de cosiţel (Sium sisarium). Grecii foloseau trei denumiri: Sisaron, apărând în scrierile lui Epicharmus, un poet comic (500 Î.Hr.); Staphylinos, folosită de Hippocrates (430 Î.Hr.) şi Elaphoboscum, folosită de Dioscorides (în secolul I), şi a cărui descriere a plantei se potriveşte perfect morcovului din zilele noastre. Vorbind despre virtuţile medicinale ale morcovului, Pliniu spunea „cel cultivat are aceleaşi calităţi ca şi cel sălbatic, chiar dacă ultimul este mai puternic, în special atunci când creşte în zone stâncoase”.
Denumirea de carota este găsită prima dată în scrierile lui Athenaeus (200 D.Hr.) şi în cartea de bucate a lui Apicius Ceclius (230 D.Hr.). Galen a fost cel care, în secolul al doilea, a adăugat denumirea de daucus pentru a distinge morcovul de păstârnac, dându-i acestuia din urmă denumirea de Daucus pastinaca, iar Daucus a devenit denumirea oficială în secolul al XVI-lea, fiind adoptată şi de Linnaeus în secolul XVIII.
De pe vremea lui Dioscorides şi a lui Pliniu şi până în prezent, morcovul a fost folosit constant de toate naţiunile. În China, aşa cum citează diverşi autori din secolele XVI, XVII şi XVIII, apare notat ca datând din timpul dinastiei Yuan, adus fiind din Asia de Vest prin 1280-1368 şi clasificat ca o vegetală de bucătărie. În India, se spune că morcovul a fost adus din Persia, acum fiind cultivat din abundenţă. În Arabia s-a consemnat prezenţa varietăţilor cu rădăcini galbene şi portocalii în secolul XVI. În Europa, cultura sa a a fost menţionată de aproape toţi botaniştii şi scriitorii din domeniul grădinăritului, Ruellius în 1536 pomenind atât varietăţi roşii cât şi portocalii de morcovi. În Lumea Nouă morcovii sunt menţionaţi în Insulele Margarita de către Hawkins în 1565, în Brazilia în 1647, în Virginia 1609 şi 1684, în Massachusetts în 1629. În 1779 morcovii erau  printre alimentele indiene descoperite de generalul Sullivan în apropierea New York-ului.
Utilizările medicinale ale morcovului sunt de asemenea consemnate în vechile cărţi, ca de exemplu The Physiomedical Dispensatory, scris în 1869, de William Cook, unde găsim că fructele de morcov au fost folosite ca remedii încă din Evul Mediu, ele fiind considerate un stimulent plăcut slab aromatic, oarecum relaxant, carminativ, acţionând în special asupra rinichilor. Se nota că rădăcinile fierte acţionează de asemenea asupra rinichilor, şi din ele se poate realiza o excelentă cataplasmă emolientă şi uşor stimulentă în ulcerele iritabile de toate gradele. Rădăcinile proaspete, rase fin, constituie o compresă stimulentă de mare valoare, utilă în toate formele de răni, abcese şi inflamaţii, şi de asemenea ulcere. În cartea lui Lucius E. Sayre, A Manual of Organic Materia Medica and Pharmacognosy, din 1917 morcovul este prezentat ca aromatic stimulent, diuretic.
Rădăcina de morcov conţine zaharoză, fructoză, xiloză, glucoză, acid pectic, acid malic, săruri, ulei volatil, caroteni (alfa-, beta-, gama-, zeta-caroten, licopen) – provitamine A, grupele de vitamie B1 şi B2 şi vitamina C, urme de acid nicotinic şi o însemnată proporţie de vitamina K.
Medicina românească de la mijlocul secolului trecut considera că medicinal, morcovii, în afară de bolile avitaminozice în care se fac indicaţi datorită compoziţiei lor, ei mai contează şi ca bază alimentară, sunt emolienţi şi rezolutivi, extern aplicându-se în cataplasme din pulpă rasă; influenţează în bine unele boli de piele şi dermatoze, au încă acţiune diuretică şi sunt leac popular contra gălbenarei. Pe lângă acestea se cunoaşte beneficiul adus de conţinutul în caroteni al rădăcinii de morcov asupra vederii.

Măslinul este un arbore originar din Siria și zonele de litoral din Turcia, foarte răspândit și în Grecia continentală și în arhipelagul elen. Este considerat „arborele veșnic roditor”, fiind un arbore cu o longevitate extraordină, având o uimitoare putere de regenerare, dând mereu rădăcini și lăstari noi. Are o tulpină înaltă de 10-20m, florile sunt albe iar fructul este o drupă verde la început, apoi roșie și neagră la maturitate. Înflorește în luna mai. O frumoasă legendă care se referă la apariţia măslinului pe pământ este legată de întemeierea oraşului Atena, viitoarea capitală a Greciei. Se păstrează versiunea că Zeus, stăpânul zeilor din Olimp, a hotărât că va dărui noul oraş acelui zeu care va oferi locuitorilor cel mai folositor dar. Disputa pentru posesia oraşului s-a declanşat între Poseidon, zeul mărilor, şi Atena, zeiţa înţelepciunii. Când Poseidon a lovit cu tridentul său în piatră a început să curgă apă sărată, în timp ce Atena a lovit cu suliţa în pământ, unde a răsărit un măslin. Întrucât locuitorii oraşului au preferat fructele de măslin în locul apei sărate, Zeus a decis acordarea drepturilor asupra noului oraş zeiţei Atena, oraşul urmând să poarte numele de Atena. Se spune că în locul unde s-a născut această legendă s-a păstrat un măslin din care s-au răspândit toţi măslinii existenţi pe coastele stâncoase ale Greciei. Ca plantă medicinală, măslinul a fost intens studiat pentru diversele proprietăți terapeutice. Atât frunzele cât și fructele (măsline) au o compoziție bogată și sunt utilizate în diverse patologii. Măslinele sunt foarte bogate in fier, dar și o sursă prețioasă de vitamina E, fibre și cupru. Măslinele au în compoziția lor grăsimi monosaturate, care fac din acestea un aliment prețios în combaterea afecțiunilor cardiace. Vitamina E este un antioxidant puternic astfel încât consumul de măsline sau de ulei de măsline echivalează cu un medicament care combate afecțiunile cardiovasculare și procesele de îmbătrânire celulară ca urmare a acțiunii radicalilor liberi. Datorită fibrelor pe care le conține, măslinele sunt deosebit de prețioase pentru un sistem digestiv sănătos. Despre măsline se mai poate spune ca au un puternic efect antiinflamator, ceea ce le face eficiente în combaterea și ameliorarea simptomelor în astm, afecțiuni reumatismale și artrită. Prin procesare, din măsline se extrage unul din cele mai sănătoase uleiuri vegetale, folosit atât în bucătărie cât și de leac împotriva multor afecțiuni, interne sau externe. Despre uleiul de măsline Homer spunea că este „aurul lichid” al vremii, dovadă că din vechime era cunoscut și apreciat pentru calitățile sale. Frunzele de măslin au acțiune antihipertensivă (ajută la scăderea presiunii sângelui și îmbunătățește funcția aparatului circulator), diuretică, emolientă, nutritivă, laxativă, hipocolesterolemiantă (îmbunătățesc echilibrul găsimilor din sânge), antioxidantă (inhibarea activității oxidazelor), antibacteriană, antivirală, antifungică. Sunt bogate iridoide monoterpene (6-9% oleoropină, ligustrozida, oleozida și esterul său) și fitosteroli (oleostranol, steroleozid).