TINCTURA DE BUSUIOC 50 ml Favisan

TINCTURA DE BUSUIOC 50 ml Favisan

Ingrediente: Basilici herba (busuioc), alcool etilic 30% vol.

Efecte: elimină senzația de balonare și de vomă, contribuie la funcționarea normală a intestinelor, ajută la eliberarea sucurilor digestive, fiind suport pentru o bună  digestie. Fluidifică secrețiile bronșice, fiind suport pentru calmarea tusei, jenei în gât și răgușelii; contribuie la o diureză normală, asigură protecție uro-genitală; ajută la menținerea unei bune relații sexuale; este suport pentru o lactație corespunzătoare a femeilor.

Recomandări:

Intern: ca adjuvant în: colici, meteorism abdominal (balonări), diaree, ulcer gastric; expectorant în: bronșită, gripă, infecții urinare, dureri de cap, stări de vomă, alcoolism, spasme ușoare ale tubului digestiv, dispepsii.

Mod de administrare: 40 picături, de 3 ori/zi, diluate în puțină apă sau ceai, după mese.

Extern: inflamații ale gâtului, iritații ale ochilor, răni cu puroi, buze crăpate, călcâie crăpate, afte.

Mod de utilizare: Se ung locurile afectate cu tinctură diluată: 30 picături la un pahar cu apă.

Prezentare: sticluțe sau flacoane de 50 ml

Conservare: la temperatura camerei, ferit de lumină

Rolul componentelor:

Busuiocul aparţine genului Ocimum, denumire derivată din grecescul ozo, care înseamnă a mirosi, relativ la aroma puternică a speciilor acestui gen. Etimologia numelui speciei, basilicum, nu este foarte clară, dar se presupune că provine din grecescul basileus, însemnând rege, care este în legătură cu utilizarea sa în medicina regală, sau din latinescul basilisk, însemnând dragon, aceasta din urmă fiind în legătură cu o asociere simbolică ce se făcea între busuioc şi scorpion.

Cunoscut ca plantă medicinală de către naturalistul roman Plinius, medicii arabi şi chinezi, care îl utilizau pentru tratarea bolilor de stomac, rinichi şi sânge.

Până în secolul XVII busuiocul a fost larg utilizat în Europa pentru tratarea răcelilor, negilor şi a viermilor intestinali.

Plantă de cult, cultivată pe lângă biserici şi mănăstiri, este utilizată în ritualuri religioase;. În casele hinduşilor, busuiocul reprezintă spiritul protector al familiei.

Ziarele din statul New York relevă faptul că busuiocul era cultivat şi comercializat aici încă de la sfârşitul secolului XVIII.

Medicina românească recunoştea busuiocului o acţiune anticatarală şi se întrebuinţa ca remediu contra tusei sau în tulburări gastro-intestinale, el favorizând digestia.

Medicina populară românească îl utilizează în bolile de rinichi şi bolile febrile, în urinarea cu senzaţie de usturime, în constipaţiile rebele şi dispepsiile cu formarea de gaze, iar fiert în vin se bea pentru stomac. Băile de busuioc se consideră ca fortifiante, iar praful de busuioc se consideră activ contra guturaiului când se trage pe nas, sau se amestecă cu vaselină şi se ung nările.

Aceste beneficii le regăsim şi astăzi la produsele naturiste care conţin busuioc (sub formă de ceai, sirop sau tinctură), ceaiul de busuioc în sine fiind un cunoscut tratament naturist pentru balonare, colici, colite spastice şi de fermentaţie, gastrite, inapetenţă, răceli, bronşite, cistită, astenie.

Planta conţine ulei esenţial 0,5-1,5%, componenţii principali fiind linaloolul, acetatul de linalil; mai conţine taninuri, acizii cafeic şi rosmarinic.

Componentele sale au acţiune stomahică, antispastică, carminativă, antimicrobiană şi antifungică.

BusUiocul este şi o plantă culinară populară, utilizată proaspătă sau uscată în multe bucătării, precum cea italiană, englezească, bucătăria Thai, având multiple întrebuinţări, alături de legume, carne, peşte, sosuri, tocăniţe, ceaiuri aromate, supe, brânzeturi, lichioruri. Cel mai frecvent este utilizat ca aromă complementară alături de roşii.

Studiile ştiinţifice recente care au investigat beneficiile pentru sănătate ale uleiului esenţial de busuioc, au revelat proprietăţile sale antivirale, antimicrobiene, antioxidante şi anti-cancer.