Sirop Calma Baby 150 ml Erbavita

Acest arbust căţărător este originar din America de Sud şi poate atinge lungimea de 9 m. Are frunze trilobate, zimţate şi se agaţă cu ajutorul lujerilor. Florile frumoase cresc individual şi au petale albe, acoperite de o corolă de filamente violet sau roz şi de stamine mari cu săculeţi portocalii. Această plantă medicinală nu trebuie confundată cu varietatea cultivată care produce fructul pasiunii.
De la floarea-pasiunii se folosesc în scop medicinal ramurile tinere, subţiri, ale plantei, cu sau fãrã frunze. După uscare, Passiflora este folosită la prepararea de infuzii, tincturi, extract lichid şi pulberi.
Planta conţine flavonoizi, steroli, cumarine, maltol, acid clorogenic, ulei volatil şi alcaloizi (harminã, harman, harmol etc.).
Floarea-pasiunii are proprietãţi sedative, anxiolitice, analgezice, hipotensoare şi antispastice.
Preparatele din floarea-pasiunii  se folosesc în insomnii, stãri de anxietate, stãri de stres, mai ales cele însoţite de încordare muscularã, stãri de iritabilitate nervoasã, gastrite, colite, nevralgii, atsm.

Incă din cele mai vechi timpuri, femeile (în special) s-au bucurat de generozitatea naturii, care a avut întotdeauna grijă de frumuseţea lor. Lavanda este cea mai cunoscutã dintre ierburile mirositoare şi a fost iubitã şi cautatã de secole. Romanii şi nord africanii o foloseau la parfumarea apei din bãile publice.
Levănţica sau lavanda este un semiarbust peren cu flori care au un miros plăcut și sunt de culoare albastru-violet. Înflorește în iunie-august și are o longevitate de 20-30 ani. În scopuri medicinale se recoltează numai florile detașate de pe axul inflorescenței, sau toată inflorescența, când corola nu este complet deschisă.
Florile de lavandă prezintă acțiune tonic generală și cardiotonică, colagog-carminativă și determină o creștere a debitului biliar și renal. Uleiul volatil îi imprimă plantei și un efect detoxifiant, prin creșterea eliminării toxinelor prin piele. Totodată este tonic stimulent, acesta reglează excitabilitatea unor receptori interni și crește pragul de excitabilitate al inimii.
Prezintă un efect relaxant asupra tractului digestiv, calmează spasmele și colicele asociate diverselor patologii (tensiune nervoasă, indigestie), relaxând musculatura.
Totuşi lavanda trebuie folosită cu precauţie de persoanele alergice deoarece poate provoca iritaţii sau inflamaţii ale pielii. Anumite specii de lavandă foarte puternice sunt contraindicate în primele 3 luni de sarcină. Efectul calmant al lavandei poate interacţiona cu anumite medicamente de sinteză a căror acţiune este similară.

Numită şi Melissa, această plantă şi-a primit numele de la mierea parfumată pe care albinele o fac din florile ei: anticii greci credeau că mierea de roiniţă era nectarul, hrana privilegiată a zeilor olimpieni. În Evul Mediu, faimosul medic Paracelsus a numit roiniţa „elixirul vieţii” datorită efectului său calmant asupra inimii.
„Este tonică, [...] ajută digestia; [...] stimulează sistemul nervos pe care îl fortifică şi [...] induce starea de bună dispoziţie.” A. Gautier, Manuel des plantes medicinales, 1822.

Roiniţa sau „iarba stuparului” este cunoscută din antichitate, primul care a descris-o fiind medicul Eladei – Dioscoride-Pedanios, în sec. I e.n., care îi menţiona şi unele proprietăţi terapeutice. Fiind o plantă meliferă, este vizitată frecvent de albine. De altfel, numele ştiinţific de „Melissa” derivă din cuvîntul grecesc „Melitta”, care înseamnă albină.
Este o plantă medicinală bienală care creşte în soluri cu fertilitate ridicată, mai ales în sud-vestul ţării, dar şi în Banat. Tulpinile bogate ale roiniţei formează tufe înalte. Frunzele sunt lungi şi late, cu peri scurţi şi albi. În scop fitoterapeutic se folosesc frunzele sau planta cu inflorescenţă. Florile au culoare albă sau alb gălbuie. Mirosul seamănă cu cel al lămâiei, iar gustul roiniţei este acrişor.
Roiniţa este utilizată şi în gastronomie, ca şi condiment al preparatelor culinare. Această plantă vine cu o aromă dulce, asemănătoare celei de lămâie e folosită în ceaiurile aromate de plante, în vinuri sau lichioruri, dar şi în unele formule de apă de colonie sau parfumuri datorită uleiului volatil.
Planta are multiple proprietăţi terapeutice. Acţiunea antibacteriană, antivirală şi antifungică este dată de uleiul volatil dar şi de prezenţa unor acizi polifenolcarboxilici precum acid cafeic, clorogenic, rozmarinic. De asemenea, roiniţa stimulează capacitatea mentală, concentrarea şi memoria.
Cea mai râvnită şi controversată acţiune o reprezintă aceea în ameliorarea unor maladii neurovegetative cum este maladia Alzheimer. În urma unui studiu făcut pe pacienţi diagnosticaţi cu Alzheimer în stadiu incipient şi moderat s-a constatat faptul că extractul de roiniţă ar eun efect pozitiv asupra acestor pacienţi în special asupra agitaţiei exacerbate, un efect ala acestei maladii. Studiul a fost efectuat pe o perioadă de 4 luni, de către medici specialişti, în trei centre din Iran iar doza folosită a fost de 60 pic./zi extract de roiniţă.

Muşeţelul e o plantă erbacee, cu tulpina mai adesea ramificată de la bază, purtând frunze cu foliole foarte înguste, şi terminată cu inflorescenţe cu flori centrale mici şi galbene şi flori marginale albe, şi au discul floral central boltit în sus şi gol pe dinăuntru (caracter distinctiv).
Denumirea latină cuprinde virtuţile muşeţelului. Matricaria justifică faima obţinută din vremuri străvechi în tratamentul bolilor feminine (matrice = uter, în latină), iar Chamomilla sugerează mirosul de „merişor” (măr), care creşte pe pământ (în limba greacă: „chama” – jos, pe pământ; „malon” –măr). Denumirea a fost definitivată de către Haller în secolul XVI, fiind preluată de C. Linne în secolul XVIII.
A fost multă vreme un panaceu al bolnavilor, o „rază de speranţă” pentru sănătatea omului, încă de la începuturi. Florile uscate ale acestuia sunt un vechi produs medicinal cunoscut din Egiptul antic, Grecia şi Roma antică.
În Egiptul antic, muşeţelul a fost o plantă religioasă consacrată zeului soare. Pe vremea faraonilor era folosit în tratamentul malariei, fiind socotit „plantă magică”.
În antichitatea romană a fost folosit în scop vindecător cu mult înainte de formarea Imperiului Roman, seminţele acestei plante fiind găsite de Neuweiler în săpăturile arheologice din marele sat roman Vindonissa. Florile uscare erau folosite în Grecia şi Roma antică pentru dureri de cap şi afecţiuni ale rinichilor, ficatului şi vezicii urinare.
Proprietăţile sale curative au fost apreciate de către Hippocrate (377 î.Ch.,Tessalia), de către Dioscoride (sec.I.î.Ch.) şi de catre Plinius cel Bătrân (1- 79, sec. I).
Şi în Europa medievală (sec. XVI) era considerat un „adevărat panaceu” fiind folosit în mai toate afecţiunile digestive, ginecologice, în boli de splină, cât şi pentru „drenarea creierului” şi „creşterea confortului spiritual” etc. În jurul anului 1480 se menţionează apariţia unui extract din flori de muşeţel – aqua florum chamomille, iar mai târziu, în 1555, apare uleiul volatil de muşeţel. F. Hoffmann (medic şi chimist german, 1666 – 1742), autorul „Lichiorului Hoffmann”, care aprecia foarte mult muşeţelul pentru calităţile sale curative.
Medici renumiţi au folosit timp de secole muşeţelul şi preparatele sale în afecţiuni digestive, respiratorii, în boli ale mucoaselor şi pielii, pentru răni, ulcer de gambă, pruritus sanilia etc. – cu mult înaintea „erei antibioticelor“, anti-alergicelor etc.
Utilizarea muşeţelului a crescut în Evul Mediu, când oamenii l-au transformat într-un remediu pentru numeroase probleme medicale – greţuri, probleme ale sistemului nervos, probleme digestive ale copiilor, boli de piele şi aşa mai departe.
Utilizarea modernă a muşeţelului datează din 1921, când o firmă germană a introdus o formulă topică. Crema a devenit un tratament popular pentru o varietate largă de afecţiuni ale pielii, incluzând eczeme, escare, inflamaţii ale pielii cauzate de radiaţii, şi dermatite de contact.
Muşeţelul este o plantă medicinală natural fără conţinut de cafeină.
Valoarea lui terapeutică este dată de un complex de compuşi chimici.
În secolul al XVI-lea, Camerarnis precizează că uleiul volatil obţinut din florile de muşeţel are culoarea albastră (Stoianka Ilieva, 1967, 1971). Uleiul volatil conţine în principal bisabolol şi oxizii săi, oxid de bisabolonă, azulene.
Astăzi, muşeţelul este înscris în farmacopee în aproape toate ţările lumii.
Aşa cum am relatat, muşeţelul conţine ulei volatil în care sunt prezente azulenele, cu calităţi terapeutice deosebite, apoi mai conţine acid salicilic, vitaminele B şi C, numeroase săruri minerale, mucilagii, flavonoide, cumarine şi altele. Toate acestea determină calităţile deosebite ale acestei plante.
Inflorescenţele uscate de muşeţel sunt utilizate astăzi în lumea întreagă pentru a trata o listă vastă de probleme, variind de la inflamaţii ale pielii la cancer, câţiva din constituenţii săi chimici cu potenţiale acţiuni biochimice fiind izolaţi din uleiul esenţial. Bisabololul, una din cele mai abundente componente ale uleiului esenţial – până la 50%, pe lângă efectele spasmolitice asupra musculaturii netede intestinale, a fost raportat ca având atât proprietăţi antiinflamatoare, antibacteriene, antipiretice şi antifungice, cât şi efect protectiv în cazul ulcerului. În plus, muşeţelul posedă o acţiune cicatrizantă, fapt care creează condiţii favorabile în tratamentul stărilor inflamatorii, acute sau cronice, ale mucoasei gastrice. Ca atare, muşeţelul este folosit în ulcerul stomacal, şi de asemenea în diferite afecţiuni ale pielii.
Se recomandă în balonări, pentru tratamentul gastritelor, tulburărilor gastro-intestinale cu diaree, enterocolitelor, infecţiilor renale, astmului bronşic la copii, este util în boli ale ficatului, tulburări menstruale, migrene, insomnii, ca diuretic, sedativ sub forma de băi. Ceaiul de muşeţel provoacă transpiraţia, ceea ce face să scadă febra. De asemenea muşeţelul inactivează toxinele bacteriene, având astfel o acţiune antitoxică.
Datorită uleiului volatil bogat în azulene, cât şi apigeninei, florile de muşeţel au acţiune antispastică, anestezică, antiseptică şi antiinflamatoare, protectoare şi curativă în reacţiile produse de iradieri.
Cercetări recente arată că flavonoidele importante, ca apigenina, luteolina şi quercetina au efecte mai mult sau mai puţin inhibitoare asupra proliferării celulelor maligne in vitro. Unele flavonoide alchilate, ca chrisoplenina, chrisoplenolul şi jaceidina, au fost de asemenea urmărite recent, arătându-se că aceşti compuşi posedă proprietăţi antiinflamatoare şi antispasmodice. Alte clase de compuşi ce au fost identificaţi sunt cumarinele, herniarina şi umbeliferona., acestea având proprietăţi antiinflamatoare.
Are aplicaţii şi în cosmetică, calmând tenurile înroşite şi iritate. Extractele sau uleiul volatil îşi găsesc utilizări în fabricarea cremelor şi a unguentelor pentru tratarea inflamaţiilor pielii, şi ca agent antibacterian şi antifungic în gingivite, abcese dentare, amigdalite, stomatite, hemoroizi, furunculoză, răni purulente, ulceraţii, leucoree, reumatism, arsuri, sinuzite.
Muşeţelul, datorită calităţilor sale benefice, este una dintre cele mai solicitate plante medicinale.