SilhouetteHelp 225 g - Zenyth

Rolul componentelor:
Specie ierboasă, anuală, din familia Leguminosae (Fabaceae), înaltă de 30-60 cm, la noi în ţară cultivată. Frunzele sunt trifoliate, iar florile, gălbui, dispuse câte una-două la subsuoara frunzelor. Fructele sunt păstăi alungite, de 8-10 cm, conţinând 10-20 seminţe galben-brune. Ca aliment şi tratament naturist se folosesc seminţele, recoltate în august.
Schinduful este originar din Asia de Vest şi Africa de Nord, a fost cultivat în Orientul Mijlociu din jurul anului 700 Î.H., în China era utilizat ca şi condiment, iar din jurul anilor 500 ca plantă medicinală, şi de exemplu ca tonic alături de aloe, anason şi alte plante.
Denumirea botanică foenum-graecum înseamnă fân/iarbă grecească. Vechii egipteni, după cum scrie papirusul Ebers, îl serveau cu 2000 de ani înainte de Christos, atât pentru cultul religios, cât şi ca medicament pentru arsuri, iar mai apoi pentru uşurarea naşterilor şi stimularea lactaţiei; astăzi este încă folosit de femeile egiptene pentru durerile menstruale, şi ca ceai hilba pentru reducerea problemelor intestinale ale turiştilor.
În prezent în zona Mediteraneană este mult utilizat ca şi condiment alimentar, seminţele prăjite fiind folosite şi ca înlocuitor pentru cafea.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX costata pentru seminţele de schinduf proprietăţi emoliente şi rezolutive în inflamaţii, ulceraţii, îl aplicau intern în boli de splină şi chiar tuberculoză, ulcere cu secreţie purulentă, abcese, furunculoză, iar extern sub formă de cataplasme făcute din făina de seminţe. Se considera că seminţele de schinduf au toate acele proprietăţi care să combată inapetenţa şi slăbirea mai pronunţată, fiind utilizate în rahitism, diabet zaharat.
Medicina populară foloseşte făina de schinduf ca remediu natural sub formă de cataplasme, şi sub formă de ceai pentru febră, lipsa poftei de mâncare, slăbire excesivă, rahitism, scrofuloză, ulcere ale intestinului gros, iar sub formă de clisme în colite acute sau cronice.
Seminţele de schinduf conţin proteine, aminoacizi liberi, fibre mucilaginoase în proporţie ridicată, lipide, steroli, lecitină, vitamina PP, alcaloizi non-toxici (trigonellina), fiind folosite în produsele naturiste pentru efectele lor afrodisiace, anabolizante, tonice, hipoglicemiante, hipocolesterolemiante, stimulente neuromusculare. Efectele hipoglicemiante şi hipocolesterolemiante sunt astăzi susţinute atât de studii de laborator cât şi de studii clinice.

Papadia este o plantă mică, ierboasă, cu o rădăcină care ajunge până la 20 cm lungime.
Creşte în locuri necultivate, de la şes până în zonele subalpine, înflorind din  martie până în noiembrie.
Primăvara frunzele au cantitatea cea mai mare de substanţe active.
Tijele se recoltează în timpul înfloririi, iar rădăcinile primăvara devreme (martie – mai).
În lunile iulie-august rădăcinile conţin cantităţi mai mari de principiu amar (taraxacină), maximum fiind în luna noiembrie.
Papadia conţine un principiu amar,taraxacina, inulină (cu concentraţie mare în luna august), pectine, fluor, vitamine B şi C, D, acid nicotinic,fitosteroli, tanin.
Este o plantă folosită foarte mult în medicină dar şi în bucătărie.
Este sub influenţa planetelor Jupiter, Saturn şi Marte, plantă “ de foc “ care devine “ aer”.
Echilibrează secreţia biliară şi secreţiile gastrice, este tonifiantă, antiinflamatoare, uşor diuretică şi laxativă, stimulează funcţia depurativă a ficatului. Infuzia adăugată în apa de baie pentru picioare ameliorează circulaţia venoasă.
Este binefăcătoare în stările febrile provocând transpiraţia.
Consumarea frunzelor fragede şi a mugurilor de păpădie în salate este detoxifiantă şi revigorantă.

Există mai multe legende ale ceaiului verde. Potrivit legendei indiene, Gautama Buddha, cel care a răspândit învăţăturile lui Budha, în anul 520 Î.H. plecat să ducă budhismul din India în China, a promis să mediteze nouă ani. Dar, în timpul meditaţiei a adormit. Trezindu-se, a fost atât de supărat încât, pentru a nu mai adormi, şi-a tăiat pleoapele ochilor şi le-a aruncat pe pământ. Pe locul unde au căzut, a răsărit o nouă plantă, şi, ca pentru a-i onora sacrificiul, planta servit ulterior altor discipoli pentru a-şi menţine starea de veghe în timpul meditaţiilor.
Astăzi se ştie că ceaiul verde este cea mai consumată băutură din lume, după apă. Este cel mai mult utilizat în Asia, în special în Japonia şi China.
Folosit prima dată în timpul dinastiei Song (960-1270), pulberea fină din frunzele de ceai, denumită nămol de ceai, nu mai este populară în China dar este încă pe larg utilizată în Japonia. Cultivarea ceaiului verde în Japonia a început din secolul XI de către călugării budişti care au dezvoltat de asemenea şi metode de procesare şi preparare a pulberii din frunze, denumită „macha”. În japoneza cha înseamnă ceai, iar ma înseamnă pulbere.
Medicina chineză foloseşte frunzele de ceai verde pentru tratarea migrenelor, stărilor de greaţă, diareei cauzată de malarie şi a problemelor digestive; sunt folosite de asemenea pentru prevenirea cancerului.
În India, preparatele din ceai verde sunt folosite tradiţional în diaree, inapetenţă, stările de sete intensă, migrene, dureri cardiace, febră şi oboseală.
A fost introdus în Europa ca băutură de către compania olandeză India de Est în jurul anului 1610. Ceaiul iniţial importat în Europa a fost sub formă de ceai verde. Şi nu după multă vreme, au început să-i fie apreciate şi proprietăţile curative, fiind inclus în multe cărţi medicale de epocă: în Culpeper’s Complete Herbal (1880) ca diuretic, stomahic şi util în dureri de cap, acţiunea stimulentă asupra sistemului nervos fiind considerată un efect secundar; se preciza că infuzia concentrată este prejudiciabilă pentru „nervii slabi” dar salutară pentru dorerile de cap acute şi stările de mahmureală; în ‘Precis de Matiere Medicale’ a fost prezentat ca singura plantă importantă din punct de vedere medical din familia Camelliaceae, fiind incluse şi detalii pentru preparare şi surse ale ceaiului, iar ca indicaţii terapeutice – utilizare externă ca soluţie astringentă iar internă ca tonic şi digestiv, diuretic mediu în artrite, diaforetic şi stimulent general. Mai era recomandat pentru dureri de cap nevralgice.
În prezent cel mai mult ceaiul verde este folosit în probleme stomacale, migrene, simptome de oboseală, vomă şi diaree, şi nu în ultimul rând ca stimulent, şi în curele de slăbire.
Datorită conţinutului de cafeină frunzele de ceai verde prezintă efect stimulent central, antidepresiv şi diuretic. S-au reportat de asemenea efecte inotropic pozitiv, astringent, stimulent al secreţiei acide gastrice, de glicoliză şi lipoliză, fiind astfel incluse în palmaresul său proprietăţi hipocolesterolemiante şi hipoglicemiante. Frunzele de ceai verde sunt utile în stimularea apetitului, în stări de sete, ca diaforetice, diuretice, detergente şi resolvente.
Taninurile prezente în frunzele de ceai îi conferă proprietăţile astringente. Catecholii ajută la îmbunătăţirea funcţionării capilarelor şi altor vase sangvine mici.
Mai sunt utile în poliomielită, reumatism şi infecţii respiratorii, pentru reducerea efectelor expunerii la radiaţii, ca şi în prevenirea cariilor dentare, şi sunt cunoscute bineînţeles pentru efectul lor antioxidant.
Hibiscus este o plantă care face parte din familia Malvaceae, fiind originară de la tropice. Florile, de o frumuseţe luxuriantă, au fost utilizate de-alungul timpului, în special în medicina populară orientală, sub formă de ceaiuri aromate, cu un puternic efect relaxant şi răcoritor, în tratarea afecţiunilor renale şi digestive. În Malaezia, se foloseşte sucul proaspăt obţinut din calicele plantei, datorită conţinutului ridicat în vitamina C şi antocianozide, iar în Caraibe, băutura obţinută din fructele proaspete este nelipsită în cadrul sărbătorilor de Crăciun.