Quercetina 500 mg + vitamina D3, F195, 30 capsule Fares

Quercetina 500 mg + vitamina D3, F195, capsule Fares

Susține sănătatea aparatului respirator.

BENEFICII

• Reduce inflamațiile, acționând ca un antiinflamator general
• Contribuie la funcţionarea normală a sistemului imunitar
• Are acțiune antivirală și antibacteriană
• Protejează organismul de radicalii liberi datorită efectului antioxidant
• Ajută la reducerea reacțiilor alergice (rinită, bronșită, astm bronșic alergic)
• Reduce riscul de boli cardiovasculare
• 100% natural

O capsulă conţine:

1. 500mg quercetină din surse naturale
2. 1730 UI vitamina D3 din sursă naturală ( ce asigură 865% din VNR*)

VNR* = valoare nutriţională de referinţă

Învelişul capsulei este pe bază de gelatină animală.

Quercetina este clasificată ca un flavonol, una dintre cele șase subclase de compuși flavonoizi. Numele a fost folosit din 1857 și este derivat din quercetum (pădure de stejar), după Quercus. Fla-vonolii de tip quercetină (în primul rând sub formă de glicozide quercetine), cele mai abundente dintre moleculele flavonoide, sunt răspândite pe scară largă în plante. Se găsesc într-o varietate de vegetale, inclusiv mere, fructe de pădure, legume Brassica, struguri, ceapă, ceai și roșii, precum și multe semințe, nuci, flori, scoarțe și frunze. Quercetina se găsește și în multe dintre plantele me-dicinale. La ceapa roșie, concentrații mai mari de quercetină apar în inelele exterioare și în partea cea mai apropiată de rădăcină, aceasta din urmă fiind partea plantei cu cea mai mare concen-trație.

O cercetare bibliografică rapidă efectuată de oameni de ştiinţă asupra informaţiilor existente în studii ştiinţifice a identificat, încă din această scriere, 58 de studii de intervenție clinică efectuate cu quercetină dintre care 19 sunt în curs de desfășurare iar 39 au fost finalizate. Dezechilibre de sănătate diverse fac obiectul interesului. Și în ultimele zile, rolul quercetinei în sănătatea imunitară atrage, de asemenea, o mare atenție.

Vitamina D3 sau colecalciferolul este o formă de vitamina D produsă în mod natural de piele atunci când este expusă la lumina ultravioletă. În principal, vitamina D promovează absorbția calciului în intestin și menține concentrații serice adecvate de calciu și fosfat pentru a permite miner-alizarea normală a oaselor, dar are şi alte roluri în organism, inclusiv reducerea inflamației, precum și modularea unor procese precum diviziunea celulară, funcția neuromusculară și imunitară, și al-tele. Multe gene care codifică proteinele care reglează proliferarea, diferențierea și apoptoza celulară sunt modulate în parte de vitamina D. Deoarece pe celulele imune (celulele B, celulele T și celulele care prezintă antigen) există receptorul vitaminei D și aceste celule ale sistemului imun sunt toate capabile să sintetizeze metabolitul activ al vitaminei D, vitamina D poate modula răspunsurile imune înnăscute și adaptative. Celulele sistemului imunitar sunt capabile să răspundă la vitamina D.

Ingrediente

• extract uscat de salcâm japonez (Sophora Japonica) standarizat în min. 95% quercetină 475 mg
• extract de ceapă roșie (Allium cepa) standardizat în min. 95% quercetină 25 mg
• germeni de hrişcă (Fagopyri esculenti semen) cu 250 mcg/g vitamina D3 200 mg

Salcâmul japonez (Sophora japonica) este o plantă medicinală utilizată în China, Japonia și Coreea ca remediu pentru pentru mai multe probleme. Utilizarea acestei plante a fost înregistrată în tratatele medicinale clasice din China Antică și este înregistrată în prezent atât în Farmacopeea Chineză, cât și în Farmacopeea Europeană. Sophora japonica conține în concentraţii însemnate cinci flavonoide principale precum rutină, quercetină, izorhamnetină, izorhamnetină, genisteină și kaempferol, care prezintă o gamă largă de activități biologice.

Ceapa era deja recomandată de medicul Antichităţii Dioscoride, ca un ajutor aperitiv, iar Hippocrates, Paracelsus şi apoi Osiander o menţionează adesea. În Renania și mai ales în Elveția, de exemplu, pungi mici cu felii de ceapă proaspăt tăiate şi încălzite erau folosite ca mijloc de disipare a răcelilor, durerilor de gât. În Rusia, puterea vindecătoare a cepei era, de asemenea, foarte apreciată.

Hrişca este o plantă erbacee ale cărei seminţe constituie un element important al hranei în unele părţi ale Asiei, unde planta are o istorie de cultivare care datează de cel puţin 1000 de ani. Sămânţa de hrişcă este considerată o hrană sănătoasă. Frunzele plantei sunt şi ele comestibile, prezentând câteva acţiuni medicinale tradiţionale.

Germenii de hrişcă folosiţi în acest produs sunt cultivaţi controlat într-un mediu optim îmbogăţit cu vitamina D3, astfel încât plantele absorb cantitatea de care au nevoie, atingând concentraţiile optime din această vitamină.

Mod de administrare:

Adulți: 1 capsulă pe zi, la masă

Durata curei: 1-3 luni

ATENŢIONĂRI: Nu se recomandă copiilor sub 6 ani şi în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.

SARCINĂ ŞI ALĂPTARE:

Nu se recomandă femeilor însărcinate, datorită unor posibile efecte de stimulare a contracţiilor uterine.

Nu se recomandă mamelor care alăptează datorită faptului că substanţele active trec în laptele matern şi pot modifica gustul acestuia.

EFECTE SECUNDARE ŞI INTERACŢIUNI: Acest produs se poate utiliza concomitent cu medicamentele. La dozele recomandate nu au fost semnalate efecte secundare.

Rolul componentelor:

Plantă alimentară anuală, din familia Polygonaceae, cultivată pentru fructele sale comestibile, nucule trimuchiate, brune, care conţin amidon şi proteine.

În nord-vestul Europei hrişca este o cultură tipică din Evul Mediu târziu şi începutul Epocii Moderne. Centre ale culturilor de hrişcă erau situate în Olanda, Germania şi Polonia. În estul Europei unele înregistrări plasează hrişca în Epoca Fierului şi în Evul Mediu timpuriu.

Prima sursă scrisă din nordul Germaniei menţionează cultivarea plantei din 1380 încoace. Date istorice consistente arată că hrişca a fost introdusă în anii 1389/1390 în Olanda în cel puţin două zone: în Deventer pe râul IJssel în nordul Olandei şi în hinterlandul din Antwerpen în sudul Țărilor de Jos.  În secolul XVI istoricii din Ţările de Jos erau convinşi că hrişca era o „cultură nouă”; se spuneau mai multe poveşti în privinţa originii sale şi a felului în care aceasta a fost introdusă, cele mai multe menţionând faptul că a fost adusă de o persoană importantă din satul lor, al cărei mormânt încă se putea vedea încă în parohie. Data era situată undeva în jur de 1400-1450 iar originea undeva în Ţara Sfântă.

Analizând denumirea plantei în diferite limbi europene, au fost emise mai multe ipoteze, printre care, luând în considerare denumirile franceză, italiană şi spaniolă, aceea că hrişca vine de undeva de lângă Ţara Sfântă sau cel puţin din zona popoarelor islamice, sau ipotezele ne duc chiar în nordul Africii şi în Orientul Mijlociu, dar nu au existat izvoare scrise care să ateste cultivarea sa în aceste zone.

Problema introducerii plantei ca şi cultură este, de asemenea, şi de relevanţă arheologică. Nu este ceva neobişnuit ca în cadrul săpăturilor arheologice realizate în site-urile pentru Epoca Fierului, perioada Romană sau Evul Mediu Timpuriu să fie găsite fructe de hrişcă (carbonizate sau nu). Dar întotdeauna hrişca este puţină în comparaţie cu grânele obişnuite. Datele palinologice afirmă de asemenea că hrişca a fost prezentă tot timpul, dar în cantităţi mici, atât de mici încât s-a sugerat faptul că grăuncioarele de polen s-au scurs în jos în sol din straturile superioare ale acestuia datând  din Epoca Medievală. Dar aceste date atestă totuşi faptul că hrişca a existat aici ca buruiană,  nefiind adusă, ci doar devenind o plantă de cultură.

Analizele ADN efectuate începând din anii 1990, atestă specia Fagopyrum esculentum subsp. ancestralis ca ancestor sălbatic al plantei de hrişcă cunoscute astăzi, originea acesteia fiind undeva în provincia Yunnan din China.

În timpul secolelor XVII-XVIII hrişca a constituit o importantă sursă de hrană pentru oamenii săraci, având deci în acea perioadă şi o mare importanţă socială. Doar după introducerea fertilizatorilor artificiali cultura de hrişcă a început să se diminueze accentuat. Între 1879 şi 1930 a dispărut din câmp şi din statisticile oficiale.

În orice caz, hrişca a avut multiple întrebuinţări, acestea deosebindu-se de la ţară la ţară. Aşa cum se arată în unele texte chinezeşti antice de medicină, populaţia chineză a folosit la început hrişca sub formă de remediu mai degrabă decât ca hrană. În prezent ea este consumată doar în unele regiuni din China. Chiar dacă în Japonia a pătruns sub formă de remediu din China, aici a ajuns să fie treptat o plantă culinară, populară în cultură, devenind o componentă importantă a bucătăriei japoneze tradiționale.

În prezent, cultivatorii principali de hrişcă sunt Federaţia Rusă, Ukraina şi Kazakhstan, culturile furnizând fructul de hrişcă mult folosit ca hrană, făina obținută din acestea fiind utilizată la prepararea biscuiților, fulgilor, tăițeilor, plăcintelor etc. Calitatea lor nutritivă este dată de conținutul mare de proteine de o excelentă calitate bogate în aminoacidul esențial lizină, spre deosebire de cereale. Frunzele mici şi mugurii sunt folosite ca vegetale, florile şi frunzele verzi mai sunt folosite pentru extragerea rutinei utilizată în scop medicinal. Cultura produce o miere de foarte bună calitate.