Coșul tău
Nu mai sunt produse in coșul tău
Pachet Raceala Diabetici
Pachet Raceala Diabetici
Pachetul contine 1 flacon Hapciu Capsule, 1 cutie Dropsuri fara Zahar Ricola, 1 flacon Sirop Plantusin pentru Diabetici si o cutie Ceai Hapciu Stare de Bine.
Pachet creat special pentru diabetici, pentru perioadele de raceala si gripa.
Prin cumpararea acestui produs se acorda pana la 67 puncte de loialitate. Cosul tau va totaliza 67 puncte care poate/pot fi schimbat(e) intr-un cupon de 1,34 lei.
Pachet Raceala Diabetici
Pachetul contine 1 flacon Hapciu Capsule, 1 cutie Dropsuri fara Zahar Ricola, 1 flacon Sirop Plantusin pentru Diabetici si o cutie Ceai Hapciu Stare de Bine.
Pachet creat special pentru diabetici, pentru perioadele de raceala si gripa.
Hapciu R3 30 cps Fares
Ajută la calmarea iritaţiilor mucoasei nazale şi a gâtului şi la uşurarea respiraţiei, susţine reglarea temperaturii corpului.
Beneficii:
-contribuie la calmarea iritaţiilor mucoasei nazale şi a gâtului şi la uşurarea respiraţiei
-reduce secreţiile mucoasei nazale
-ajută la fluidizarea şi eliminarea secreţiilor bronşice
-ajută la eliminarea disconfortului respirator
-ajută la reducerea numărului micro-organismelor potenţial patogene de la nivelul tractului respirator
-diaforetic (induce transpiraţia), reducând temperatura corpului
-ajută mecanismele proprii de apărare ale organismului prin stimularea imunităţii.
Compozitie:
-scoarţă de salcie (Salicis cortex) 202,4 mg
-extract uscat de Astragalus membranaceus standardizat în min. 70% polizaharide
-extract uscat de scoarţă de salcie (Salicis cortex) standardizat în min. 15% salicină 44 mg
-usturoi (Allii sativi bulbus)
-creţuşcă (Ulmariae herba) 4,4 mg
-şovârv (Origani herba).
Învelişul capsulei este pe bază de gelatină animală.
Administrare:
Copii 6-12 ani: 1 capsulă de 2 ori pe zi, cu 15 minute înainte de masă.
Copii peste 12 ani si adulţi: 1 capsulă de 3 ori pe zi, cu 15 minute înainte de masă.
Dacă este nevoie de un efect mai puternic se pot administra până la 6 capsule pe zi.
Pentru copiii care nu pot înghiţi capsule, se recomandă desfacerea acestora şi administrarea conţinutului cu miere.
Durata curei: 5-10 zile.
Rolul componentelor:
Scoarţa de salcie albă s-a dovedit a fi o veritabilă sursă naturală de precursori ai acidului acetil salicilic. Cercetările științifice au descoperit în compoziția sa saligenina, o substanţă care se transformă în organism în acid salicilic, care însă nu irită tubul digestiv. Are un efect de reducere a temperaturii corpului fiind recomandată pentru eliminarea disconfortului respirator şi uşurarea respiraţiei.
Astragalusul a fost folosit în tradiţia chineză de mii de ani pentru creşterea rezistenţei organismului și menținerea sănătății aparatului respirator. Este cunoscut pentru capacitatea sa de creștere a producţiei naturale de imunoglobuline și stimulare a globulelor albe.
Creţuşca este înrudită ca şi acţiune cu scoarţa de salcie deoarece conţine derivaţi ai acidului salicilic care-i conferă proprietăţi sudorifice, fiind în același timp şi o bună protectoare gastrică.
Şovârvul are efect antispastic şi fluidifică secreţiile bronşice, favorizând expectoraţia. Contribuie la reducerea numărului microorganismelor potențial patogene şi la creşterea imunităţii.
Usturoiul este una dintre cele mai vechi plante cunoscute, fiind menţionat în primul papirus egiptean consacrat plantelor medicinale, care datează din anul 1500 î.Ch. Este un important imunostimulator, eficient pentru reducerea numărului microorganismelor potenţial patogene de la nivelul tractului respirator.
Atentionari:
Nu se recomandă copiilor sub 6 ani și în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.
Nu se recomandă femeilor însărcinate şi mamelor care alăptează datorită conţinutului în salicilaţi. Substanţele active trec în laptele matern şi pot modifica gustul laptelui.
Acest produs se poate utiliza concomitent cu medicamentele.
La dozele recomandate nu au fost semnalate interacţiuni şi efecte secundare.
Sirop Plantusin pentru Diabetici R29 250 ml Fares
Protejează mucoasa traheobronşică şi susţine buna funcţionare a aparatului respirator.
Beneficii:
-susţine buna funcţionare a aparatului respirator
-contribuie la fluidizarea şi eliminarea secreţiilor bronșice
-contribuie la calmarea iritaţiilor gâtului şi a căilor respiratorii
-ajută la reducerea disconfortului respirator
-protejează mucoasa traheobronşică şi susţine buna funcţionare a aparatului respirator.
Compozitie:
-extracte de: rădăcină de ridiche neagră (Raphanus sativus nigra), lichen de piatră (Lichen Islandicus), echinacea (Echinaceea herba), rădăcină de hrean (Armoracia radix), rădăcină de iarbă mare (Inulae radix), rizomi de ghimbir (Zingiberis rhizoma), rădăcină de lemn dulce (Liquiritiae radix), muguri de plop (Populi gemmae), scai vânăt (Eryngii plani herba), cimbrişor (Serpylli herba), muguri de pin (Pini turiones), piper (Piperis nigri fructus), unghia găinii (Astragalus membranaceous) – min. 43%, în proporţie variabilă;
-agent de îngroşare: carboximetilceluloză de sodiu;
-îndulcitor: sorbitol, extract de Stevia rebaudiana;
-antioxidant: vitamina C 1,2%;
-uleiuri esenţiale de: lămâie (Citri aetheroleum), scorţişoară (Cinnamomi aetheroleum) ; -conservant: sorbat de potasiu.
Administrare:
Copii 3-6 ani: 1-3 linguriţe pe zi, înainte de masă
Copii 7-14 ani: 4-6 linguriţe pe zi, înainte de masă
Copii peste 14 ani şi adulţi: 3-4 linguri pe zi, înainte de masă
Durata unei cure este de 7-14 zile.
Dozele recomandate asigură necesarul zilnic de vitamina C.
Atentionari:
Se poate consuma de către femeile însărcinate şi mamele care alăptează.
La dozele recomandate nu au fost semnalate efecte secundare sau interactiuni medicamentoase.
Rolul componentelor:
Sovarvul este o plantă ierbacee, perenă, cu tulpina ramificată spre partea superioară, înaltă de cc.a 60-80 cm, cu frunzele mici, de 3-5 cm, opuse, ovate, florile dispuse corimbiform la extremitatea ramificaţiilor, cu corola scurtă, roz-violacee. Se recoltează părţile aeriene, în perioada înfloririi, în iulie-august. Planta are un miros aromat, caracteristic.
Plantă medicinală foarte comună în Grecia şi Orient, menţionată de Dioscorides, care scria că, băută cu vin, ajută împotriva muşcăturilor de animale. Scribonius Largo l-a utilizat ca emetic (în doze foarte mari). Conform vechilor scrieri medicale germane, Hildegard 1 spunea că este suficient să fie mâncat sau atins pentru a vindeca lepra. Konrad von Megenberg îl recomandă ca un bun remediu, folosit în general în digestia lentă, constipaţie, boli renale şi hepatice, gălbenare, crampe abdominale ale femeilor, dureri de dinţi, dureri în gât, reumatism, tuse. Alături de usturoi, era recomandat împotriva farmecelor şi a transferului de boli.
În medicina românească de la începutul secolului XX planta era recomandată contra convulsiilor în bolile abdominale feminine, în tulburările circulatorii, inflamaţii ale căilor respiratorii, tuberculoză, astm, epilepsie, digestie insuficientă, stagnări în circulaţia venei porte şi a ficatului, contra icterului, dureril de cap nevralgice, reumatism, retenţie urinară, hidropizie, viermi intestinali.
Şovârvul conţine ≈ 0,5% ulei esenţial cu limonen, borneol, linalool şi mai puţin timol, de asemenea flavone şi compuşi fenil-propanici, compuşi care îi conferă acţiune antiseptică, dezinfectantă şi sedativă fiind indicat în traheite, bronşite. Mai cităm şi acţiune stomahică şi diuretică.
Alte specii de Origanum din zona Mediteraneană, au conţinut ridicat de compuşi fenolici şi se folosesc ca şi condimente.
Origani herba o găsim astăzi în produsele naturiste – ceaiuri, siropuri, tincturi, recomandate în principal pentru tratamentul naturist al afecţiunilor respiratorii sau digestive.
Un studiu recent (2013) prezintă un efect protector al extractului de şovârv împotriva leziunilor genetice cauzate pacienţilor supuşi procedurii medicale de radioterapie, rezultat ce îl recomandă ca remediu naturist cu implicaţii importante pentru aceşti pacienţi.
Sovarvul este o plantă ierbacee, perenă, cu tulpina ramificată spre partea superioară, înaltă de cc.a 60-80 cm, cu frunzele mici, de 3-5 cm, opuse, ovate, florile dispuse corimbiform la extremitatea ramificaţiilor, cu corola scurtă, roz-violacee. Se recoltează părţile aeriene, în perioada înfloririi, în iulie-august. Planta are un miros aromat, caracteristic.
Plantă medicinală foarte comună în Grecia şi Orient, menţionată de Dioscorides, care scria că, băută cu vin, ajută împotriva muşcăturilor de animale. Scribonius Largo l-a utilizat ca emetic (în doze foarte mari). Conform vechilor scrieri medicale germane, Hildegard 1 spunea că este suficient să fie mâncat sau atins pentru a vindeca lepra. Konrad von Megenberg îl recomandă ca un bun remediu, folosit în general în digestia lentă, constipaţie, boli renale şi hepatice, gălbenare, crampe abdominale ale femeilor, dureri de dinţi, dureri în gât, reumatism, tuse. Alături de usturoi, era recomandat împotriva farmecelor şi a transferului de boli.
În medicina românească de la începutul secolului XX planta era recomandată contra convulsiilor în bolile abdominale feminine, în tulburările circulatorii, inflamaţii ale căilor respiratorii, tuberculoză, astm, epilepsie, digestie insuficientă, stagnări în circulaţia venei porte şi a ficatului, contra icterului, dureril de cap nevralgice, reumatism, retenţie urinară, hidropizie, viermi intestinali.
Şovârvul conţine ≈ 0,5% ulei esenţial cu limonen, borneol, linalool şi mai puţin timol, de asemenea flavone şi compuşi fenil-propanici, compuşi care îi conferă acţiune antiseptică, dezinfectantă şi sedativă fiind indicat în traheite, bronşite. Mai cităm şi acţiune stomahică şi diuretică.
Alte specii de Origanum din zona Mediteraneană, au conţinut ridicat de compuşi fenolici şi se folosesc ca şi condimente.
Origani herba o găsim astăzi în produsele naturiste – ceaiuri, siropuri, tincturi, recomandate în principal pentru tratamentul naturist al afecţiunilor respiratorii sau digestive.
Un studiu recent (2013) prezintă un efect protector al extractului de şovârv împotriva leziunilor genetice cauzate pacienţilor supuşi procedurii medicale de radioterapie, rezultat ce îl recomandă ca remediu naturist cu implicaţii importante pentru aceşti pacienţi.
Scaiul vanat este o plantă ierbacee, perenă, cu tulpina şi inflorescenţe de culoare albăstruie-vineţie, de unde şi numele, prevăzute cu ţepi. Tulpina înaltă de 30-60 cm este ramificată numai la partea superioară, prezintă frunze mici, rigide, cele bazale ovate, cu marginea dinţată, iar cele superioare mici, fără peţiol, palmat-sectate cu lobii dinţaţi. Florile sunt dispuse în capitule albăstrui, fructele sunt diachene păroase. Se recoltează părţile aeriene ale plantei, în timpul înfloririi, în perioada iulie-septembrie.
Plantă medicinală cunoscută din antichitate. Eryngium este numele vechi dat de Teofrast. Strămoşii noştri dacii îl numeau melosciare, meloskiare, merâu-scaire, scai-mânerâu. Decoctul tulpinilor florifere era folosit contra tusei convulsive, contra retenţiei urinare, se ţinea în gură contra durerilor de dinţi (carie dentară) şi contra mucedei la dinţi (parodontoză). Extern, decoctul era folosit la băi contra artritei, a dermatozei de pe capul copiilor, reumatismului. Cu decoctul se îmbăiau copii debili, pentru a-i fortifica.
Speciile de Eryngium au fost folosite empiric în medicina tradiţională a mai multor popoare, în special datorită proprietăţilor: expectorante, antitusive, diuretice şi antiinflamatoare.
În România, dintre cele 3 specii indigene ale genului Eryngium, cea mai des citată în tratatele moderne de fitoterapie este Eryngium planum L. (scaiul vânăt). Produsul medicinal „Eryngii plani herba” reprezintă un vechi remediu tradiţional românesc utilizat frecvent în trecut în combaterea tusei convulsive la copii, preluat apoi şi introdus pentru prima dată în fitoterapie încă din 1933, la Cluj-Napoca, şi îl întâlnim actualmente în produsele naturiste de pe piaţă.
Planta conţine saponine triterpenice cu efecte antitusive, expectorante, antiinflamatoare, diuretice, depurative şi diaforetice acestea fiind responsabile pentru utilizarea de bază ca remediu popular românesc antitusiv recomandat în special în tusea convulsivă. Se găseşte ca tratament naturist şi sub formă de sirop pentru tuse.
Planta mai conţine flavonoide (heterozide ale kempferolului şi cvercetolului), acizi polifenolcarboxilici (acid cafeic şi acid clorogenic), taninuri, cumarine, poliine, steroli, glucide, acizi organici şi ulei esenţial.
Până la ora actuală au fost demonstrate ştiinţific următoarele proprietăţi farmacologice ale speciilor de Eryngium: expectorante, diuretice, antiinflamatoare, antimicrobiene şi antimicotice. A mai fost demonstrat in vitro un mecanism antispastic de tip musculotrop.
Cimbrul este o plantă erbacee, aromatică din zona colinară mediteraneană, dar care poate fi cultivată și în grădini. Îi plac terenurile uscate dar udate de rouă. Înfloreşte în din iunie până septembrie şi se recoltează în această perioadă partea ierboasă. Se usucă la umbră, în încăperi bine aerisite.
Cimbrul conţine ulei volatil bogat în carvacrol şi tymol, acizi – cafeic şi rozmarinic- tanin şi un principiu amar – serpilina.
Cimbrul şi Cimbrişorul au proprietăţi medicinale similare. Sunt plante medicinale antiseptice, antispastice, expectorante, antiparazitare (antihelmintic), coleretice şi colagoge şi uşor diuretice.
Stimulează apetitul când este pus în mâncare.
Infuzia nu se consumă seara pentru a nu induce insomnie, iar în uz extern dezinfectează plăgile și înţepăturile de insecte. Adăugată în apa de baie este tonifiantă.
Pulberea de cimbrişor folosită pentru spălatul dinţilor îi albeşte.
Plantă medicinală cunoscută din antichitate. Eryngium este numele vechi dat de Teofrast. Strămoşii noştri dacii îl numeau melosciare, meloskiare, merâu-scaire, scai-mânerâu. Decoctul tulpinilor florifere era folosit contra tusei convulsive, contra retenţiei urinare, se ţinea în gură contra durerilor de dinţi (carie dentară) şi contra mucedei la dinţi (parodontoză). Extern, decoctul era folosit la băi contra artritei, a dermatozei de pe capul copiilor, reumatismului. Cu decoctul se îmbăiau copii debili, pentru a-i fortifica.
Speciile de Eryngium au fost folosite empiric în medicina tradiţională a mai multor popoare, în special datorită proprietăţilor: expectorante, antitusive, diuretice şi antiinflamatoare.
În România, dintre cele 3 specii indigene ale genului Eryngium, cea mai des citată în tratatele moderne de fitoterapie este Eryngium planum L. (scaiul vânăt). Produsul medicinal „Eryngii plani herba” reprezintă un vechi remediu tradiţional românesc utilizat frecvent în trecut în combaterea tusei convulsive la copii, preluat apoi şi introdus pentru prima dată în fitoterapie încă din 1933, la Cluj-Napoca, şi îl întâlnim actualmente în produsele naturiste de pe piaţă.
Planta conţine saponine triterpenice cu efecte antitusive, expectorante, antiinflamatoare, diuretice, depurative şi diaforetice acestea fiind responsabile pentru utilizarea de bază ca remediu popular românesc antitusiv recomandat în special în tusea convulsivă. Se găseşte ca tratament naturist şi sub formă de sirop pentru tuse.
Planta mai conţine flavonoide (heterozide ale kempferolului şi cvercetolului), acizi polifenolcarboxilici (acid cafeic şi acid clorogenic), taninuri, cumarine, poliine, steroli, glucide, acizi organici şi ulei esenţial.
Până la ora actuală au fost demonstrate ştiinţific următoarele proprietăţi farmacologice ale speciilor de Eryngium: expectorante, diuretice, antiinflamatoare, antimicrobiene şi antimicotice. A mai fost demonstrat in vitro un mecanism antispastic de tip musculotrop.
Cimbrul este o plantă erbacee, aromatică din zona colinară mediteraneană, dar care poate fi cultivată și în grădini. Îi plac terenurile uscate dar udate de rouă. Înfloreşte în din iunie până septembrie şi se recoltează în această perioadă partea ierboasă. Se usucă la umbră, în încăperi bine aerisite.
Cimbrul conţine ulei volatil bogat în carvacrol şi tymol, acizi – cafeic şi rozmarinic- tanin şi un principiu amar – serpilina.
Cimbrul şi Cimbrişorul au proprietăţi medicinale similare. Sunt plante medicinale antiseptice, antispastice, expectorante, antiparazitare (antihelmintic), coleretice şi colagoge şi uşor diuretice.
Stimulează apetitul când este pus în mâncare.
Infuzia nu se consumă seara pentru a nu induce insomnie, iar în uz extern dezinfectează plăgile și înţepăturile de insecte. Adăugată în apa de baie este tonifiantă.
Pulberea de cimbrişor folosită pentru spălatul dinţilor îi albeşte.
În perioada disconfortului respirator, vă sfătuim să evitaţi consumul de alimente care produc mucus cum sunt produsele lactate, dulciurile cu zahăr alb, făina albă (produsele de panificaţie, patiserie, biscuiţi, paste făinoase), grăsimile şi prăjelile.
Alimentaţia trebuie să fie adaptată în funcţie de pofta de mâncare, care în asemenea situaţii este mai scăzută.
Este foarte bine să consumaţi alimente hrănitoare şi uşor de digerat: fructe, legume, zarzavaturi, fie sub formă crudă, de suc, sau coapte, fierte precum şi supe calde.
De asemenea, beţi multe lichide (ceaiuri, supe, sucuri proaspăt stoarse din fructe sau compoturi îndulcite cu miere); astfel evitaţi deshidratarea, susţineţi fluidificarea secreţiilor bronşice şi îmbunătăţiţi digestia.
Ceai Hapciu Stare de Bine 20 plicuri Fares
Susţine sănătatea şi confortul căilor respiratorii.
Beneficii:
-ajută la reducerea disconfortului asociat unei temperaturi corporale crescute;
-contribuie la inhibarea dezvoltării microorganismelor potenţial patogene de la nivelul tractului respirator;
-contribuie la fluidificarea şi eliminarea secreţiilor mucoaselor tractului respirator.
Compozitie:
-fructe de măceş (Cynosbati fructus),
-flori de hibiscus (Hibisci flos),
-muguri de pin (Pini turiones) 10%,
-scorţişoară (Cinnamomi cortex) 10%,
-fructe de fenicul (Foeniculi fructus),
-fructe de anason (Anisi fructus),
-şovârv (Origani herba),
-flori de soc (Sambuci flos),
-salvie (Salviae herba),
-cimbrişor (Serpylli herba) 5%.
Administrare:
Peste un plic se toarnă 200 ml apă clocotită şi se lasă 10 minute acoperit.
Copii 3-14 ani: 1-2 căni cu ceai pe zi.
Copii peste 14 ani şi adulţi: 3-4 căni cu ceai pe zi.
Durata curei: 5-10 zile.
Se poate repeta la nevoie.
Atentionari:
Nu se indică administrarea la copii sub 3 ani.
Nu se recomandă în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.
În sarcină şi alăptare se pot bea 2-3 căni cu ceai pe zi, timp de 5-7 zile sau la nevoie.
La dozele recomandate nu au fost semnalate incompatibilităţi cu medicamentele şi nici efecte secundare.
Dropsuri Elvetiene din Plante fara Zahar 40 g Ricola
Dropsuri elvetiene din plante fara zahar, indulcit cu extract de stevia.
Beneficii:
-Dropsuri elvetiene din plante fara zahar, indulcit cu extract de stevia.
-Glicozidele derivate din steviol, obtinute din frunzele plantei Stevia.
-Pot fi consumate de diabetici, oferindu-le prospetime pentru gura si gat.
-Dropsuri elvetiene din plante fara zahar, indulcit cu extract de stevia.
-Glicozidele derivate din steviol, obtinute din frunzele plantei Stevia.
-Pot fi consumate de diabetici, oferindu-le prospetime pentru gura si gat.
Compozitie:
-isomalt,
-extract (1%) de mix de plante Ricola - patlagina, nalba mare, menta, cimbru, salvie, cretisoara, coada soricelului
-colorant (caramel simplu),
-indulcitor (glicozide derivate din steviol),
-aroma menta naturala mentol.
-isomalt,
-extract (1%) de mix de plante Ricola - patlagina, nalba mare, menta, cimbru, salvie, cretisoara, coada soricelului
-colorant (caramel simplu),
-indulcitor (glicozide derivate din steviol),
-aroma menta naturala mentol.
Informatii nutritionale pentru 100g produs
Valoare energetica pe 100g produs KJ 990 kj
Grasimi-Lipide 0 g
Valoare energetica pe 100g produs Kcal 235 kcal
Proteine 0 g
Glucide-Carbohidrati 96 g
Glucide, din care zaharuri 0 g
Sodiu-Sare 0 g
Grasimi, din care acizi grasi saturati 0 g
Valoare energetica pe 100g produs KJ 990 kj
Grasimi-Lipide 0 g
Valoare energetica pe 100g produs Kcal 235 kcal
Proteine 0 g
Glucide-Carbohidrati 96 g
Glucide, din care zaharuri 0 g
Sodiu-Sare 0 g
Grasimi, din care acizi grasi saturati 0 g
Atentionari:
Consumul excesim poate cauza efecte laxative.
A se consuma de preferinta inainte de data inscriptionata pe ambalaj. A se depozita in loc uscat si racoros, ferit de razele soarelui.
Consumul excesim poate cauza efecte laxative.
A se consuma de preferinta inainte de data inscriptionata pe ambalaj. A se depozita in loc uscat si racoros, ferit de razele soarelui.
Rolul componentelor:
Stevia rebaudiana este o plantă cu proprietăţi multiple, bogată în vitamina C și A, precum şi minerale: zinc, fosfor, magneziu, fier etc. folosită de secole atât ca îndulcitor natural cât şi pentru tratarea diferitelor afecţiuni. Înlocuieşte cu succes zahărul, fiind de 300 de ori mai dulce dar cu zero calorii. În comerţ se găseşte sub formă de pulbere, tablete sau lichid. Rezistă la temperaturi de 200°C fără a-şi pierde din proprietăţi, doar gustul devenind uşor amărui.
În alimentaţie se foloseşte în prepararea: îngheţatei, a prăjiturilor, a deserturilor, salatelor de fructe, în gumele de mestecat, la îndulcirea băuturilor răcoritoare, a ceaiului sau al cafelei.
În tratamente naturiste stevia se foloseşte sub formă de infuzie sau pulbere uscată ca supliment alimentar care ajută la buna funcţionare a sistemului digestiv, a ficatului şi a pancreasului reglând în acelaşi timp nivelul glicemiei din sânge. Printre proprietăţile steviei se enumeră: antiinflamator, antimicotic, antifungic, adjuvant în afecţiuni dermatologice (acnee, ciuperca piciorului etc.), candidoză, cure de slăbire (are zero calorii, reduce pofta pe dulce şi controlează pofta de mâncare), hipertensiune (reglează presiunea sângelui), diabet, infecţii urinare, previne gingivitele şi cariile dentare, înlătură dorinţa de a fuma sau de a consuma alcool şi este cardiotonic, antidepresiv, uşor sedativ fiind util în insomnii.
Pătlagina este o plantă erbacee, perenă, cu rizom scurt, din care se dezvoltăfrunze dispuse într-o rozetă bazală şi o tulpină dreaptă la capătul căreia se formează o inflorescenţă sub formă de spic.
Dacii o numeau spioox – spioac şi o foloseau intern pentru combaterea tusei, a răcelilor, bolilor de piept, a ofticii (tuberculoza) şi durerilor de stomac, iar extern contra rănilor şi tăieturilor pe care se puneau frunze pentru a opri sângerarea şi a grăbi vindecarea, şi contra furunculelor.
Dioscorides şi Plinius o recomandau pentru probleme precum tumorile maligne, ulcere, probleme bronhice, febră, contra sângerărilor, rănilor infectate, muşcăturilor şi inflamaţiilor pustuloase.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX, a constatat pentru pătlagină proprietăţi depurative (curăţă sângele) şi hemostatice; apoi fluidifiantă a secreţiilor mucoase, anticonvulsivantă, antifebrilă, stomahică (tonifiază stomacul), şi cicatrizantă. Aceste calităţi sunt datorate faptului că această buruiană conţine acid silicic, substanţă amară, tanin, mucilagiu şi săruri minerale.
Constituenţii chimici ai pătlaginei sunt bine documentaţi, cei mai importanţi fiind mucilaliige, glicozidele iridoide (aucubină şi catalpol), esteri ai acidului cafeic (acteozidă) şi taninuri. Astfel, bine cunoscutele proprietăţi antihemoragice pot fi atribuite taninurilor.
Aucubina are şi ea rol cicatrizant şi antibacterian, iar efectele anti-inflamator şi de vindecare a rănilor au fost atribuite concentraţiilor mari de acizi clorogenic şi neoclorogenic.. Acţiunea antitusivă este atribuită mucilagiilor. Acetozida şi plantamajozida prezintă acţiune antiinflamatoare.
Aucubigeninul, agliconul aucubinei, s-a dovedit a fi responsabilul principal pentru activitatea antibacterială a drogului, sau extractului de pătalgină.
Aucubina, catalpolul şi acetozida prezintă efecte spasmolitice, în dependenţă de doză.
Polizaharidele (mucilagiile) cresc activitatea imunostimulatoare a organismului.
A fost documentată o acţiune hipotensivă la câini normotensivi anesteziaţi, şi de asemenea o acţiune de reducere a lipidelor plasmatice, a colesterolului, a b-lipoproteinelor şi trigliceridelor la iepuri cu aterioscleroză experimentală.
Pe lângă aceasta, a mai fost documentată o activitate bronhostatică în urma studiilor preclinice şi preliminare clinice, pătlagina dovedindu-se eficientă în tratamentul bronşitelor cronice de natură spastică sau non-spastică.
Dacii o numeau spioox – spioac şi o foloseau intern pentru combaterea tusei, a răcelilor, bolilor de piept, a ofticii (tuberculoza) şi durerilor de stomac, iar extern contra rănilor şi tăieturilor pe care se puneau frunze pentru a opri sângerarea şi a grăbi vindecarea, şi contra furunculelor.
Dioscorides şi Plinius o recomandau pentru probleme precum tumorile maligne, ulcere, probleme bronhice, febră, contra sângerărilor, rănilor infectate, muşcăturilor şi inflamaţiilor pustuloase.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX, a constatat pentru pătlagină proprietăţi depurative (curăţă sângele) şi hemostatice; apoi fluidifiantă a secreţiilor mucoase, anticonvulsivantă, antifebrilă, stomahică (tonifiază stomacul), şi cicatrizantă. Aceste calităţi sunt datorate faptului că această buruiană conţine acid silicic, substanţă amară, tanin, mucilagiu şi săruri minerale.
Constituenţii chimici ai pătlaginei sunt bine documentaţi, cei mai importanţi fiind mucilaliige, glicozidele iridoide (aucubină şi catalpol), esteri ai acidului cafeic (acteozidă) şi taninuri. Astfel, bine cunoscutele proprietăţi antihemoragice pot fi atribuite taninurilor.
Aucubina are şi ea rol cicatrizant şi antibacterian, iar efectele anti-inflamator şi de vindecare a rănilor au fost atribuite concentraţiilor mari de acizi clorogenic şi neoclorogenic.. Acţiunea antitusivă este atribuită mucilagiilor. Acetozida şi plantamajozida prezintă acţiune antiinflamatoare.
Aucubigeninul, agliconul aucubinei, s-a dovedit a fi responsabilul principal pentru activitatea antibacterială a drogului, sau extractului de pătalgină.
Aucubina, catalpolul şi acetozida prezintă efecte spasmolitice, în dependenţă de doză.
Polizaharidele (mucilagiile) cresc activitatea imunostimulatoare a organismului.
A fost documentată o acţiune hipotensivă la câini normotensivi anesteziaţi, şi de asemenea o acţiune de reducere a lipidelor plasmatice, a colesterolului, a b-lipoproteinelor şi trigliceridelor la iepuri cu aterioscleroză experimentală.
Pe lângă aceasta, a mai fost documentată o activitate bronhostatică în urma studiilor preclinice şi preliminare clinice, pătlagina dovedindu-se eficientă în tratamentul bronşitelor cronice de natură spastică sau non-spastică.
Nalba este o plantă ierboasă, perenă, ce creşte până la 1,5-2 m, cu peri catifelaţi pe toate părţile aeriene, cu tulpina cilindrică, frunze lung peţiolate, palmat lobate cu 3-5 lobi, verzi-albicioase, catifelate; florile, cu corola cu 5 petale alb-roz şi cu stamine numeroase violete cu antere roşii, sunt dispuse rar, în raceme, la vârful tulpinii; fructul este o capsulă turtită ce se desface în 13-20 mericarpii cu câte o sămânţă reniformă turtită lateral. Se recoltează rădăcinile plantei în perioadele martie-aprilie sau octombrie-noiembrie; se pot recolta şi frunzele, înainte de înflorire, în iunie, iar florile pe toată perioada înfloririi.
Denumirea botanică provine dintr-un cuvânt grecesc, altho, însemnând „ a vindeca”. Înainte de a fi medicament, nalba mare a fost folosită ca aliment. În timpul perioadelor de foamete, mai ales în Evul Mediu când culturile erau distruse, oamenii fierbeau rădăcina de nalbă şi o prăjeau cu ceapă în unt. Romanii o considerau o delicatesă ca aliment, iar chinezii o utilizau de asemenea în bucătărie. Terminaţiile tinere ale plantei sunt consumate şi acum în unele regiuni din Franţa ca tonic de primăvară. Francezii, acum câteva secole caramelizau înainte de consum rădăcina de nalbă (pate de nalbă); aceştia decorticau rădăcina până la pulpa albă, o fierbeau până devenea moale şi elibera dulceaţa, apoi adăugau zahăr. Unele ghiduri de supravieţuire sugerează că e bine de avut planta în rucsac pentru drumeţii prin sălbăticie.
Istoricul nalbei ca plantă medicinală datează din timpul lui Theophrastus (372-286 ÎC) care a menţionat că rădăcina de nalbă era consumată în vin dulce pentru tuse. Hippocrate prescria un decoct din rădăcini pentru tratarea contuziilor şi a sângerărilor din răni. Medicul grec Dioscorides recomanda compresele din rădăcină pentru muşcăturile insectelor şi prescria un decoct pentru dureri de dinţi şi vomă, şi ca antidot în cazul otrăvirilor. În secolul IX, împăratul Carol cel Mare a ordonat cultivarea nalbei în mănăstirile sale. În secolul X medicii arabi foloseau compresele din frunze de nalbă ca remediu în inflamaţii iar vindecătorii populari timpurii din Europa foloseau rădăcina nalbei atât intern cât şi extern pentru acţiunea sa calmantă în tratamentul durerilor de dinţi, iritaţiilor gâtului, problemelor digestive, şi iritaţiilor tractului urinar. Cei care, în timpul inchiziţiei, urmau să fie supuşi torturii prin fier înroşit, se ungeau cu un amestec din sevă de nalbă, albuş de ou şi seminţe de pătlagină – acest amestec forma un înveliş protector pentru piele reducând efectele arsurii şi altfel dovedind nevinovăţia lor. Culpeper o recomanda de asemenea, iar începând de la mijlocul secolul XIX a fost inclusă în Farmacopeea Statelor Unite. În Europa apare în majoritatea farmacopeelor şi publicaţiilor importante de profil, încă din 1926.
Apare în Farmacopeea Română din 1862. Medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut constata pentru rădăcină şi frunze, administrate ca extracte reci, o acţiune calmantă şi anticatarală, utilă în bolile de stomac şi în enterite, contra tusei şi contra leucoreei, pentru uzul intern fiind preferată mai ales rădăcina, iar frunzele pentru uzul extern. Acestea se foloseau în catarurile pulmonare şi bronhiale, în aprinderile vezicale şi renale, atonie vezicală, clisme pentru enterite, în metrite şi vaginite, gargare pentru stomatite.
Medicina populară românească mai întrebuinţează frunzele şi florile de nalbă sub formă de ceai ca expectorant şi calmant al tusei sau aplică fiertura de rădăcină şi frunze pe ulcerele dureroase. Astăzi ştim că rădăcina de nalbă mare conţine în principal mucilagii, iar pe lângă acestea pectine, amidon, mono- şi di- zaharide, flavonoide, acizi fenolici, cumarine, şi manifestă efect demulcent, emollient, diuretic, anti-inflammator şi expectorant.
Denumirea botanică provine dintr-un cuvânt grecesc, altho, însemnând „ a vindeca”. Înainte de a fi medicament, nalba mare a fost folosită ca aliment. În timpul perioadelor de foamete, mai ales în Evul Mediu când culturile erau distruse, oamenii fierbeau rădăcina de nalbă şi o prăjeau cu ceapă în unt. Romanii o considerau o delicatesă ca aliment, iar chinezii o utilizau de asemenea în bucătărie. Terminaţiile tinere ale plantei sunt consumate şi acum în unele regiuni din Franţa ca tonic de primăvară. Francezii, acum câteva secole caramelizau înainte de consum rădăcina de nalbă (pate de nalbă); aceştia decorticau rădăcina până la pulpa albă, o fierbeau până devenea moale şi elibera dulceaţa, apoi adăugau zahăr. Unele ghiduri de supravieţuire sugerează că e bine de avut planta în rucsac pentru drumeţii prin sălbăticie.
Istoricul nalbei ca plantă medicinală datează din timpul lui Theophrastus (372-286 ÎC) care a menţionat că rădăcina de nalbă era consumată în vin dulce pentru tuse. Hippocrate prescria un decoct din rădăcini pentru tratarea contuziilor şi a sângerărilor din răni. Medicul grec Dioscorides recomanda compresele din rădăcină pentru muşcăturile insectelor şi prescria un decoct pentru dureri de dinţi şi vomă, şi ca antidot în cazul otrăvirilor. În secolul IX, împăratul Carol cel Mare a ordonat cultivarea nalbei în mănăstirile sale. În secolul X medicii arabi foloseau compresele din frunze de nalbă ca remediu în inflamaţii iar vindecătorii populari timpurii din Europa foloseau rădăcina nalbei atât intern cât şi extern pentru acţiunea sa calmantă în tratamentul durerilor de dinţi, iritaţiilor gâtului, problemelor digestive, şi iritaţiilor tractului urinar. Cei care, în timpul inchiziţiei, urmau să fie supuşi torturii prin fier înroşit, se ungeau cu un amestec din sevă de nalbă, albuş de ou şi seminţe de pătlagină – acest amestec forma un înveliş protector pentru piele reducând efectele arsurii şi altfel dovedind nevinovăţia lor. Culpeper o recomanda de asemenea, iar începând de la mijlocul secolul XIX a fost inclusă în Farmacopeea Statelor Unite. În Europa apare în majoritatea farmacopeelor şi publicaţiilor importante de profil, încă din 1926.
Apare în Farmacopeea Română din 1862. Medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut constata pentru rădăcină şi frunze, administrate ca extracte reci, o acţiune calmantă şi anticatarală, utilă în bolile de stomac şi în enterite, contra tusei şi contra leucoreei, pentru uzul intern fiind preferată mai ales rădăcina, iar frunzele pentru uzul extern. Acestea se foloseau în catarurile pulmonare şi bronhiale, în aprinderile vezicale şi renale, atonie vezicală, clisme pentru enterite, în metrite şi vaginite, gargare pentru stomatite.
Medicina populară românească mai întrebuinţează frunzele şi florile de nalbă sub formă de ceai ca expectorant şi calmant al tusei sau aplică fiertura de rădăcină şi frunze pe ulcerele dureroase. Astăzi ştim că rădăcina de nalbă mare conţine în principal mucilagii, iar pe lângă acestea pectine, amidon, mono- şi di- zaharide, flavonoide, acizi fenolici, cumarine, şi manifestă efect demulcent, emollient, diuretic, anti-inflammator şi expectorant.
- Stoc
- In stoc limitat
- Cantitate
- Forma de prezentare
- Pachet
De fapt, tradiţiile dacice au prins contur chiar mai devreme, prin înfiinţarea primei farmacii din Orăştie, „La Leul de Aur”, consemnată în anul 1697.
Două secole mai târziu, la conducerea farmaciei îl găsim pe Andrei Farago, un farmacist vizionar, personalitate marcantă în lumea ştiinţifică din perioada interbelică.
Pasiunea sa pentru plantele medicinale, dar şi pentru lucrurile bine şi corect făcute, au dus la trecerea înţelepciunii populare sub semnul ştiinţei, prin fondarea, în anul 1929, a firmei „Digitalis, Prima Companie Română pentru cultivarea plantelor medicinale Orăştie”, care astăzi poartă numele Fares.
Nicio recenzie
Tap to zoom
