Pachet Protectie Hepatica

Complexul bioactiv din Hespamin asigura o protectie ecifienta a ficatului, ajuta la refacerea ficatului, stimuleaza functia de detofixiere a ficatului.

Beneficii:
-Fosfolipidele esentiale si silimarina au efecte hepatoprotectoare si de detoxifiere.
-Extractul din Orz verde are efecte de eliminnare a grasimilor depude la nivelul ficatului.
-Hespamin este recomandat persoanelor care prezinta o suprasolicitare a functiei ficatului sau cand acesta necesita sustinere in urma unor perioade intense de oboseala fizica/intelectuala, consum excesiv de medicamente si/sau bauturi alcoolice.
-Complexul bioactiv din Hespamin asigura o protectie eficienta a ficatului, sustinand refacerea structurii celulelor ficatului, stimuleaza functia de detoxifiere a acestuia.
-Pulberea de turmeric completeaza efectele benefice prin actiunea sa antioxidanta;
-Albumina asigura necesarul de proteine pentru a face fata efortului fizic si psihic intens.

Compozitie:
-Gelatina (capsula) 90 mg;
-Lecitina din Soia(Glycine hispida) cu 22% fosfatidilcolina 80mg;
-Albumina din ou 70 mg;
-Extract din frunze de Armurariu ( Silybum marianum) standardizat in 80% Silimarina 70mg;
-Pulbere din radacina de Turmeric (Curcuma Longa) 40mg;
-Extract apos uscat 4:1 din parti aeriene de Orz verde (Hordeum vulgare) 30mg.

Administrare:
1 capsula de doua ori pe zi, administrate dimineata si seara.
Se recomanda administrarea minim pentru 3 luni.
Doza poate fi marita la 2 capsule de doua ori pe zi, cu acordul specialistului.

Precautii:
A nu se depasi doza recomandata zilnic.
A nu se lasa la indemana copiilor mici.

Rolul componentelor:
Plantă erbacee aparţinând familiei Leguminosae, soia cultivată este un tetraploid diploidizat al subgenului Soja (Moench), caracterizat printr-un aspect de arbust mic, cu frunze alterne compuse, trifoliate, cu flori papilionacee şi fructe constând din păstăi drepte sau uşor curbate lungi de 5-7 cm, cu seminţe ovoide.
Originară în Asia tropicală, prima sa domesticire se consideră că a fost realizată în nord-estul Chinei undeva în secolul XI î.Hr. sau chiar mai devreme. O scriere din China datând din 163-85 î.Hr. vorbea despre cinci cereale iar mai târziu alta (127-200 d.Hr.) explica şi care sunt acestea, prezentând soia ca pe una din cele cinci plante alimentare importante alături de orez, grâu, orz şi mei. Utilizarea sa este menţionată şi de autori din secolele V, XIV şi XVI. Conform unora dintre autori producţia de soia a fost localizată în China până după războiul chinezo-japonez din 1894-95, atunci când japonezii au început să importe un produs pe bază de ulei de soia pentru a-l utiliza ca fertilizator. Prima menţiune europeană a aparţinut lui Kaempfer care a călătorit în Japonia în 1690, în însemnările din călătoria sa acesta acordând un spaţiu însemnat plantei. Pare să fi fost, de asemenea, menţionată şi de către Ray în 1704. Europenii au cunoscut planta soia şi din descrierea unui botanist german realizată în 1712. Soia a  fost dusă în Europa 1908, iar ulterior a atras atenția la nivel mondial. Există posibilitatea ca semințe de soia să fi fost trimise din China de către misionari mai devreme, prin 1740, și plantate în Franța; totuşi, alte scrieri menţionează distribuţia seminţelor de soia în Franţa în 1855, în 1869 Martens a descriind 13 varietăţi.
În 1854, în Japonia, s-au obţinut două varietăţi – una cu boabe albe, alta cu boabe roşii, care apoi au fost prezentate la o expoziţie în Viena. Din Japonia seminţele de soia au fost duse şi în America prin intermediul expediţiei lui Perry, acestea fiind distribuite apoi prin United States Patent Office în 1854.
Seminţele de soia, care sunt bogate atât în proteine cât şi în ulei, sunt procesate sub formă de diverse produse alimentare ca de exemplu caş şi turte de soia fermentate (tofu şi tempeh), sos de soia, paste (miso) şi lapte de soia. Proteina vegetală hidrolizată este un înlocuitor de carne fabricat din soia prelucrată. Făina din boabe de soia este utilizată în numeroase alimente procesate, ca stabilizator și pentru a crește conținutul de proteine. Uleiul de soia este utilizat pe scară largă la gătit (inclusiv în produse cum ar fi margarina, grăsimi pentru frăgezirea aluatului, ulei pentru salate), precum și în produse cosmetice și industriale (vopsele, cerneluri tipografice, săpunuri, dezinfectante și linoleum).
Uleiul de soia este din ce în ce mai utilizat ca biocombustibil. Făina de soia, care rămâne după ce este extras uleiul este folosită pentru a face fibre, textile și adezivi, sau ca hrană pentru animale. Boabele de soia și plantele întregi sunt utilizate pe scară largă pe post de furaje pentru animale, precum și crescute ca şi cultură de acoperire (un fel de îngrăşământ verde).
Lecitina, substanţă conţinută în boabele de soia, este un emulsificator natural şi un lubrifiant utilizat în multe produse alimentare şi aplicaţii industriale. Ca emulsificator poate face apa şi grăsimile compatibile una cu alta. Mai este folosită, de asemenea, în produse farmaceutice.
Proteinele din soia ajută la reechilibrarea deficitului nutritiv cauzat de consumul în cantităţi mari de porumb şi grâu care sunt sărace în aminoacizi esenţiali cum sunt lizina şi triptofanul. Proteinele vegetale sunt mult utilizate astăzi în substituenţii de brânzeturi, în formulele pentru sugari, în produsele pentru slăbit sau pentru sportivi.
Făina și granulele de soia obținute din măcinarea integrala sunt utilizate în industria de panificație pentru a ajuta la fermentarea și înălbirea aluatului. Ele au excelente calități de captare a umidităţii care ajuta la încetinirea învechirii produselor de panificație.
Producţia globală totală de soia în anul 2010 a fost de 216,6 milioane tone metrice recoltată de pe 102,4 milioane de hectare (cantitate ce reprezintă aprox. 2% din pământul arabil total al planetei).
Pe lângă multiplele calităţi alimentare ale plantei, aceasta are şi calităţi medicinale, astfel seminţele fermentate sunt uşor diaforetice şi stomahice. Mai sunt utilizate tradiţional în răceli, febră şi dureri de cap, insomnie, iritabilitate. Florile sunt folosite în tratamentul problemelor de vedere şi al opacităţii corneei. Cenuşa din tulpini este aplicată pe hemoroizii granulari; păstăile necoapte sunt tocate şi aplicate pe ulcerele cauzate de variolă. Seminţele sunt considerate în general utile pentru buna funcţionare a intestinelor, a inimii, rinichilor, ficatului şi stomacului. Seminţele încolţite sunt laxative. Ele prezintă o activitate de tip estrogen în organism și sunt, de asemenea, antispastice. Lăstarii sunt utilizaţi în tratamentul edemelor, în disurie, în stadiile inițiale ale gripei și în artralgie. Un decoct din rădăcină este astringent. Dietele cu soia sunt utile pentru tratarea acidozei. Deoarece uleiul de soia conţine un procent ridicat de acizi grași nesaturați, acesta se recomandă pentru combaterea hipercolesterolemiei. Produse comerciale cu lecitină naturală, care este de multe ori derivată din soia, sunt raportate ca un puternic vasopresor. Lecitina medicinală este indicată ca agent lipotropic. Soia este listată ca materie primă majoră pentru producerea de stigmasterol. Sitosterolul, de asemenea, un produs secundar derivat din soia, a fost utilizat pentru a înlocui diosgenina în unele medicamente antihipertensive.

Specie anuală sau bienală de cultură, cu tulpina erectă, înaltă de 0,5-1,5 m, ghimpoasă; frunze alterne, alungit-ovate, cu pete albicioase, cu nervurile prelungite cu ghimpi; florile tubulare grupate în antodii mari (4-5 cm diametru), având foliolele involucrale terminate cu ghimpi ascuţiţi; fructele achene, brun deschise. Se recoltează fructele, coapte, în perioada iunie-septembrie.
Plantă medicinală consacrată, armurariu a fost folosit ca remediu natural, tradiţional, de foarte multă vreme, cu referinţe bibliografice datând din secolul I. Naturalistul roman Pliniu cel Bătrân a notat că sucul plantei „transportă bila”. Medicul militar roman Dioscorides a folosit seminţele ca remediu pentru copii şi pentru cei muşcaţi de şerpi.
Alţi naturalişti, de-a lungul secolelor următoare, au recomandat utilizarea sa în tratamentul afecţiunilor ficatului şi splinei, pentru stimularea diurezei, eliminarea calculilor şi pentru tratamentul hidropiziei.
Din secolul XIX medicii germani foloseau şi recomandau armurariul pentru tratamentul problemelor hepatice şi de vezică biliară, precum şi pentru curăţarea intestinului. Anterior considerată în categoria plantelor amare, armurariul a câştigat recunoaştere ca unul din cele mai bune tratamente naturiste pentru boli ale ficatului. Rademacher, medic german de la începutul secolului XIX, a dat pacienţilor săi tinctură din seminţe de armurariu, care s-a dovedit a fi un succes, aceasta găsindu-se şi astăzi în unele farmacopee sub denumirea de „Tinctura Cardui Mariae Rademacher”.
Mai recent, studiile asupra fructului de armurariu au relevat efectul său de protecţie asupra ficatului. Cercetătorii germani, care au relizat cele mai multe studii, au notat că acesta pare să protejeze ficatul animalelor de substanţe cu potenţial toxic ridicat, precum tetraclorura de carbon.
S-au realizat cercetări şi asupra compoziţiei chimice, şi s-a descoperit că fructele de armurariu conţin silymarina (un complex de substanţe din grupa flavonolignanilor), complex responsabil de proprietăţile hepatoprotectoare şi antihepatotoxicebine atât de cunoscute (protecţie faţă de cei mai puternici toxici hepatici precum amanitina şi faloidina). Niciun alt component chimic al plantei nu a fost atât de studiat în perioada recentă la fel ca silymarina, iar mai multe studii au arătat eficacitatea sa în tratarea a numeroase afecţiuni hepatice. Ciroza, intoxicaţia cu ciuperci, toate tipurile de hepatite, calculii biliari, expunerea profesională la substanţe toxice şi boli ale pielii, toate au arătat rezultate pozitive în studiile cu fructe de armurariu.
Se poate astfel înţelege de ce, în prezent, fructele de armurariu sunt frecvent regăsite în produsele naturiste recomandate pentru afecţiunile hepatice.

Curcuma longa L. - Plantă perenă originară din Asia, cu rizom ovat-cilindric, voluminos, de culoare portocalie intensă la interior.
Turmericul, alături de alte specii ale genului Curcuma, creşte spontan în pădurile Asiei de Sud în India, Indonezia, Indochina şi unele insule din Pacific. În toate aceste zone planta este tradiţional utilizată atât în domeniul culinar cât şi în cel medical, din timpuri străvechi. A fost folosită în ceremoniile religioase, semnificând viaţa, puritatea şi prosperitatea.
În sistemul de medicină indiană tradiţională ayurveda, turmericul este cunoscut pentru îmbunătăţirea digestiei, a florei intestinale, pentru eliminarea viermilor intestinali şi reducerea balonării, pentru detoxifierea ficatului şi susţinerea funcţionării acestuia şi a vezicii biliare, normalizarea menstruaţiei, pentru reducerea inflamaţiilor şi a disconfortului cauzat de artrite, ca şi purificator al sângelui, în tuse şi astm, şi de asemenea în aplicaţii locale pentru arsuri, luxaţii, tăieturi, contuzii, muşcături de insecte, ca antibacterian şi antifungic acolo unde este cazul.
Locuitorii băştinaşi din insulele Hawaii, demult, îl utilizau în cazul infecţiilor sinusale, infecţiilor în ureche, şi ulcerelor gastrointestinale.
Turmericul este extensiv utilizat în medicina tradiţională chineză, este oficial în Farmacopeea Republicii Populare Chineze şi de asemenea şi în Codexul Fito-Medical Japonez, având mai multe indicaţii terapeutice printre care balonare abdominală, dureri renale, amenoree.
Grecii antici cunoşteau turmericul, dar utilizarea sa era sporadică, şi în special pentru prepararea de coloranţi galben-portocalii. În 1870 chimiştii au descoperit faptul că pulberea galben-portocalie din rădăcinile de turmeric virează în maron-roşietic atunci când este expusă în mediul alcalin, această descoperire ducând la dezvoltarea hârtiei de turmeric utilizată pentru testul de alcalinitate.
Cărţile europene medicale vechi aduc puţine menţiuni privind turmericul. Marco Polo face referire la turmeric ca fiind un şofran indian folosit pentru colorarea hainelor. Medicii eclectici îl foloseau în preparatele medicinale mai mult pentru a le conferi culoare acestora. Există menţiuni care susţin că era considerat tratament pentru icter, dar pe lângă aceste utilizări a fost aproape ignorat în Europa, până târziu, în secolul XX. Cercetările serioase asupra rizomului de turmeric au început în 1920 în Germania, sescviterpenele din acesta au fost prima dată izolate în 1926, cărora le-a şi fost atribuită activitatea terapeutică, iar mai târziu, în 1936, au fost comparate materialul vegetal, cu extractul total, ca şi cu constituenţii izolaţi. Rezultatele experimentelor efectuate au arătat că turmericul, prin compuşii săi, stimulează fluxul biliar, în parte prin stimularea contracţiilor  vezicii biliare, în parte prin creşterea secreţiei de bilă. Independent, cercetările din Asia au validat aceleaşi proprietăţi ale turmericului, dar interesul s-a extins aici şi în aria efectului hepatoprotector, aducând descoperiri importante în această privinţă.
Până acum, în privinţa turmericului s-au demonstrat în special activitatea antihepatotoxică, efectul de a preveni fluctuaţii mari ale colesterolului după mese, potenţialul antiinflamator realizat printr-un mecanism adrenal.
Rizomii de turmeric conţin carbohidraţi, curcuminoide, polipeptide, proteine, ulei esenţial şi ulei gras, cărora li se atribuie în prezent proprietăţi digestive, coleretic-colagoge, antiinflamatoare cu potenţial benefic în cazul artritelor, hepatoprotectoare, antibiotice, antiaterosclerotice, antidiabetice, antistres, de vindecare a rănilor.

Ceai Protector Hepatic 20 plicuri Fares

Acest produs susţine sănătatea ficatului.

Beneficiile utilizării
-susţine funcţionarea sănătoasă a ficatului
-hepatoprotector; ajută la protejarea ficatului faţă de agenţi agresivi precum substanţele chimice hepatotoxice, alcoolul etc.
-susţine reînnoirea celulelor hepatice
-susţine secreţia şi eliminarea normală a bilei, contribuind la evitarea acumulării de sedimente în vezica biliară.

Compozitie:
-frunze de boldo (Boldo folium),
-rădăcină de brusture (Bardanae radix),
-mentă (Menthae herba) 15%,
-fructe de fenicul (Foeniculi fructus),
-rădăcină de cicoare (Cichorii radix),
-cimbru (Thymi herba),
-flori de gălbenele (Calendulae flos) 10%,
-flori de muşeţel (Matricariae flos) 5%,
-păpădie (Taraxaci herba),
-ulei esenţial de lămâie (Citri aetheroleum).

Administrare:
Peste un plic se toarnă 200 ml apă clocotită şi se lasă 10-15 minute.

Se beau 3-4 cani pe zi.

Atentionari:
La dozele recomandate nu se cunosc contraindicaţii.

Sarcină şi alăptare
In sarcina si alaptare se pot bea 2-3 cani cu ceai pe zi, timp de 2 saptamani pe luna.

Efecte secundare şi interacţiuni
La dozele recomandate nu se cunosc.

Rolul componentelor:

Plantă medicinală consacrată, armurariu a fost folosit ca remediu natural, tradiţional, de foarte multă vreme, cu referinţe bibliografice datând din secolul I. Naturalistul roman Pliniu cel Bătrân a notat că sucul plantei „transportă bila”. Medicul militar roman Dioscorides a folosit seminţele ca remediu pentru copii şi pentru cei muşcaţi de şerpi.
Alţi naturalişti, de-a lungul secolelor următoare, au recomandat utilizarea sa în tratamentul afecţiunilor ficatului şi splinei, pentru stimularea diurezei, eliminarea calculilor şi pentru tratamentul hidropiziei.
Din secolul XIX medicii germani foloseau şi recomandau armurariul pentru tratamentul problemelor hepatice şi de vezică biliară, precum şi pentru curăţarea intestinului. Anterior considerată în categoria plantelor amare, armurariul a câştigat recunoaştere ca unul din cele mai bune tratamente naturiste pentru boli ale ficatului. Rademacher, medic german de la începutul secolului XIX, a dat pacienţilor săi tinctură din seminţe de armurariu, care s-a dovedit a fi un succes, aceasta găsindu-se şi astăzi în unele farmacopee sub denumirea de „Tinctura Cardui Mariae Rademacher”.
Mai recent, studiile asupra fructului de armurariu au relevat efectul său de protecţie asupra ficatului. Cercetătorii germani, care au relizat cele mai multe studii, au notat că acesta pare să protejeze ficatul animalelor de substanţe cu potenţial toxic ridicat, precum tetraclorura de carbon.
S-au realizat cercetări şi asupra compoziţiei chimice, şi s-a descoperit că fructele de armurariu conţin silymarina (un complex de substanţe din grupa flavonolignanilor), complex responsabil de proprietăţile hepatoprotectoare şi antihepatotoxicebine atât de cunoscute (protecţie faţă de cei mai puternici toxici hepatici precum amanitina şi faloidina). Niciun alt component chimic al plantei nu a fost atât de studiat în perioada recentă la fel ca silymarina, iar mai multe studii au arătat eficacitatea sa în tratarea a numeroase afecţiuni hepatice. Ciroza, intoxicaţia cu ciuperci, toate tipurile de hepatite, calculii biliari, expunerea profesională la substanţe toxice şi boli ale pielii, toate au arătat rezultate pozitive în studiile cu fructe de armurariu.
Se poate astfel înţelege de ce, în prezent, fructele de armurariu sunt frecvent regăsite în produsele naturiste recomandate pentru afecţiunile hepatice.