MENSTROFIT CU VITEX tinctura 50 ml Steaua Divina

MENSTROFIT CU VITEX tinctura 50 ml Steaua Divina

Menstrofit cu Vitex extract hidroalcoolic mentine buna functionare a aparatului genital feminin contribuie la mentinerea starii de confort fizic in timpul menstruatiei. Vitex (lemnul lui Avram) actioneaza ca un reglator feminin de tip progesteronic.

Compozitie:

• Lumanarica (Verbascum phlomoides),
• Lemnul lui Avram (Vitex agnus-castus),
• Lichen de piatra (Cetraria islandica),
• Troscot (Polygonum aviculare),
• Urzica (Urtica dioica),
• Frasin (Fraxinus excelsior),
• Traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris),
• Zmeur (Rubus idaeus),
• alcool etilic alimentar,
• apa deionizata.

Actiuni:

• reglator al fluxului menstrual
• antiinflamator
• hemostatic
• calmant
• antispastic
• astringent
• tonic uterin
• remineralizant.

Indicatii: Se recomanda ca adjuvant in:

• tulburari ale ciclului menstrual (dureri menstruale meno-metroragii etc.)
• sindrom premenstrual (congestia sanilor dureri pelviene dureri lombare nervozitate irascibilitate depresie etc.)
• anemie feripiva
• hemoragii
• fibrom uterin
• hemoragic
• tulburari de menopauza.

Precautii la administrare:

• alaptare
• gastrita hiperacida
• ulcer gastric si duodenal.

Contraindicatii: Sarcina, copii, tendinta la tromboza hipervascozitate sangvina, tratament cu anticoagulante, boli hepatice grave, afectiuni in care este contraindicat consumul de alcool, conducatori auto, alergie la oricare dintre componentele produsului.

Interactiuni medicamentoase: Traista-ciobanului poate stimula actiunea medicamentelor antihipertensive si poate fi necesara scaderea dozelor acestora. Nu se administreaza cu antibiotice si alte tratamente in care este contraindicat consumul de alcool.

Mod de administare: Cate 30-40 picaturi de 3 ori pe zi dupa masa intr-un pahar cu apa sau dupa sfatul medicului fitoterapeut.

Se recomanda a fi administrat in cure de 3 luni.

Pentru un efect maxim se recomanda folosirea in asociere cu produsele Menstrofit cu Vitex capsule (pentru femeile in perioada activa reproductiv).

Rolul componentelor:

Lumânărica este o plantă erbacee care creste spontan pe terenuri nisipoase şi pietroase, pe lângă garduri sau la marginea pădurilor.

Puful sau perisorii care acoperă frunzele sunt deosebit de iritante; în timpul culesului se recomantă echipament special şi ferirea zonei ochilor şi a feţei.

În scop terapeutic se culeg florile începând din luna iunie şi până în septembrie, doar dimineaţa după ce se ridică roua şi până la pranz, orele 11- 12. După această oră florile se închid.

Cunoscută în popor şi sub denumirea de „lumânarea Domnului“ sau „ceaiul iernii“, lumânărica rămâne una dintre plantele medicinale cu un potenţial curativ de excepţie. Proprietăţile terapeutice ale acestei plante erau cunoscute de medicii greci încă din Antichitate. Dioscoride o recomanda în tratarea bolilor de plămâni, fiind folosită în acest scop timp de mai bine de 1800 de ani.

Este o specie originară din centrul și sudul Europei și vestul Asiei. Are tulpina erectă, frunze păroase pe ambele fețe, eliptice iar florile sunt galbene, mari, grupate într-un racem spiciform terminal. Florile de lumânărică (Verbasci flos), folosite în medicina naturistă, se recoltează dimineaţa, după ce s-a ridicat roua, pe timp frumos.

Produsul vegetal conține saponine, care determină o moderată acțiune expectorantă, iridoide și derivați flavonici, acestea fiind responsabile de efectul antireumatic, cicatrizant și diuretic al plantei medicinale. Mai conține carotenoide, acizi polifenolcarboxilici, ulei volatil, taninuri. Lumânărica este utilizată în mod deosebit în tratamentul răgușelii, în crize de tuse, astm, tuse convulsivă și în inflamațiile gâtului și ale căilor urinare datorită efectului calmant al mucilagiilor. Printre cele mai importante efecte se numără cele emoliente, expectorante, antiastmatice, antinevralgice, sudorifice, diuretice, antiinflamatoare, antihemoroidale, antispastice, antivirale, antimicrobiene, bacteriostatice, cicatrizante.

Se poate administra ca remediu naturist sub formă de infuzie, extract uleios, tinctură, decoct. Pentru uzul intern este recomandată în bronțită, astm, răgușeală, laringită, angine, gastroenterintă, tuberculoză, traheită iar pentru uz extern în hemoroizi, degerături, furuncule, plăgi atone (sub formă de băi locale, comprese).

Uleiul hidratant de lumânărică est eun tratament naturist mai puțin cunoscut. Se culeg flori de lumânărică și se pun într-un vas de ceramică. Se macerează în ulei de migdale timp de o săptămână după care se strecoară uleiul. Este bun pentru iritațiile pielii și este un excelent hidratant.

Zmeur - Arbust tufos, din familia Rosaceae, cu ghimpi mici, cu tulpina erectă, arcuită spre vârf, cu frunze imparipenat compuse, cu 3-7 filiole ovat-lanceolate dinţate pe margini; florile albe sunt dispuse în inflorescenţe racemoase la vârfurile ramurilor, iar fructul este o polidrupă aromată, gustoasă, ce conţine pectine, acizi organici, antociani, vitamine. În scopuri terapeutice se recoltează frunzele, înainte de înflorire, în perioada mai-iunie.

Denumirea ştiinţifică provine de la cuvântul latinesc rubus carea înseamnă roşu, şi din cuvântul latin ida care este numele unui munte în Frigia, locul în care planta creştea din abundenţă. Zmeurul era folosit în mod similar cu murul de către greci, chinezi, practicanţi ai medicinei azurvedice, şi amerindieni pentru a vindeca afecţiuni precum diareea, dizenteria, şi pentru a vindeca rănile. Zmeurul este nativ în zona Turciei, şi pe vremuri a fost folosit de către populaţia Troiei. Descoperirile arheologice au arătat că romanii au răspândit seminţele de zmeur în tot imperiul până în Anglia

Zmeurul a folosit în lumea întreagă de-a lungul secolelor atât ca hrană, cât şi ca remediu.

Este o plantă despre ale cărei întrebuinţări medicale vorbeşte Valerius Cordus (medic şi botanist german, 1515-1554), iar Conrad Gessner (naturalist elveţian, cunoscut şi ca botanist şi medic, 1516-1565) pomeneşte de un sirop de zmeură.

În medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului trecut, infuziile din frunzele de zmeur erau recomandate în catarul gastro-intestinal, aciditate stomacală, diaree şi „reguli puternice” (hipermenoree). Medicina populară făcea uz de ceaiuri din frunze uscate şi muguri contra erupţiilor de piele şi în bolile de femei, sau contra hemoragiilor, diareei şi dizenteriei; se mai întrebuinţa oţetul de zmeură sau mustul ca limonade în bolile febrile precum pojarul, scarlatina, anginele.

Frunzele de zmeur conţin tanin, flavone, şi mici cantităţi de vitamina C având acţiune diuretică, astringentă, utilizându-se şi la prepararea ceaiurilor aromate. Tradiţional, în Europa în general, sunt folosite pentru afecţiuni ale tractului gastrointestinal, ale tractului respirator, sistemului cardiovascular, pentru iritaţii ale mucoasei bucale şi a gâtului, şi de asemenea pentru inflamaţii ale pielii, gripă, febră, probleme menstruale, diabet, deficienţe în vitamina C, ca diaforetic, diuretic şi coleretic, şi de asemenea ca purificator al sângelui.

Consumul frunzelor de zmeur în timpul sarcinii (în stadiile mai avansate), în vederea scurtării travaliului şi uşurării naşterii, a fost popular timp de generaţii, efectul începând să fie studiat încă din anii 1940, şi chiar dacă studii clinice cu metodologie de ultimă oră lipsesc, totuşi unele investigaţii clinice au realizat observaţii încurajatoare în această direcţie.

Frasin - Arbore din familia măslinului, înalt de până la 35 m, cu tulpina dreaptă şi ramuri îndreptate în sus. Scoarţa tânără cenuşiu-verzuie, la bază se transformă într-un ritidom negricios; muguri negrii, opuşi. Frunze opuse, imparipenat compuse, de 30-40 cm cu 7-15 perechi de foliole. Florile sunt dispuse în panicule, apar înaintea frunzelor; fructele monosamare liniar-lanceolate. În scopuri medicinale se utilizează frunzele (foliolele desprinse de pe peţiolul principal) recoltate din mai până în august.

În mitologia nordică a existat credinţa că primul bărbat a fost creat din ramurile şi „carnea” frasinului şi a stejarului, iar prima femeie din ulm. Şi astăzi există un obicei tradiţional în nord, unde în seara de Crăciun se ard ramuri de frasin pentru a aduce bunăstarea familiei.

În perioada antică, frasinul a fost considerat de o mare valoare datorită lemnului său şi a creşterii rapide. Scoarţa sa, conţinând componente amare a fost utilizată pentru tăbăcire şi ca şi colorant.

Ca plantă medicinală, frasinul a fost de asemenea cunoscut din antichitate.

Frunzele de frasin erau recomandate ca diuretic şi ca remediu pentru reumatism din vremea lui Hipocrate.

Seva de frasin a fost considerată în vechime cel mai eficient antidot pentru muşcăturile de şarpe.

Scoarţa de frasin pulverizată s-a întrebuinţat odinioară şi la nevoie se poate întrebuinţa şi astăzi ca şi chinina, având efecte tonice şi febrifuge. Scoarţa conţine glucozidul fraxină şi taninuri.

Frunzele, în doza mare au proprietăţi purgative, iar în doze normale sunt antigutoase şi antireumatismale. Mai demult serveau adesea la falsificarea ceaiului chinezesc (rusesc).

De la începutul secolului XX frunzele de frasin sunt recomandate în special ca tratament naturist pentru febră şi reumatism. Frunzele de frasin sunt pe piaţă în Spania înregistrate cadrul produselor cu utilizare tradiţională încă din 1975. În prezent, Fraxini folium reprezintă un produs vegetal medicinal în mai multe farmacopee, incluzând Farmacopeea Europeană 7.

Frunzele de frasin conţin iridoide, secoiridoide, flavonoide, triterpene, acizi fenolici simplu, cumarine în cantităţi mai reduse (fraxina), manitol, tanin principii active care le imprimă acţiune diuretică, diaforetică, laxativă.

În produsele naturiste în prezent găsim frunzele de frasin individual sau în combinaţie recomandate pentru reumatism, gută, uremie, de asemenea şi pentru constipaţie, acnee, dermatoze, furunculoză şi extern în hemoroizi, leucoree, răni greu vindecabile.

Cunoscut sub denumirile populare de mușchi de munte, mușchi creț, jeleghin de munte, lichenul de piatră are o istorie lungă de utilizare ca aliment şi ca remediu natural în Europa centrală şi America de Nord. Este un mușchi răspândit pe stâncile și platourile din zona alpină expuse vânturilor puternice, în jnepenișuri și locuri foarte uscate. La noi în țară este frecvent întâlnit în Munții Făgărașului, Munții Retezat, Munții Parâng, Banatului, Țarcului. Cuvântul lichen derivă din grecescul „leichein” (a linge, a întinde pe o suprafață), sugerând modul în care lichenul se întinde pe suprafața pe care crește. Bartholin descrie planta în 1671 și o recomandă ca purgativ.

Mușchiul de piatră este un lichen cu tal fructiculos (sub forma unei tufe de mici dimensiuni), erect, de culoare brun-închis cu pete albe și înalt de până la 10 cm, divizat în mai mulți lobi. În scopuri medicinale se folosește planta Lichen Islandicus (întregul tal) recoltată începând din aprilie și până în octombrie-noiembrie, pe vreme uscată.

Conține o grupă de polizaharide (lichenina și izolichenina), un principiu amar și substanțe mucilaginoase care-i conferă calități calmante și emoliente asupra tractului respirator si gastro intestinal. Datorită acidului usnic, o altă componentă importantă din compozitia plantei, mușchiului de piatră i se atribuie o puternică acțiune antibiotică și antispastică. Polizaharidele din Cetraria islandica au activitate imunologică atât in vitro cât şi in vivo și sunt implicate în efectul antiinflamator al acestui mușchi. Prin aceste proprietăţi, lichenul de piatră este folosit cu succes în tratarea gripelor, traheobronşitelor acute, bronşitelor cronice, laringitelor acute şi cronice, astmului bronşic, hepatitei cronice, vomismentelor de sarcină, afecţiunilor gastrice, tumorilor tubului digestive. Extractele de licheni sunt pentru organism tonice generale şi se folosesc sub formă de infuzie, tinctură sau decoct.

Studiile făcute recent se îndreaptă spre o acțiune antioxidantă a lichenului de piatră, acesta fiind un potențial antioxidant natural.

Traista ciobanului este o plantă erbacee originară din Europa, care creşte spontan pe câmp, pajişti, grădini şi locuri însorite în general. Numele său provine de la forma pe cae o are capsula plantei, respectiv forma de traistă.

Frunzele au forme diferite, în funcţie de localizarea de-a lungul tulpinii iar fructele au un aspect particular, uşor de recunoscut, aproape inconfundabil, având formã triunghiularã, cu cele douã unghiuri îndepãrtate rotunjite, în formã de inimã.

În scop terapeutic se foloseşte partea aeriană a plantei, când fructificaţiile sunt mai rare.

Printre substanţele cu activitate biologicã descoperite în traista-ciobanului se gãsesc: amine biogene, colinã, acetilcolinã, tiraminã, histaminã, flavone de tipul diosminei, rutozide şi acid fumaric. În rãdãcinã s-au pus în evidenţã substanţe peptidice.

Preparatele fitoterapeutice pe bază de traista-ciobanului au acţiune hemostatică, vasoconstrictoare, antimicrobiene, antibacteriene, antifungice şi antitumorale.

Troscot - Specie anuală de talie mică, târâtoare, tulpina cu noduri umflate şi ochree albicioasă, membranoasă la baza frunzelor; frunzele mici, alterne, eliptic lanceolate; flori mici, verzui-roşietice, grupate câte 3-5 la subsuoara frunzelor; fructele sunt achene mici. Se recoltează părţile aeriene din iunie până în septembrie.

Plantă medicinală utilizată din timpuri străvechi. Conform lui Dioscorides troscotul era folosit ca remediu în tratarea holerei, disuriei, sângerărilor abdominale, şi a tusei sangvinolente. Aceleaşi utilizări din antichitate au fost recomandate şi în cărţile din Evul Mediu. În ultimii ani din secolul XIX a fost desemnată ca remediu secret pentru tuberculoză, astm, sub denumirea de troscot rusesc (russian knotweed = buruiană cu docuri, în denumiree nglezească). În Alger era cunoscută de populaţia locală ca antidiareic şi utilizată împotriva febrei intermitente. Cazacii foloseau planta ca afrodisiac într-o băutură denumită Teegemisch.

Planta este bine cunoscută în medicina chineză unde este utilizată pentru tratamentul infecţiilor de la nivelul aparatului excretor, cu urinare dificilă şi dureroasă, ca remediu pentru săngerări menstruale abundente, în dizenterie, muşcături de şarpe, eczemăe şi prurit vulvar.

În medicina populară românească constituie un remediu naturist pentru reducerea tensiunii arteriale, ca hemostatic, ca agent antireumatic, antipiretic şi hipoglicemic. Este utilizată de asemenea pentru tratarea disconfortului intestinal, pentru eliminarea calculilor renali, tratarea varicelor, ca şi colagog şi emenagog. A fost descrisă utilizarea Herba Polygoni avicularis ca insecticid sau vermifug, astringent, antifungic şi ca agent de vindecare a rănilor. Este utilizat de asemenea extern în tratarea eczemelor.

Astăzi ştim că Herba Polygoni conţine acid silicic, taninuri, flavone, având proprietăţi astringente, antidiareice, hemostatice şi este utilizată ca tratament naturist pentru calmarea tusei şi a simptomelor răcelii.

Utilizarea ca tratament adjuvant în gingivite este susţinută şi de date clinice.

În produsele naturiste de la noi de pe piaţă troscotul se găseşte atât ca produs vegetal individual pentru ceai cât şi în combinaţii.

Urzica este o plantă erbacee perenă care creşte în locuri necultivate, până la altitudinea de 1700 m.

Florile sunt mici, verzui şi înfloresc vara.

Planta se usucă la umbră, în locuri bine aerisite.

Lichidul urzicător îşi pierde efectul prin fierberea plantei.

Mugurii sunt bogaţi în vitamina C iar frunzele au efect diuretic.

Urzica vie este un bun antidot al indigestiei produse de consumul de scoici.

Este o plantă caldă, acidă, desicativă, aperitivă, emolientă, diuretică, are un bogat conţinut de fier (Urzica aparţine planetei Marte).

Conţine de asemenea provitamina A, vitaminele B2, C şi K, clorofilă, flavonoide, mucilagii, acizi esenţiali, ulei esenţial şi ulei gras.

În uz extern stimulează refacerea ţesuturilor – este cicatrizantă –Toate părţile plantei au proprietăţi medicinale. Urzica este fortifiantă şi decongestivă hepatobiliară, remineralizantă, uşor hipoglicemiantă, reglatoare a tranzitului intestinal.

Băile cu urzică ameliorează sciatalgiile şi arteriopatiile periferice. Plante văzute încă din vremuri străvechi ca bogate surse de sănătate și protecție spirituală, urzicile au dat naștere unor variate legende și superstiții, îndreptățite sau nu, confirmate sau nu, până în zilele noastre. Se spunea că un vas cu urzici proaspăt tăiate așezat sub patul unui bolnav avea capacitatea de a-l lecui de orice boală îi stăpânea trupul. În același timp, urzicile răspândite prin toată casa erau înzestrate cu potențialul de a îndepărta spiritele rele.

Urtica dioica este o plantă erbacee, perenă cu rădăcină subţire şi o tulpină erectă, acoperită cu peri urticaţi. Frunzele sunt peţiolate opuse, ovate, lanceolate sau ovat lanceolate, ascuţite la vârf, dinţate pe margini, cu peri urticaţi pe ambele feţe. Florile sunt dispuse în panicule iar fructul este o nuculă cu perifon persistent. Înflorește în perioada iunie-octombrie.

Acțiunile terapeutice ale urzicii sunt rezultatul unui complex de principii active existente în toate organele plantei, și anume flavonoide, săruri minerale, vitamine, carotenoide, ulei volatil și taninuri. Urzica este cunoscută pentru proprietățile sale antianemice, energizante, vitaminizante, și mineralizante în special pentru anemici. Totodată este un bun depurativ în curăţarea sângelui de toxine, și un tonic excelent pentru întărirea sistemului imunitar. În afecţiunile digestive are efecte hepatoprotectoare, antimicrobiene, gastrosecretoare, antidiareice, antihemoragice. La nivelul aparatului respirator are proprietăţi expectorante, emoliente, antitusive, antiastmatice, antibronşitice, antiinflamatoare. Pentru sănătatea rinichilor are acţiuni diuretice şi drenor al excesului de uree, creatinină şi acid uric, fapt datorat în mare parte flavonoidelor din compoziție. Extern prezintă acţiuni astringente, antiseptice, cicatrizante, epitelizante, hemostatice, revulsive, antiseboreice, dezodorizante, urzica fiind foarte des utilizată în industria cosmetică în special la prepararea șampoanelor.

Datorită acțiunii sale diuretice, consumul prelungit de urzici poate cauza un dezechilibru electrolitic.