Indulcitor natural Sweet&Safe 350 g Sly Nutritia

Indulcitor natural Sweet&Safe 350 g Sly Nutritia

Sweet&Safe poate fi folosit ca inlocuitor de zahar in toate produsele dulci si in bauturi. Retetele de bauturi dulci, produse de panificatie, prajituri sau de fructe preparate pot fi astfel usor adaptate pentru reducerea sau eliminarea zaharului si a caloriilor.

Sweet&Safe este alternativa sigură și naturală pentru îndulcirea preparatelor. Este îndulcitorul natural cu extract de Stevia Rebaudiana ce are 0 calorii.
Conține extract de Stevia și Erytritol, fiind astfel un îndulcitor 100% natural și vegetal.

Beneficii:
-gust echilibrat;
-exclusiv natural;
-usor de folosit;
-0 calorii, 0 indice glicemic.

Compozitie: Rebausoide A -extract de Stevia rebaudiana, erytritol

Sweet&Safe este special deoarece îmbină într-un mod unic, echilibrat cei doi îndulcitori naturali pentru ca gustul dulce să rămână neschimbat față de zahăr.

Rolul componentelor:
Stevia rebaudiana, sau ştevia dulce, este o plantă erbacee perenă, endemică, aparţinând familiei Asteraceae, cunoscută în arealele de origine sub diverse denumiri precum frunze de miere, frunze de bomboană, frunze dulci, sau iarbă dulce datorită gustului foarte dulce al frunzelor sale. Originară în America de Sud, ocupă un areal de distribuţie actuală din sud-vestul Statelor Unite până în nordul Argentinei, în Mexic, Anzi şi zonele înalte ale Braziliei.
Ştevia dulce a fost descoperită de mai bine de 1500 de ani crescând de-a lungul marginilor pădurilor ecuatoriale Paraguayene de către populaţia indiană nativă Guarani. Aceştia credeau că ceaiul din ştevia dulce ajută la reducerea oboselii fizice şi emoţionale, învăţând repede faptul că frunzele plantei au de asemenea acţiune tonică asupra stomacului, şi că fierbând mai mult timp frunzele în apă obţineau un lichid gros şi dulce cu multe proprietăţi vindecătoare. Ei folosesc această plantă de secole ca îndulcitor, în cazul lipsei poftei de mâncare şi în vindecarea unor afecţiuni de piele precum dermatitele, eczemele, pentru reducerea seboreei, şi în vindecarea rănilor. Ei numeau planta ka’a rirete, însemnând iarba mierii ca frunza, datorită gustului său. Când cuceritorii spanioli au invadat zona Paraguayului, au descoperit şi faptul că aceşti nativi folosesc planta; preoţii au încercat să o cultive pentru a o trimite persoanelor de rang înalt din conducerea bisericii şi regalitate, dar au eşuat în încercările lor. A trebuit să aşteptăm până mai târziu, când botanistul italo-elveţian Moises Santiago Bertoni, director la Colegiul de Agricultură din Asuncion, Paraguay, a publicat prima descriere cunoscută a acestei plante în „Revista de Agronomia”, în 1899. El o denumea Eupatorium rebaudianum, în onoarea chimistului paraguaian Dr. Ovidio Rebaudi, care primind un specimen de la Bertoni a realizat ceea ce a fost ulterior considerat a fi primul studiu chimic „complet” asupra frunzelor de Stevia. El a verificat învăţăturile vechi ale vracilor Guarani conform cărora ştevia oferă beneficii speciale pentru afecţiunile de stomac şi digestive; a stabilit de asemenea că, compusul din plantă care îi dă aroma de lemn dulce nu este asemenea acestuia, şi a publicat rezultatele studiilor sale în „Revista de Quimica y Farmacia” în 1900. În 1901, Cecil Gossling, consulul britanic la Asuncion, trimite o mostră de frunze de ştevie alături de descrierea lui Bertoni către New Botanical Gardens, lângă Londra. Descriind gustul dulce al acesteia, el scria: „câteva frunze ale acestei ierburi dulci sunt suficiente pentru a îndulci o cană de ceai sau cafea tare, dând de asemenea un gust aromatic plăcut”.
Proiectele agricole au început în 1902, iar până în 1908 fermierii paraguaieni recoltau câte o tonă pe hectar dintr-o varietate cunoscută azi drept criolla. În acelaşi an, în Germania, P. Rasenack a izolat pentru prima dată principiul dulce, denumit atunci ca glucozidă, în formă cristalină. Cercetarea sa a fost urmată de a lui Karl Dietrich, care a publicat analizele sale chimice asupra plantei în Chemische Zeitung în 1909. În 1913 cercetările asupra de-acum faimoasei ştevii dulci, au continuat în laboratoarele Antwerp, Wiesbaden şi Hamburg. Cu cât cercetările continuau, cu atât devenea evident faptul că planta a fost greşit încadrată, ca atare Bertoni revine şi o redenumeşte ca Stevia rebaudiana. Genul Stevia este denumit în onoarea lui Pedro Esteve, un profesor spaniol de botanică, care a decedat în 1566. În 1915 R. Kobert preda în Europa despre „Principiile dulci ale plantelor Eupatorium şi Glycyrrhiza”, iar în 1921, la întâlnirea Uniunii Internaţionale de Chimie ţinută la Copenhaga, „şteviozida a fost adoptată ca denumire pentru glucozida cristalină izolată din Stevia rebaudiana”. Interesul asupra şteviei s-a extins rapid, în anii 1930 desfăşurându-se mai multe cercetări asupra compuşilor săi şi a siguranţei, tot atunci descoperindu-se faptul că şteviozida cristalină are putere de îndulcire de 300 de ori mai mare decât sucroza.
Totuşi, chiar şi după atâtea cercetări, în Europa sau SUA nu exista o cerere însemnată pentru un înlocuitor al zahărului. Lumea nu era conştientă încă de efectele dăunătoare ale zahărului asupra sănătăţii, dar, odată cu al II-lea Război Mondial, disponibilitatea scăzută a zahărului ducând la raţionalizarea acestuia, autorităţile Statelor Unite şi ale Marii Britanii au început căutarea unui substituent. În 1941 Dr. Meiville a întocmit un strălucitor memorandum despre Stevia rebaudiana pentru directorul Grădinii Botanice Regale, în care prezenta posibilitatea cultivări şteviei în Anglia ca substitut pentru zahărul din trestie importat. El sugera metode agricole care ar putea favoriza creşterea şteviei aici, printre care serele de sticlă. O strategie similară a fost abordată de către Napoleon în timpul blocadei britanice în Franţa, acest lucru ducând la înfiinţarea industriei sfeclei de zahăr în această ţară. Napoleon a ordonat atunci construirea a sute de fabrici pentru prelucrarea sfeclei de zahăr în Franţa. Însă atunci când el a căzut de la putere, tânăra industrie a colapsat.
Primul raport de cultură în scop comercial a fost înregistrat în Paraguay în 1964. Până în anii 1990 consumul de ştevie dulce a fost limitat mai mult la nativii care aveau acces direct la habitatele ei naturale, dar după anii 1990, şi după multe aventuri în sfera agronomică, producţia agricolă s-a dezvoltat şi a început să se extindă. Actualmente, cel mai mare consumator de ştevie dulce este Japonia, unde planta a început ascensiunea din 1950; japonezii, popor care ţine la sănătate, au înlăturat treptat îndulcitorii artificiali din dietă, locul acestora fiind alocat şteviei dulci.  În anii 1970, Guvernul Japonez a aprobat planta, iar producătorii din lanţul alimentar au început să utilizeze extractele de ştevie dulce pentru îndulcirea a orice începând de la sosul de soia şi murături până la Cola dietetică. Cercetătorii au găsit extractul de interes, ceea ce a dus la zeci de studii bine concepute asupra siguranţei, compoziţiei chimice şi stabilităţii pentru utilizare în diferite produse alimentare.
După mai bine de jumătate de secol de determinare şi de eforturi susţinute ale unor oameni de ştiinţă ştevia dulce este acum disponibilă consumatorilor şi clasificată ca îndulcitor şi în SUA, şi va fi în scurt timp şi în Europa. În 1999 Comisia Europeană nu a acceptat cererea pentru încadrare ca „novel food”, din cauză că nu au fost furnizate date concludente pentru evaluarea siguranţei produsului comercial.
În noiembrie 2010, la Simpozionul Internaţional destinat Şteviei care a vut loc în Asuncion, guvernul paraguaian a proclamat: „Ka’a He’e este considerată comoară naţională a Paraguayului”.
Frunzele de ştevie dulce conţin un amestec complex de glicozide diterpenice dulci. Acestea sunt: steviozida (4-13% din masa uscată), steviolbiozida (urme), rebaudiozidele A (2-4%), B (urme), C (1-2%), D (urme), E (urme) şi dulcozida A (0.4-0.7%). Compoziţia masei uscate cuprinde: proteie ~6.2%, lipide ~5.6%, total carbohidraţi ~52.8%, steviozida ~15% şi în jur de 42% substanţe hidrosolubile. S-au identificat următorii constituenţi non-dulci: diterpene labdane, triterpene, steroli, flavonoide (incluzând apigenin-4′-Oglucozida, luteolin-7-O-glucozida), pigmenţi, gume şi substanţă anorganică.
Ştevia dulce este foarte utilă ca îndulcitor non-caloric, înlocuitor de zahăr în ceaiurile destinate persoanelor cu diabet, şi nu numai.
Erytritolul, tot cu 0 calorii se găsește în alimentele fermentate și în unele fructe.
Folosind îndulcitorul cu Stevia Sweet&Safe vei putea slăbi mai ușor și te vei menține în formă fără niciun efort.