Echilibrarea meridianului energetic TREI FOCARE tinctura 100 ml Steaua Divina

Echilibrarea meridianului  energetic  TREI FOCARE tinctura 100 ml Steaua Divina

Meridian Trei Focare extract hidroalcoolic compus din amestecuri de pulberi de plante medicinale si aromatice actioneaza asupra meridianului energetic Ficat Trei Focare (denumit si Triplu-ncalzitor). Aceasta forma de administrare este o sui-generis “acupunctura cu pulberi de plante” si energizeaza intregul meridian activand toate punctele sale focar.

Compozitie:

• Catina (Hippophae rhamnoides),
• Coacaz-negru (Ribes nigrum),
• Coada-racului (Potentilla anserina),
• Coada-soricelului (Achillea millefolium),
• Iarba-mare (Inula helenium),
• Lemn-dulce (Glycyrrhiza glabra),
• Pir (Agropyron repens),
• Revent (Rheum officinale),
• Soc (Sambucus nigra),
• Splinuta (Solidago virgaurea),
• alcool etilic alimentar,
• apa deionizata.

Indicatii: Se recomanda ca adjuvant in:

• sinuzita
• alergii
• ateroscleroza
• guta
• reumatism.

Actiuni:

• Depurativ
• antioxidant
• antiinflamator
• regleaza temperatura corpului
• hipocolesterolemiant
• diuretic.

Precautii la administrare: Nu este cazul la dozele recomandate.

Contraindicatii: Alergie la oricare dintre componentele produsului.

Mod de administare: O jumatate de lingurita de 4 x/zi inainte de masa intr-o lingurita de miere de albine sau intr-un pahar cu apa.

Rolul componentelor:

Catina este un arbust tufos şi spinos originar din Europa şi Asia, înalt de până la 3 m, cu frunze îngust lanceolate pe partea inferioară cu peri argintii. Florile mici, galbene, dispuse în inflorescenţe globuloase, apar înaintea frunzelor. Fructele portocalii, sferice, cu sâmbure tare, se recoltează în perioada august-octombrie, până la primul îngheţ.

Termenul Hippophae derivă din cuvintele greceşti hippo care înseamnă cal, şi phaos care înseamnă lucios. În Grecia antică, fructele de cătină erau date cailor pentru a avea blana lucioasă.

Originea în timp a cultivării şi utilizării cătinei nu este cunoscută, ea a fost utilizată medicinal în China, Mongolia şi Tibet de cel puţin 12 secole pentru multe afecţiuni.

Fructele sunt pe larg folosite în lumea întreagă, putând fi consumate sub formă de sucuri, siropuri, sosuri, jeleu sau marmeladă, sau amestecate cu lapte sau brânză.

În 1988 China a desemnat băuturile din cătina pentru sportivi ca băuturi oficiale pentru atleţii săi la Olimpiada de la Seul. Cosmonauţii ruşi au primit suplimente constând în băuturi pe bază de cătină pentru îmbunătăţirea sănătăţii şi a rezistenţei la stres în spaţiu.

Ca multe alte fructe, şi cele de cătină sunt bogate în vitamine (A, C, E şi K) şi o varietate de bioflavonoide şi carotenoide, alături de o combinaţie de acizi organici care se presupune că contribuie la presupusele proprietăţi anticarcinogenice.

Având efecte tonice, energizante, hepatoprotectoare, de vindecare a rănilor, de stimulare a imunităţii şi antioxidante, fructele de cătină sunt utile ca tonic general, într-o largă varietate de afecţiuni, în boli inflamatorii, pulmonare, afecţiuni hepatice, ulcer stomacal, afecţiuni metabolice, la prevenirea răcelilor, a bolilor cardiovasculare, şi la reducerea efectelor secundare ale tratamentelor în cancer; ajută la vindecarea rănilor şi multor afecţiuni cutanate, susţine sănătatea pielii.

Activitatea antioxidantă este bine documentată şi stă la baza potenţialului anti-îmbătrânire al fructelor de cătină.

Coacăzul negru crește sub formă de tufe de 1 – 2 m înălțime. Florile sunt păroase, de culoare verde-roșcat iar frunzele de culoare verde închis pe fața superoară și verde deschis pe fața inferioară. Fructele acestei plante, de tip bacă, sunt grupate în ciorchini și sunt boabe zemoase sferice cu gust acrișor, de culoare închisă, care au un diametru de 6 – 11 mm, fiecare fruct conținând mai multe semințe. Frunzele, se recoltează în luna iulie, după recoltarea fructelor sau concomitent cu recoltarea fructelor, totul se usucă la umbră în strat subțire.

Pentru uzul medicinal se folosesc frunzele (Ribi nigri folium), fructele (Ribi nigri fructus) și mugurii (Ribi nigri gemini). Fructele au acțiune tonică generală, vitaminizantă, remineralizantă, fiind recomandate și în cazurile de surmenaj, în stările anemice, în cazurile de deficit de fier, fiind bogate în taninuri, antoacini proteine și săruri minerale (Ca, Mg, Fe, P) Conțin o cantitate de 3-4 ori mai mare de vitamina C decât portocalele și lămâile. Se utilizează și în afecțiunile gastrointestinale, hepatobiliare și cardiovasculare. Fitocomplexul taninuri-antociani-vitamine are efect în tratamentul unor afecțiuni ale mucoasei bucale. Frunzele sunt utilizate în medicina naturistă ca diuretic, datorită flavonoidelor din compoziție, în afecțiuni cardiace, reumatism, gută dar sunt contraindicate în tratamentul edemelor cauzate de insuficiența cardiacă sau renală. Medicinal, coacăzul negru se utilizează sub formă de infuzie, decoct, macerat glicerinat, tinctură sau pulbere.

Coacăzul negru este cunoscut ca plantă de cultură în Europa din secolul al XVI-lea. Înafară de uzul medicinal, fructele lui, sunt folosite la prepararea de sucuri, siropuri, jeleuri sau marmeladă. Siropul de coacăze negre este, după părerea părintelui medicinei naturiste, preotul Sebastian Kneipp, un elixir de sănătate pentru gât şi căile respiratorii superioare. Un vechi proverb german spune despre sucul de coacăze negre că este sănătos ca sângele de urs. În parfumerie, se folosește un extract din florile de coacăz negru.

Coada racului - O plantă ierboasă mică, comună, cu tulpinile culcate la pământ, cilindrice şi roşietice, cu frunze compuse cu multe perechi, verzi – argintii pe faţa superioară, albicioase pe faţa inferioară, cu foliolele serate pe margini; florile sunt mici, galben-aurii. Planta creşte în regiunile temperate din Europa, Americi şi chiar până în Noua Zeelandă.

Nu se poate dovedi cu siguranță dacă în scrierile hipocratice este vorba despre Potentilla anserina. Dioscorides recomanda planta Potentilla reptans împotriva diareei, dizenteriei și epilepsiei. În cele mai multe cărţi de profil din Evul Mediu coada racului este prezentată în detaliu. Demult, în țările nordice, rizomii au servit ocazional, ca aliment, iar lăstarii tineri au fost consumaţi ca verdeaţă şi folosiţi ca un substituent pentru ceai.

Datorită proprietăţilor sale astringente şi analgezice pomenite de către Bock în Kreutterbuch în 1565 și de Matthiolus în New Kreuterbuch în 1626, coada racului era folosită împotriva dizenteriei, în leucoree, sângerări, extern impotriva inflamaţiilor şi a petelor ochilor, durerilor dentare, articulare și sciatice, sângerărilor nazale și ca agent de curățare a pielii. Osiander folosea o apă de gură preparată cu decoctul din plantă ca remediu popular în durerile de dinți. Mai târziu a fost folosită în crampe abdominale. Fiartă în lapte era considerată eficientă în crampe mai ușoare de toate felurile, precum și în crampe severe. Kunzle (în 1921) recomanda alte specii de Potentilla sub formă de ceai împotriva albuminuriei, Bohn împotriva apariției crizelor convulsive ale stomacului, a colicilor, secrețiilor purulente, şi în diaree. După Stone (Stone principal, Dtsch. Med. Wschr. 1936, nr. 35, p 1417.) s-au obţinut succese reale cu Potentilla anserina în tratamentul dismenoreei pe baza spastică și, de asemenea, în dismenoree cu uter hiperplastic. El sugera, de asemenea, utilizarea în dismenoree cu complicaţii genitale (miom, modificari inflamatorii cronice ale uterului). Sub formă de infuzie concentrată s-a administrat cu succes în scaune sanguinolente, iar sub formă de infuzie uşoară în durerile de gât.

În practica fitoterapeutică sunt folosite în general frunzele şi se consideră că valoarea  medicinală a plantei constă în principal în caracterul său astringent mai uşor decât al plantei înrudite Potentilla erecta, dar cu o acţiune mai blândă asupra tractului gastro-intestinal. Planta întreagă este antispasmodică, uşor astringentă, diuretică, hemostatică, odontalgică şi tonică. Infuzia concentrată este recomandată în tratamentul diareei şi sub formă de gargară în iritaţiile gâtului. Extern este folosită sub formă de pulbere în tratamentul ulcerelor şi a hemoroizilor, în timp ce planta întreagă zdrobită aplicată pe o zonă dureroasă va acţiona ca analgezic local. Rădăcinile reprezintă partea cea mai astringentă. În Monografia Comisiei Germane E planta este recomandată în diaree, inflamaţii ale mucoasei bucale şi a faringelui şi în sindromul premenstrual.

Coada soricelului - Plantă ierboasă perenă, înaltă de 20-80 cm, cu tulpina ramificată spre vârf, frunze de 2-3 ori sectate cu lacinii înguste, inflorescenţele cu flori albe, sau mai rar roz, grupate în vârful tulpinilor.

Coada şoricelului este o plantă medicinală foarte veche şi chiar Dioscoride vorbeşte despre întrebuinţarea ei.

După Pliniu, numele latin achillea derivă din grecescul achilleía şi se referă la Ahile, eroul războiului Troian. Ahile a fost învăţat în arta vindecării de către centaurul Chiron, şi se spune că a folosit coada şoricelului pentru a vindeca rănile soldaţilor săi.

Coada şoricelului posedă proprietăţi uşor astringente, este tonică, alterativă şi diuretică. Este utilizată în boli cronice ale aparatului urinar. Manifestă o influenţă tonică asupra sistemului venos, ca şi asupra membranelor mucoase. S-a dovedit eficace în durerile de gât, hemoptizii, hematurie şi alte forme de hemoragii cu pierderi mai reduse de sânge, incontinenţă urinară, diabet, hemoroizi cu scurgeri sangvinolente sau mucoide, şi dizenterie; de asemenea în amenoree, flatulenţă şi probleme spasmodice. În doze de jumătate de drachme de tinctură saturată, sau 20 picături a fost considerată unul din cei mai buni agenţi în reducerea menoragiilor.

Compoziţia chimică pentru coada şoricelului este bine documentată. Uneliul volatil conţine proazulene, β-pinen, α-pinen şi cariofilen, lactone sescviterpenice şi flavonoide.

Unul din principiile active, achilleina, a fost utilizat în Franţa şi alte părţi din Sudul Europei, ca substituent pentru chinină în tratamentul febrei intermitente. A fost folosită de asemenea de medicii francezi pentru a restabili menstruaţiile.

Principiile amare (guaianolide) prezintă efect colagog, în timp ce flavonoidele sunt spasmolitice. Interacţiunea dintre diferitele componente (camazulene şi flavonoide) dau plantei proprietăţi antiedematoase, antiinflamatoare şi antibacteriene.

Unele din acţiunile farmacologice ale plantei (acţiunea antiinflamatoare, efectele antioxidant, gastro- şi hepatoprotector, coleretic, activitatea estrogenică, antimicrobiană, hemostiptică şi antispasmodică) au fost demonstrate in vitro sau în studii pe animale, susţinând astfel multe din utilizările medicinale cunoscute.

Iarba-mare este o plantă perenă cunoscută și sub numele de lacrimile Elenei și este originară din Europa de Sud-Est și Asia de Vest. Legenda spune că iarba mare s-ar fi născut din lacrimile frumoasei Elena din Troia, care plângea după iubitul ei, Paris. Se pare că primul care a întrebuințat iarba mare în tratarea bolilor femeiești a fost însuși Hipocrate, părintele grec al medicinei, care aprecia în mod deosebit calitățile rădăcinii ca leac pentru afecțiunile uterului. În Evul Mediu, se administra vin de iarba mare, numit pe atunci Potio Sancti Pauli („poțiunea Sfântului Pavel”), considerat un remediu universal pentru orice boli ale capului, plămânilor sau stomacului, precum și ca mijloc de protecție contra ciumei.

Este o plantă erbacee, robustă, cu tulpina dreaptă, înaltă până la 1, 5 m, cu flori galbene, grupate în capitule mari. Crește în zona de deal și munte, la altitudini joase, la marginea pădurilor, de-a lungul pâraielor sau prin fânețe. Frunzele sunt mari, albicioase dedesupt (datorită perilor) și verzi pe partea superioară. Înflorește începând din luna mai și până în septembrie. În scopuri medicinale se utilizează părțile subterane (rizomul), recoltate începând cu sfârșitul lunii septembrie, până în noiembrie (atunci când planta are cel mai mare conținut de substanțe active).

Principalii compuși chimici din compoziția plantei medicinale sunt: uleiul esențial bogat în substanțe amare, hidrocarburi, stigmasterol, inulină, acid ascorbic, pectine, mucilagii, magneziu, sodiu, calciu și altele. Iarba mare posedă proprietăți expectorante și antitusive, diuretice, calmante și antiseptice și antihelmintice. Este un produs vegetal cu efect emolient, spasmolitic, coleretic iar studiile recente din SUA au arătat posibila acțiune antitumorală a sescviterpenlor din iarba mare.

Principalele preparate folosite în medicina tradițională sunt: infuzia, tinctura, decoctul și extractul. Decocotul din rădăcina plantei ajută la ameliorarea anumitor afecțiuni ale pielii, dermatozele și afecțiunile respiratorii. În uz intern, ceaiul de iarba mare se recomandă pentru tratarea tusei, reumatismului, bronșitei cronice, tulburărilor dispeptice, eczemelor, hipoacidității, insomniilor, hiperexcitabilității.