Cremă naturală TIP BITTER 40 g Steaua Divina
Formula complexa a produsului Bitter Crema este un unguent hranitor pentru piele si vulnerar (vindeca ranile) continand toate substantele bioactive extrase din cele 39 de plante medicinale incluse in reteta bitterului romanesc.
Compozitie:
- Ulei de seminte de Floarea-soarelui
- Ceara de albine
- Rasina de Brad
- Afin (Vaccinium myrtillus)
- Angelica (Angelica archangelica)
- Anghinare (Cynara scolymus)
- Busuioc (Ocimum basilicum)
- Chimen (Carum carvi)
- Cimbru de gradina (Satureja hortensis)
- Coada-calului (Equisetum arvense)
- Coada-soricelului (Achillea millefolium)
- Coriandru (Coriandrum sativum)
- Dafin (Laurus nobilis)
- Frasin (Fraxinus excelsior)
- Fenicul (Foeniculum vulgare)
- Galbenele (Calendula officinalis)
- Gentiana (Gentiana lutea)
- Iarba-mare (Inula helenium)
- Iarba-Sfantului-Ioan (Salvia sclarea)
- Ienupar (Juniperus communis)
- Isop (Hyssopus officinalis)
- Levantica (Lavandula angustifolia)
- Maces (Rosa canina)
- Menta (Mentha piperita)
- Mesteacan (Betula pendula)
- Nuc (Juglans regia)
- Papadie (Taraxacum officinale)
- Plop (Populus nigra)
- Roinita (Melissa officinalis)
- Salcam (Robinia pseudacacia)
- Salcie (Salix alba)
- Salvie (Salvia officinalis)
- Schinel (Cnicus benedictus)
- Scortisoara (Cinnamomum verum)
- Senna (Cassia angustifolia)
- Soc (Sambucus nigra)
- Sovarf (Origanum vulgare)
- Traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris)
- Troscot (Polygonum aviculare)
- Tntaura (Centaurium erythraea)
- Unguras (Marrubium vulgare)
- Vasc (Viscum album)
Actiuni:
- Analgezic
- antiinflamator
- antireumatic
- calmant
- stimulent circulator
- cicatrizant si emolient vulnerar (vindeca ranile)
Indicatii: Se recomanda ca adjuvant in:
- arsuri
- afte bucale
- degeraturi
- dureri ale urechilor
- intepaturi de insecte
- tromboflebita
- vaginita
- eczeme
- infectii, inflamatii si iritatii ale pielii
- hemoroizi
- fisuri anale
- impetigo
- zona zoster
- reumatism
- entorse fracturi.
Contraindicatii: Alergie la oricare dintre componentele produsului.
Mod de administrare: Se realizeaza aplicatii locale de 2-3 ori pe zi la nivelul zonelor afectate. Se recomanda testarea prealabila a sensibilitatii pe o portiune mica de piele.
Rolul componentelor:
Floarea soarelui este o plantă anuală cunoscută şi utilizată din timpuri străvechi, foarte înaltă, cu frunze cordate 3 nerve; florile galbene, grupate în calatidii mari care de-a lungul zilei îşi orientează poziţia după soare, de unde şi denumirea de floarea-soarelui.
Domesticită de către indienii din continentul american, floarea soarelui are o îndelungată şi interesantă istorie ca plantă alimentară.
În vremuri preistorice, oamenii foloseau seminţele de floarea soarelui în scopuri ornamentale şi ceremoniale, precum şi în scop alimentar. Înainte de domesticire plantele sălbatice erau răspândite pe continentele Nord- şi Central-American; în numeroase locaţii din estul Americii de Nord săpăturile arheologice au găsit seminţe de floarea soarelui; cele mai timpurii par a fi cele din nivelele arhaice ale site-ului Koster datând probabil de acum 8500 de ani. Este dificil de stabilit momentul precis al domesticirii, dar s-a vehiculat o estimare la cca. 3000 de ani. În aceşti ultimi 3000 de ani indienii au mărit dimensiunile seminţelor modificând gradat compoziţia genetică a plantei prin selecţii repetate a exemplarelor cu seminţele cele mai mari. Dovada arheologică acceptată pentru recunoaşterea formelor domesticite ale florii soarelui este creşterea în dimensiuni a achenelor; dimensiunea minimă de 7,0 milimetri pentru a stabili dacă o anume achenă provine de la o plantă domesticită a fost stabilită în 1950. Principalul areal de domesticire pare să fi fost localizat în zonele împădurite din estul Americii de Nord, cea mai fermă dovadă provevind dintr-un site din Arkansas dovedită a avea o vechime de 3000 de ani. Cu toate acestea mai sunt site-uri care au oferit potenţiale dovezi ale domesticirii florii soarelui chiar acum 6000 de ani.
Seminţele de floarea soarelui au fost şi sunt consumate proaspete, prăjite, uscate şi gătite şi utilizate ca şi sursă de ulei. Mugurii florali, în trecut, erau fierţi. Seminţele prăjite au fost folosite ca şi substituent pentru cafea. Indienii apaşi foloseau foarte mult floarea soarelui; indienii Hidatsa foloseau seminţele plantelor sălbatice pentru că uleiul produse de seminţele din florile lor mai mici era de calitate superioară. Indienii din sud-estul Americii de nord credeau că atunci când plantele de floarea soarelui sunt numeroase este un semn că vor fi recolte abundente. Cei din preerie spuneau că atunci când floarea soarelui era înaltă şi deplin înflorită, bizonii vor fi graşi şi carnea lor bună. Seminţele erau consumate de mulţi nativi din zona Californiei, Mexicului, unde erau adesea prăjite şi amestecate cu alte seminţe; în Mexic aveau şi valoare medicinală ameliorând durerile de piept; exploratorul spaniol Francisco Hernandez descrie puteri afrodisiace ale florii soarelui.
Charles H. Lange, antropolog la University of Texas, nota că „printre Cochiti, un remediu casnic pentru tăieturi şi alte răni este sucul proaspăt din tulpinile de floarea soarelui. Sucul este pus din belşug peste răni, se bandajează, şi rezultă invariabil într-o refacere rapidă, fără niciun caz de infecţie”.
Din plantele sălbatice se extrăgeau şi vopsele de culoare roşie şi neagră, utilizate pentru colorarea produselor din nuiele. Din florile marginale se extrăgea o vopsea galbenă. Indienii Hopi creşteau o varietate de floarea soarelui cu achene purpurii obţinând astfel o vopsea purpurie folosită, de asemenea, pentru colorarea materialelor din nuiele sau pentru decorarea propriilor corpuri.
La sfârşitul secolului XIX Ludwig şi Kromayer au izolat un tanin pe care l-au denumit acid heliantitanic pe care fierbându-l cu acid clorhidric mediu diluat au obţinut o substanţă glucidică fermentabilă şi un colorant violet. În 1878 E. Diek a găsit în plantă mici cantităţi de inulină, mari cantităţi de levulină şi un glucid dextrogir. Chardon a obţinut în 1873 o oleorezină interesantă, iar Buschmann a obţinut din plantele de floarea soarelui din Rusia betaină şi colină. Mai târziu în America seminţele au fost folosite uneori ca diuretice şi expectorante în afecţiuni pulmonare şi laringiene. Uleiul extras din seminţe a devenit un articol de comerţ la începutul anilor 1900.
Tulpina de floarea soarelui tratată ca şi inul produce o fibră lungă şi fină care se spune că era folosită în China pentru falsificarea mătăsii.
Helianthus annuus a fost introdusă în Europa în secolul al XVI-lea și a fost mult cultivată în Rusia, Ungaria, Bulgaria și Italia pentru o lungă perioadă de timp ca sursă pentru cantităţi mai mari de ulei. Uleiul de floarea soarelui obținut din semințe a fost menționat pentru prima dată în anul 1716. Matthiolus (1626) a utilizat floarea-soarelui ca medicament pentru răni. În Rusia s-a folosit tinctura de frunze și flori în boli ale sistemului respirator, fapt consemnat în Rapoartele anuale Merck în 1908. Aici uleiul din seminţe era denumit „ulei de post” fiind mult consumat ca substituent pentru grăsimea animală de către ţăranii ruşi care trebuiau să postească aproape trei sferturi de an, conform prevederilor Bisericii Unitariene Greceşti. Același lucru s-a întamplat mai târziu şi în Ungaria. Locuitorii din Caucaz foloseau floarea soarelui în febra malariei. Frunzele erau răspândite pe un pat acoperit cu o pătură înmuiată în lapte cald, în care era apoi înfăşurat pacientul şi ţinut o oră sau două până transpira abundent; procesul era repetat în fiecare zi până accesul de febră dispărea. Tinctura din frunze şi flori era recomandată în combinaţie cu balsamicele în tratamentul bronhiectaziei.
În medicina populară, semințele de floarea-soarelui au fost folosite ca diuretice și expectorante. În plus, semințele au fost, de asemenea, considerate bune furaje de îngrășare pentru păsările de curte, pentru a susţine producerea de ouă, pene sau piele, dând acestora din urmă un luciu frumos. În Rusia, din floarea soarelui se mai obţinea potasiu.
