Cholestadyn 50cps FarmaClass

Cholestadyn 50cps FarmaClass

Cholestadyn conţine specii de plante ce acţionează pozitiv asupra nivelului de  colesterol.

Beneficii:
-Sylibum marianum (armurariu) conţine silimarina- substanţă biologică cunoscută pentru  efectele sale benefice asupra funcţiei hepatobiliare.
-Silimarina este formată dintr-un amestec de 3 tipuri de substanţe  de  natură  flavonică:  silibina,  silidianina,  silicristina. 
-Combinaţia  lor  cunoscută  ca silimarină  are efect  de  stabilizare  a  membranei  hepatocitului,  fiind  un  foarte  bun   trofic   şi protector hepatic.
-Intervine favorabil în activitatea vezicii biliare şi determină creşterea  motilităţii acesteia ducând la mai buna sa funcţionare. 
-Olea  europaea  (măslin)  este  planta   cunoscută   şi utilizată din cele mai vechi  timpuri  pentru  efectele  sale  benefice  asupra  hipercolesterolemiei: scade colesterolul datorită diminuării fracţiei LDL implicată în valorile crescute ale colesterolului şi creşterii fracţiei HDL-  benefică  pentru scăderea  valorilor  colestrolului. 
-Lecitina  din  soia  şi Eleutherococcus senticosus (ginseng siberian) completează efectele silimarinei şi  măslinului,  tot acest complex fitoterpeutic ducând în final la scăderea nivelului de colesterol.

Indicatii:
-este  recomandat  persoanelor  cu colesterol  mărit; 
-îmbunătăţeşte activitatea ficatului;
-susţine funcţionarea bilei prin creşterea motilităţii acesteia;
-este detoxifiant.

Compozitie/capsula:
-Sylibum marianum(armurariu) 120mg
-Olea europaea(maslin)       110mg
-Eleutherococcus senticosul(ginseng siberian) 25mg
-Lecitina din soia            45mg

Administrare:
1 capsula de 3 ori pe zi, luate inainte de masa cu un pahar de apa.
Se recomanda administrarea timp de 2 luni.

Rolul componentelor:
Specie anuală sau bienală de cultură, cu tulpina erectă, înaltă de 0,5-1,5 m, ghimpoasă; frunze alterne, alungit-ovate, cu pete albicioase, cu nervurile prelungite cu ghimpi; florile tubulare grupate în antodii mari (4-5 cm diametru), având foliolele involucrale terminate cu ghimpi ascuţiţi; fructele achene, brun deschise. Se recoltează fructele, coapte, în perioada iunie-septembrie.
Plantă medicinală consacrată, armurariu a fost folosit ca remediu natural, tradiţional, de foarte multă vreme, cu referinţe bibliografice datând din secolul I. Naturalistul roman Pliniu cel Bătrân a notat că sucul plantei „transportă bila”. Medicul militar roman Dioscorides a folosit seminţele ca remediu pentru copii şi pentru cei muşcaţi de şerpi.
Alţi naturalişti, de-a lungul secolelor următoare, au recomandat utilizarea sa în tratamentul afecţiunilor ficatului şi splinei, pentru stimularea diurezei, eliminarea calculilor şi pentru tratamentul hidropiziei.
Din secolul XIX medicii germani foloseau şi recomandau armurariul pentru tratamentul problemelor hepatice şi de vezică biliară, precum şi pentru curăţarea intestinului. Anterior considerată în categoria plantelor amare, armurariul a câştigat recunoaştere ca unul din cele mai bune tratamente naturiste pentru boli ale ficatului. Rademacher, medic german de la începutul secolului XIX, a dat pacienţilor săi tinctură din seminţe de armurariu, care s-a dovedit a fi un succes, aceasta găsindu-se şi astăzi în unele farmacopee sub denumirea de „Tinctura Cardui Mariae Rademacher”.
Mai recent, studiile asupra fructului de armurariu au relevat efectul său de protecţie asupra ficatului. Cercetătorii germani, care au relizat cele mai multe studii, au notat că acesta pare să protejeze ficatul animalelor de substanţe cu potenţial toxic ridicat, precum tetraclorura de carbon.
S-au realizat cercetări şi asupra compoziţiei chimice, şi s-a descoperit că fructele de armurariu conţin silymarina (un complex de substanţe din grupa flavonolignanilor), complex responsabil de proprietăţile hepatoprotectoare şi antihepatotoxicebine atât de cunoscute (protecţie faţă de cei mai puternici toxici hepatici precum amanitina şi faloidina). Niciun alt component chimic al plantei nu a fost atât de studiat în perioada recentă la fel ca silymarina, iar mai multe studii au arătat eficacitatea sa în tratarea a numeroase afecţiuni hepatice. Ciroza, intoxicaţia cu ciuperci, toate tipurile de hepatite, calculii biliari, expunerea profesională la substanţe toxice şi boli ale pielii, toate au arătat rezultate pozitive în studiile cu fructe de armurariu.
Se poate astfel înţelege de ce, în prezent, fructele de armurariu sunt frecvent regăsite în produsele naturiste recomandate pentru afecţiunile hepatice.

Măslinul este un arbore originar din Siria și zonele de litoral din Turcia, foarte răspândit și în Grecia continentală și în arhipelagul elen. Este considerat „arborele veșnic roditor”, fiind un arbore cu o longevitate extraordină, având o uimitoare putere de regenerare, dând mereu rădăcini și lăstari noi. Are o tulpină înaltă de 10-20m, florile sunt albe iar fructul este o drupă verde la început, apoi roșie și neagră la maturitate. Înflorește în luna mai. O frumoasă legendă care se referă la apariţia măslinului pe pământ este legată de întemeierea oraşului Atena, viitoarea capitală a Greciei. Se păstrează versiunea că Zeus, stăpânul zeilor din Olimp, a hotărât că va dărui noul oraş acelui zeu care va oferi locuitorilor cel mai folositor dar. Disputa pentru posesia oraşului s-a declanşat între Poseidon, zeul mărilor, şi Atena, zeiţa înţelepciunii. Când Poseidon a lovit cu tridentul său în piatră a început să curgă apă sărată, în timp ce Atena a lovit cu suliţa în pământ, unde a răsărit un măslin. Întrucât locuitorii oraşului au preferat fructele de măslin în locul apei sărate, Zeus a decis acordarea drepturilor asupra noului oraş zeiţei Atena, oraşul urmând să poarte numele de Atena. Se spune că în locul unde s-a născut această legendă s-a păstrat un măslin din care s-au răspândit toţi măslinii existenţi pe coastele stâncoase ale Greciei. Ca plantă medicinală, măslinul a fost intens studiat pentru diversele proprietăți terapeutice. Atât frunzele cât și fructele (măsline) au o compoziție bogată și sunt utilizate în diverse patologii. Măslinele sunt foarte bogate in fier, dar și o sursă prețioasă de vitamina E, fibre și cupru. Măslinele au în compoziția lor grăsimi monosaturate, care fac din acestea un aliment prețios în combaterea afecțiunilor cardiace. Vitamina E este un antioxidant puternic astfel încât consumul de măsline sau de ulei de măsline echivalează cu un medicament care combate afecțiunile cardiovasculare și procesele de îmbătrânire celulară ca urmare a acțiunii radicalilor liberi. Datorită fibrelor pe care le conține, măslinele sunt deosebit de prețioase pentru un sistem digestiv sănătos. Despre măsline se mai poate spune ca au un puternic efect antiinflamator, ceea ce le face eficiente în combaterea și ameliorarea simptomelor în astm, afecțiuni reumatismale și artrită. Prin procesare, din măsline se extrage unul din cele mai sănătoase uleiuri vegetale, folosit atât în bucătărie cât și de leac împotriva multor afecțiuni, interne sau externe. Despre uleiul de măsline Homer spunea că este „aurul lichid” al vremii, dovadă că din vechime era cunoscut și apreciat pentru calitățile sale. Frunzele de măslin au acțiune antihipertensivă (ajută la scăderea presiunii sângelui și îmbunătățește funcția aparatului circulator), diuretică, emolientă, nutritivă, laxativă, hipocolesterolemiantă (îmbunătățesc echilibrul găsimilor din sânge), antioxidantă (inhibarea activității oxidazelor), antibacteriană, antivirală, antifungică. Sunt bogate iridoide monoterpene (6-9% oleoropină, ligustrozida, oleozida și esterul său) și fitosteroli (oleostranol, steroleozid).

Ginsengul siberian aparține familiei Araliaceae, fiind o rudă îndepărtată a ginsengului asiatic, Panax ginseng. Arbust deciduu, înalt de până la 3 m, nativ în regiunea taigalei Estului îndepărtat (partea de sud-est a Rusiei, nordul Chinei). De la ginsengul siberian folosim rizomii şi rădăcinile, care se recoltează primăvara devreme sau toamna la afârşitul perioadei de vegetaţie.
Plantele din genul Ginseng sunt printre cele mai vchi şi mai preţuite plante folosite în fitoterapie. Utilizarea lor în medicina chineză merge în urmă cu până la 4000 de ani. În poporul chinez există de foarte multă vreme credinţa că ginsengul (aici fiind vorba de cel asiatic, Panax ginseng) creşte longevitatea, îmbunătăţeşte sănătatea, memoria şi pofta de mâncare.
Ginsengul siberian are o poveste diferită, istoria recentă începând în 1855 când doi  oameni de ştiință ruşi au călătorit din St. Petersburg înspre regiunea Ussuri din Rusia, de-a lungul râului Amur. În această regiune unul din ei a boservat o vastă zonă vegetată de acest arbust cu frunze asemănătoare castanului şi cu lăstari semănând cu ginsengul asiatic şi, nefiind capabili să identifice planta, cei doi oameni de ştiinţă au luat un exeplar cu ei înapoi la St. Petersburg pentru a o clasifica. Astfel, planta a primit denumirea Eleuthero, însemnând arbust-fără-fructe, şi denumirea specifică de senticosus, care tradusă din latină înseamnă spinos. Abia la mijlocul secolului XX a fost redescoperit, când oamenii de ştiinţă ruşi au început investigațiile ştiinţifice asupra substanţelor plantei care ”produc o rezistenţă nespecifică a organismului”. Aceste substanţe au fost denumite adaptogeni.
În occident, cercetările asupra substanţelor adaptogene au început cu Panax, acesta fiind cel mai cunoscut şi utilizat până atunci. Dar, din cauza costurilor ridicate pe care le impunea procurarea plantei, cercetătorii au căutat alternative printre speciile genului, iar cel mai promițător s-a dovedit a fi ginsengul siberian, iar începând din anii 1950 s-au realizat numeroase studii asupra efectelor acestei plante, fiind evaluată şi utilizarea sa tradiţională.
În medicina tradiţională chineză este denumit “Ci-wu-jia”. Duke (1985) a raportat faptul că planta a fost folosită în oraşul Harbin din Nord-Estul Chinei ca remediu popular pentru bronşită, afecţiuni cardiace, şi reumatism, utilizarea regulată a plantei fiind pentru a revigora organismul, a îmbunătăţi starea generală de sănătate, a îmbunătăţi memoria, pofta de mâncare, pentru creşterea longevităţii, în fond servind ca medicament preventiv şi tonic general. În Taiwan era folosit în medicina populară la pacienţi cu hepatite şi cancer.
Referinţele bibliografice, mergând până în 1960, relevă faptul că ginsengul siberian a fost utilizat medicinal şi în restul lumii timp de decade – are utilizare medicinală în Franţa fiind cuprins în Farmacopeea Franceză 10, în Germania, în Rusia, în Regatul Unit fiind cuprins de asemenea în British Herbal Pharmacopoeia, în china în Farmacopeea Republicii Populare Chineze 2005. De la publicarea primului articol în 1960, au mai apărut peste 1000 de articole despre Eleutherococcus.  Preparate din ginsengul siberian au fost utilizate în scop medicinal în Germania dinainte de 1978, când a fost notificat de către autoritatea germană primul produs medicinal. Acum este pe larg comercializat în farmacii, sau în magazinele naturiste ca şi supliment alimentar, în Statele Unite şi Europa.
S-au realizat numeroase studii farmacologice şi clinice, precum şi recenzii publicate în jurnalele medicale şi farma, începând încă din 1957. În 1962 în fosta URSS a fost aprobat de către Comitetul Farmacologic un extract din plantă pentru utilizare clinică sub indicaţia de „stimulent”. În 1966 a fost recomandat în programul sovietic spaţial, iar în 1968 a fost publicată prima carte pe subiectul „Eleutherococcus”.  După aceasta, rezultatele obţinute în studiile realizate în Rusia, au fost verificate de către cercetătorii din lumea întreagă.
În Rusia a fost utilizat de asemenea în spitale în secţiile de oncologie pentru a creşte toleranţa pacienţilor la efectele adverse ale chimio- şi radioterapiei.
În prezent utilizarea ginsengului siberian este pe larg recunoscută: ca şi tonic în cazul stărilor de oboseală de epuizare fizică, şi senzaţiilor de slăbiciune şi pierdere a concentrării; ca şi profilactic şi tonic revigorant pentru îmbunătăţirea stării psihice şi mentale în astenia funcţională, ca întăritor, în stări de convalescenţă; ca adaptogen, pentru a creşte rezistenţa organismului în cazul expunerii la factori stresanţi precum temperaturile ridicate sau scăzute, epuizare fizică, visusuri, bacterii, produse chimice, condiţii de muncă extreme, poluare chimică sau fonică.