Ceai rece cu papaya, mango si ananas 12 plicuri Fares

Ceai rece cu papaya, mango si ananas 12 plicuri Fares

O împletire deosebită a trei izvoare de răcoare și sănătate. Americile aduc abundența de gust răcoritor și zemos din papaya și ananas, iar India le temperează cu aroma unică de mango și umbra marelui și veșnicului-verde arbore.

Tip produs: Aliment

Greutate netă: 21,6 g

Condiții de păstrare: La loc uscat și la temperatura mediului ambiant

Ingrediente:

Flori de hibiscus alb, arome, frunze de rooibos, frunze de Stevia rebaudiana, extract de fructe de acerola cu 25% vitamina C, rizomi de turmeric, papaya 3%, mango 1%, ananas 1%.

Mod de administrare:

Peste un plic se toarnă 200 ml apă rece. Se amestecă și se așteaptă 5 – 8 minute.

Rolul componentelor:

Hibiscus - Hibiscus sabdariffa - este o specie de Hibiscus probabil originară din Africa de Vest și de Est, folosită pentru producerea de fibre de bast și ca infuzie, în care poate fi cunoscută sub numele de carcade. Este o plantă anuală sau perenă sau un subarbure pe bază de lemn, care crește până la 2-2,5 m înălțime. Frunzele au o adâncime de trei până la cinci lobi, 8-15 cm lungime, dispuse alternativ pe tulpini. Florile au diametrul de 8–10 cm, de culoare albă până la un galben pal, cu o pată roșie închisă la baza fiecărei petale și au un caliciu la bază, 1-2 cm lat, lărgindu-se până la 3–3,5 cm, roșu cărnos și strălucitor pe măsură ce fructul se maturizează. Durează aproximativ șase luni până ce se maturizează.

În India, planta este cultivată în principal pentru producția de fibre de bast utilizate la sfori, obținute din tulpina sa. Fibra poate fi folosită ca substituent pentru iută. Hibiscus, în special rozela, a fost utilizată în medicina populară ca diuretic și laxativ ușor. Caliciul roşu al plantei este din ce în ce mai exportat în Statele Unite și Europa, în special în Germania, unde este folosit ca şi colorant alimentar. Poate fi găsit pe piețe (sub formă de flori sau sirop) în locuri, cum ar fi Franța, unde există comunități de imigranți din Senegal. Frunzele verzi sunt folosite ca o variantă picantă a spanacului. Acestea dau aroma peștelui și orezului thieboudienne. Nu sunt păstrate înregistrări corespunzătoare, dar guvernul Senegal estimează producția și consumul național la 700 t pe an. În Birmania, frunzele lor verzi sunt ingredientul principal în curry chin baung kyaw. Brazilienii atribuie proprietățile stomacale, emoliente și rezolutive, rădăcinilor amare.

Deși o meta-analiză din 2010 folosind 14 baze de date și reviste de căutare manuală realizate de grupul de hipertensiune Cochrane a concluzionat „Nu au fost identificate studii care să îndeplinească criteriile de includere”, o recentă meta-analiză (2015) în Journal of Hypertension sugerează reducerea tipică a tensiunii arteriale cu aproximativ 7,5 / 3,5 unități (sistolică / diastolică).

Frunzele Hibiscus sunt o bună sursă de compuși polifenolici. Compușii principali identificați includ acidul neoclorogenic, acidul clorogenic, acidul criptoclorogen, acidul cafeoilsimic și compușii flavonoidici precum quercetina, kaempferolul și derivații acestora. Florile sunt bogate în antocianine, precum și acid protocolatchuic. Calicele uscat conține flavonoide gossypetină, hibiscetină și sabdaretină. Principalul pigment, anterior raportat ca hibiscină, a fost identificat ca daphnifilină. Sunt prezente cantități mici de mirtilină (delfinidină 3-monoglucozidă), crizantenină (cianidină 3-monoglucozidă) și delfinină. Semințele de hibiscus sunt o bună sursă de antioxidanți solubili în lipide, în special gamma-tocoferol.

Ceaiul oferă energie organismului, normalizează tensiunea arterială, are un efect benefic asupra pereților vaselor de sânge, îmbunătățește vederea. Și în Orient, ceaiul de hibiscus este considerat băutura principală de vindecare. S-a dovedit că ceaiul are un efect de vindecare pentru următoarele probleme și boli: este capabil să calmeze arsurile la stomac; constipația este eliminată, iar tractul gastro-intestinal se îmbunătățește; ceaiul conține o cantitate mare de microelemente și vitamine, prin urmare se recomandă utilizarea acestuia pentru persoanele cu imunitate redusă; dar, de asemenea, produsul ajută la scăderea colesterolului din sânge. Această băutură reduce riscul de răceală, ajută la insomnie, are efecte antispastice și antipiretice. Florile de hibiscus au utilizări primare în multe condiții printre care: scăderea în greutate, efect de purificare, de creştere a diurezei şi laxaţiei. Datorită vitaminelor și mineralelor conținute în compoziție, aceasta consolidează în mod semnificativ sistemul imunitar și ameliorează orice tip de stres. Consumul regulat al hibiscusului contribuie la normalizarea presiunii, vasele încetează să mai fie fragile, circulația sanguină se îmbunătățește.

Aspalathus linearis (N.L.Burm.) R.Dahlgr Roiboos - Aspalathus linearis este un arbust, sau subarbust înalt de până la 2 m din familia Fabaceae (Leguminosae). Ramurile sale tinere sunt adesea roşietice; frunzele sunt verzi, aciculare, lungi de 15-60 mm şi groase de 1 mm, fără peţiol sau stipule, grupate în verticile dense; florile galbene, apar primăvara sau vara devreme, sunt solitare sau aranjate în grupuri dense la vârfurile ramurilor; fructul este o păstaie mică lanceolată, conţinând de obicei una sau două seminţe tari. Rooibosul este o plantă distribuită în arealele cu precipitaţii de iarnă în zona Africii de Sud, din nord aproximativ de la Vanrhynsdorp până spre sud la Peninsula Capului şi în zona Golfului Bety. Aceste zone suferă ierni reci şi umede şi veri calde şi uscate cu aprox. 300-350 mm precipitaţii pe an.

Ceaiul de rooibos se realizează din forme selectate ale speciilor care se găsesc în special în Munţii Cederberg. Plantele sunt cultivate pe sol nisipos în văile Olifants, Breede şi Hex Rivers.

Denumirea generică Aspalathus derivă din grecescul aspalathos, care era numele unui arbust aromatic ce creştea în Grecia. Denumirea specifică linearis derivă din cuvântul latinesc pentru liniar, şi care în cazul nostru se referă la forma frunzelor.

În Africa de Sud ceaiul de rooibos este în primul rând savurat pentru aroma şi gustul său plăcut.

Watt şi Breyer-Brandwijk (1932) au listat rooibosul ca plantă medicinală dar fără să dea indicaţii specifice. Botanistul Carl Thunberg a raportat că, în timpul călătoriei sale în Africa în 1772, el a întâlnit o populaţie, Khoi, care îl folosea ca băutură., acest obicei fiind observat şi de Benjamin Ginsberg la începutul anilor 1900 când a întâlnit descendenţi ai populaţiei Khoi în regiunea  Clanwilliam în Capul de Vest şi care, de-a lungul lunilor de vară, recoltau planta ce creştea spontan în munţi. Ei tocau lăstarii cu un topor, îi zdrobeau cu un fel de ciocan şi puneau fragmentele la „transpirat” (fermentat) în orificii din stânci, apoi le puneau la soare la uscat. Acest proces a constituit baza procesului de fabricaţie pentru rooibosul fermentat care se practică şi astăzi.

Utilizările menţionate în medicina tradiţională din zonele Africii de Sud pentru ceaiul de rooibos includ calmarea colicilor copiilor mici, alergii, astm şi probleme dermatologice.

Astăzi, cea mai largă utilizare a plantei este sub formă de ceai aromat, ca un fel de alternativă la ceaiul oriental, constituind astfel o mare valoare economică. În Africa de Sud în timpul verii ceaiul îndulcit, şi cu lămâie, este consumat adesea şi rece. Ceaiul este considerat sănătos şi este lipsit de cafeină, are un conţinut scăzut de taninuri şi este bogat în antioxidanţi. Cu toate acestea nu este folosit doar ca ceai, ci mai apare ca ingredient în produse cosmetice, în produse de slăbit, ca agent aromatizant în cofetărie, la gătit şi în cocktail-uri şi chiar ca şi tratament pentru bebeluşii predispuşi la colici.

Roobiosul se regăseşte şi în produsele FARES, în ceaiurile din gama NATURAL – O lume de sănătate, ceai cu rooibos și ghimbir, Ceai tonic cu ginseng, 1001 de seri cu petale de trandafir, Bună dispoziție, ceai cu lime și mandarine, Armonia florilor, ceai îndulcit natural cu plante; în ceaiurile din gama THEIA – Theia, rooibos cu caramel, Theia, cocktail de fructe, Theia, ciocolată cu mentă, ca ceaiul Rooibos din gama Ceaiurile lumii, şi în ceaiul Antioxidant la plic din gama Stare de bine.

Carica papaya - Plantă din familia Caricaceae, originară în America tropicală, din sudul Mexicului până în Anzii Sud Americani, perenă, înaltă de până la 10m, cu frunze foarte mari, palmat lobate adânc incizate, cu margini întregi, şi peţioli lungi de aprox. 30-60 cm cu fructul suculent. În mod normal specia e dioică, florile femeieşti fiind pe plantă separată faţă de florile bărbăteşti, dar se cunosc şi forme monoice.

Originea plantei este oarecum obscură, papaya poate reprezenta fuziunea dintre două sau mai multe specii din genul Carica, native în Mexic şi America Centrală. În prezent este cultivată în toate zonele tropicale şi în zonele subtropicale mai calde.

Carica papaya a fost făcută cunoscută europenilor prima dată de către Oviedo, personaj care a gestionat minele din Hispaniola din 1513 în 1525. El scria că Alphonse de Valverde a adus seminţele acesteia de pe coastele de dincolo de Panama, de unde au fost duse la San Domingo şi pe alte insule în Indiile de Vest. Se pare că la descoperirea Americii încă nu atinsese limitele maxime de distribuţie în Lumea Nouă, chiar dacă, la vremea aceea, distribuţia ei era destul de întinsă în zonele tropicale din America. Abia mai târziu, prin 1626 seminţele de papaya au fost introduse în Europa din India.

Spaniolii au dus planta din Indiile de Vest la Manilla alături de numele ei spaniol – papaya – care este şi acum folosit în Insulele Filipine. De acolo a fost adusă ori de portughezi ori de spanioli în Malaya de Est. Trebuie să fi ajuns în Malacca înainte de 1583 şi în Goa după 1589, conform cu Linschoten, un călător olandez. Celebrul botanist olandez Rheed a realizat o ilustrare a plantei pe coasta Malabar nu mult după 1667, cănd a devenit guvernatorul Ceylonului. De acolo, seminţele sale au fost răspândite de-a lungul a numeroase insule, şi conform lui Sturtevant (1919) era cunoscută în insulele Pacificului până la 1800. Mai târziu, în 13 mai 1652, nu mult după sosirea sa la Cape, (Africa de Sud) Jan van Riebeeck a comandat seminţe de papaya din India pentru a realiza studii de adaptabilitate. La mijlocul secolului XVIII, Lauriero a văzut papaya în Zanzibar, şi se crede că a fost adusă din Africa de Est de către portughezi în secolele XVI sau XVII. Căpitanul G J Elphick a fost primul crescător de papaya în Lowveldt la începutul secolului XX, şi de asemenea primul care a trimis cinci lăzi în piaţa din Johannesburg.

Papaya este acum larg răspândită în majoritatea ariilor tropicale în lume, până la latitudini de 32°N şi S, constituind o plantă cu mare importanţă comercială pentru multe ţări tropicale.

Denumirile papaw, pawpaw, paw-paw, melon pawpaw, papaya şi papita sunt date speciei Carica papaya, cea mai utilizată fiind papaya şi papaw, cea din urmă fiind preferată în Shorter English Oxford Dictionary, fiind folosită prima dată în 1598.

Fructul de papaya este uşor dulce, cu o agreabilă notă de mosc, care este mai pronunţată la unele varietăţi şi în unele climate faţă de altele. Este un fruct popular pentru micul dejun în multe ţări şi este folosit de asemenea în salate, plăcinte, şerbeturi, sucuri şi dulciuri. Fructele necoapte pot fi preparate sub formă de sucuri de fructe. Fructul necopt de papaya conţine un suc lăptos în care este prezentă o enzimă responsabilă de digestia proteinelor cunoscută ca şi papaină, care este similară în acţiunea ei digestivă cu enzima animală pepsina. Acest suc este utilizat sub formă de preparate în numeroase remedii pentru indigestie, şi de asemenea în fabricarea substanţelor pentru frăgezirea cărnii.

Mango (Mangifera indica) este un arbore fructifer aparținând genului Mangifera, care constă din numeroase specii aparținând familiei Anacardiaceae. Arborele se pare că provine din Asia de Est, Myanmar, Assuma. Este un arbore mare stufos, veșnic verde. Mango este fruct național în India, Pakistan și Filipine și este considerat un fruct sacru. Fructul de mango este foarte dulce și aromat, când este copt coaja are o culoare portocalie – roșiatică. Principiile active ale fructului mango: bogat în fibre, antioxidanți, vitaminele A, C, E, B6, K, în Cu, are 17 aminoacizi, Omega 3 și 6, zinc, pectine, amidon.

Se presupune că numele de „mango” provine de la Malayalam manga, terminologie împrumutată în portugheză în secolul al XVI-lea; din portugheză a trecut în limba engleză.

Mango se folosește crud în salate, adăugat în deserturi, sosuri, mâncăruri cu carne; nectar, uscat – în bucătăria asiatică se foloseşte ca un condiment. Din pulpa de mango se prepară: jeleuri, înghețate, gemuri.

Fructele necoapte se păstrează în pungi de hârtie la temperatura camerei, iar cele coapte la frigider, miezul de mango se păstrează bine în pungi la congelator, feliile uscate se mănâncă precum chipsurile.

Mango are un mare potenţial când vine vorba de controlul greutăţii. Cercetările recente sugerează că mango şi fitocomponentele sale pot, de fapt, să suprime celulele grase si genele corelate cu grăsimea din corp.

Un alt studiu a arătat că mango, mai exact coaja acestuia, inhibă formarea ţesuturilor grase într-un mod similar cu antioxidantul resveratrol.

Consumul de mango a arătat rezultate impresionante în cazul persoanelor care sufereau de constipaţie cronică.  Într-o cercetare publicată în The Official Journal of the Federation of American Societies for Experimental Biology (jurnalul oficial al federaţiei societăţilor americane de biologie experimentală), un grup de oameni care au mâncat mango în fiecare zi a inregistrat o îmbunăţaţire mai mare în cazul simptomelor constipaţiei lor, în comparaţie cu participanţii care au mâncat o cantitate echivalentă de fibre.

Grupul de participanţi care a consumat mango a aderat la planul de tratament cu mai multă usurinţă şi a prezentat niveluri crescute în ceea ce priveşte acizii graşi buni şi alte măsuri ale bunăstarii sistemului digestiv, cum ar fi secreţiile de sucuri gastrice care ajută în digerarea alimentelor.

Aceste efecte benefice s-ar putea datora conţinutului mare de apă şi de fibre ale fructelor de mango, pe lângă acei antioxidanţi sănătoşi pe care îi are în compoziţie.

Ananasul (Ananas comosus) este un fruct comestibil cărnos, cu gust dulce-acrișor și foarte aromat. Are numele comun atât al plantei tropicale cât și al fructului. Conține vitaminele A, B, B1 și C. Conține de asemenea betacaroten, potasiu, magneziu și săruri minerale. Stimulând organismul, este recomandat mai ales pentru buna sa digestibilitate.

A fost descoperit în sudul Braziliei și al Paraguayului. Băștinașii îl numeau “nana”, adică “fructul delicios, parfumat”. A fost adus în Europa de Cristofor Columb și cultivat în sere începând cu anul 1720.

Ananasul conține acid citric, acid malic, vitaminele A, B, B1 și C cât jumătate din fructul unui portocal. Totodată, conține o drojdie și un ferment digestiv (bromelină) care digeră în câteva minute de 1000 de ori greutatea ei de proteine și care este comparată cu pepsina și papaina. Totodată, ananasul conține deopotrivă beta-caroten, iod, magneziu, mangan, potasiu, calciu, fosfor, fier, sulf și săruri minerale.

Se folosește în fitoterapie pentru proprietățile digestive, stomahice, nutritive, diuretice, detoxifiante. Este totodată utilizat și în tratamentul obezității. Uz extern: sucul de ananas în aplicație externă este recomandat ca tonifiant al pielii.

Activitatea proteolitică este datorată bromelainei, o enzimă proteolitică, capabilă sa degradeze proteinele, favorizând digestia; este indicată în caz de simptome dispeptice, constipaţie, diaree, indigestie. Are capacitatea de a reduce balonarea, gazele şi alte simptome ale sindromului de colon iritabil; ajută la echilibrarea acidităţii gastrice, precum şi alcalinităţii intestinului subţire. Este activă atât în mediu acid gastric, cât şi în mediu alcalin din intestin. S-a dovedit a fi un înlocuitor adecvat pentru pepsină şi tripsină în cazuri de deficit.

Bromelaina reprezintă un amestec de enzime proteolitice, cu activitate maximă între pH-ul 3 şi 8 şi este stabilă la pH=2 pentru o perioadă scurtă de timp. Studiile in vitro au arătat că efectul său în digestia cazeinei, la pH=3 este similar cu cel al pepsinei, iar la pH=6 este similar cu cel al tripsinei.

 Bromelaina are efect antispastic, inhibă contracţiile intestinale – în condiţii patologice – printr-un mecanism care implică antagnizarea receptorilor PAR2 membranari, inhibarea fosfolipazei C şi fosfodiesterazei 4, normalizând astfel motilitatea intestinală.

Mai are acțiune anticelulitică, antiinflamatoare, antiedematoasă. Bromelina conținută în ananas, mai ales combinată cu tripsina, poate fi utilă pentru reducerea inflamației și a durerii de genunchi pentru persoanele care suferă de artroză, cu efecte posibile asupra poliartritei reumatoide, desi dovezile sunt puține în ceea ce o privește pe cea din urmă.