Ceai pentru Slabit 25 plicuri AdNatura

Ceai pentru Slabit 25 plicuri AdNatura

Contine un amestec omogen in proportii variabile din plante recunoscute atat din utilizarea lor traditionala cat si din mentionarea lor in literatura de specialitate pentru rolul lor pozitiv in facilitarea digestiei, facilitarea transportului gastric al nutrientilor cat si pentru proprietatile lor diuretice, detoxifiante, contribuind la eliminarea toxinelor din organism.

Beneficii:
Adjuvant in facilitarea digestiei, arderea grasimilor, pentru facilitarea transportului gastric al nutrientilor, plantele din compozitie fiind frecvent folosite pentru suplimentarea dietei in tulburari de tranzit si disconfortul abdominal pentru proprietatile lor diuretice, detoxifiante prin facilitarea tranzitului intestinal.

Compozitie:
-frunze de ceai verde,
-iarba de coada calului,
-fructe de macese,
-frunze de mesteacan,
-coaja de crusin,
-fructe de coriandru,
-flori de soc,
-frunze de stevie dulce. 

Administrare:
Uz intern – infuzie. Peste plic de produs se toarna 250 ml  apa clocotita; Vasul se acopera si se lasa in repaus 10 – 15 minute, agitand din cand in cand. Dupa infuzare se scoate plicul si se poate adauga o lingurita de suc proaspat de lamaie.

Intern: se beau pana la 1-2 litri de ceai pe zi; Nu se indulceste. Ceaiul are gust dulceag datorita frunzelor de stevie dulce numita si “iarba de miere” (Stevia rebaudiana) care contin substante dulci permise diabeticilor si supraponderalilor deoarece sunt practic lipsite de aport caloric.

Atentionari:
Acest produs este un supliment alimentar.
Suplimentele alimentare nu inlocuiesc o dieta variata si echilibrata si un mod de viata sanatos.
A nu se lasa la îndemana si la vederea copiilor mici.
A nu se depasi doza zilnica recomandata pentru consumul zilnic.

Rolul componentelor:
Mai multe legende medievale europene menţionează că Iuda, după ce l-a trădat pe Iisus, s-a spânzurat de ramuri de soc. Legenda a fost preluată şi în tradiţia populară românească, ce consideră că locul de lângă soc ”nu e curat”, şi nu se recomanda să se doarmă sau să se lege vitele sub soc.
De peste 4000 de ani fitoterapeuţii s-au bazat pe florile de soc pentru a trata astmul şi alergiile. Azi mulţi doctori și oameni de știință redescoperă secretele acestei plante şi efectele sale benefice asupra organismului. În mod tradiţional este folosită pentru curele de detoxifiere a organismului. De asemenea, florile de soc pot ajuta la întărirea sistemului imunitar prin curăţarea ganglionilor limfatici.
Socul este un arbust de 4-5 m, cu tulpina şi ramurile acoperite de o scoarţă cenuşiu-verzuie, având în interior o maduvă albă. Florile sunt de culoare albă, plăcut mirositoare iar fructele sunt mici, de culoare neagră, lucioase. Înfloreşte în lunile mai-iunie.
Principiile active din florile de soc reduc inflamația căilor respiratorii, ajută la eliminarea secrețiilor în exces și măresc rezistența organismului în fața infecțiilor.
Socul conține flavonoide, componente responsabile de efectul diaforetic, de eliminare a toxinelor cu favorizarea eliminării acestora prin transpirație iar împreună cu acizii fenolici şi sărurile de K din compoziţie, socul prezintă şi un efect diuretic.Mucilagiile din florile de soc determină o acțiune emolientă asupra mucoaselor şi ţesuturilor iritate şi au un efect laxativ prin stimularea peristaltismului intestinal.
Studii recente au arătat faptul că extractul de soc prezintă acțiune antimicrobiană pe coci, atât gram pozitivi cât și gram negativi și de asemenea au efect eficient împotriva virusurilor de tip Influenzae.

Arbust cu frunze ovate, pieloase, cu marginea dinţată, florile albe, plăcut mirositoare, cultivat în China şi India de peste 2500 de ani.
De la acest arbust se folosesc frunzele care, în funcţie de tratamentul aplicat dau naştere bine cunoscutelor sortimente – ceaiul verde şi ceaiul negru. Ceaiul negru rezultă în urma fermentării naturale în timpul prelucrării şi uscării, taninurile catehice fiind oxidate la flobafene; ceaiul verde este uscat rapid şi enzimele distruse, păstrează o coloraţie verde, conţine taninuri netransformate. În general frunzele de ceai mai conţin alkaloizi, glucide, vitamine, flavone, acizi fenolici, aminoacizi, vitamine (C şi α-tocoferol).
Există mai multe legende ale ceaiului verde. Potrivit legendei indiene, Gautama Buddha, cel care a răspândit învăţăturile lui Budha, în anul 520 Î.H. plecat să ducă budhismul din India în China, a promis să mediteze nouă ani. Dar, în timpul meditaţiei a adormit. Trezindu-se, a fost atât de supărat încât, pentru a nu mai adormi, şi-a tăiat pleoapele ochilor şi le-a aruncat pe pământ. Pe locul unde au căzut, a răsărit o nouă plantă, şi, ca pentru a-i onora sacrificiul, planta servit ulterior altor discipoli pentru a-şi menţine starea de veghe în timpul meditaţiilor.
Astăzi se ştie că ceaiul verde este cea mai consumată băutură din lume, după apă. Este cel mai mult utilizat în Asia, în special în Japonia şi China.
Folosit prima dată în timpul dinastiei Song (960-1270), pulberea fină din frunzele de ceai, denumită nămol de ceai, nu mai este populară în China dar este încă pe larg utilizată în Japonia. Cultivarea ceaiului verde în Japonia a început din secolul XI de către călugării budişti care au dezvoltat de asemenea şi metode de procesare şi preparare a pulberii din frunze, denumită „macha”. În japoneza cha înseamnă ceai, iar ma înseamnă pulbere.
Medicina chineză foloseşte frunzele de ceai verde pentru tratarea migrenelor, stărilor de greaţă, diareei cauzată de malarie şi a problemelor digestive; sunt folosite de asemenea pentru prevenirea cancerului.
În India, preparatele din ceai verde sunt folosite tradiţional în diaree, inapetenţă, stările de sete intensă, migrene, dureri cardiace, febră şi oboseală.
A fost introdus în Europa ca băutură de către compania olandeză India de Est în jurul anului 1610. Ceaiul iniţial importat în Europa a fost sub formă de ceai verde. Şi nu după multă vreme, au început să-i fie apreciate şi proprietăţile curative, fiind inclus în multe cărţi medicale de epocă: în Culpeper’s Complete Herbal (1880) ca diuretic, stomahic şi util în dureri de cap, acţiunea stimulentă asupra sistemului nervos fiind considerată un efect secundar; se preciza că infuzia concentrată este prejudiciabilă pentru „nervii slabi” dar salutară pentru dorerile de cap acute şi stările de mahmureală; în ‘Precis de Matiere Medicale’ a fost prezentat ca singura plantă importantă din punct de vedere medical din familia Camelliaceae, fiind incluse şi detalii pentru preparare şi surse ale ceaiului, iar ca indicaţii terapeutice – utilizare externă ca soluţie astringentă iar internă ca tonic şi digestiv, diuretic mediu în artrite, diaforetic şi stimulent general. Mai era recomandat pentru dureri de cap nevralgice.
În prezent cel mai mult ceaiul verde este folosit în probleme stomacale, migrene, simptome de oboseală, vomă şi diaree, şi nu în ultimul rând ca stimulent, şi în curele de slăbire.
Datorită conţinutului de cafeină frunzele de ceai verde prezintă efect stimulent central, antidepresiv şi diuretic. S-au reportat de asemenea efecte inotropic pozitiv, astringent, stimulent al secreţiei acide gastrice, de glicoliză şi lipoliză, fiind astfel incluse în palmaresul său proprietăţi hipocolesterolemiante şi hipoglicemiante. Frunzele de ceai verde sunt utile în stimularea apetitului, în stări de sete, ca diaforetice, diuretice, detergente şi resolvente.
Taninurile prezente în frunzele de ceai îi conferă proprietăţile astringente. Catecholii ajută la îmbunătăţirea funcţionării capilarelor şi altor vase sangvine mici.
Mai sunt utile în poliomielită, reumatism şi infecţii respiratorii, pentru reducerea efectelor expunerii la radiaţii, ca şi în prevenirea cariilor dentare, şi sunt cunoscute bineînţeles pentru efectul lor antioxidant.