CEAI NORMOTENSIUS 90GR (TENSIUNE NORMALA) Faunus Plant

CEAI NORMOTENSIUS 90GR (TENSIUNE NORMALA) Faunus Plant

Ceaiul Normotensius este un amestec compus din 5 plante medicinale care contribuie la menținerea tensiunii arteriale și a ritmului cardiac în limite normale, fiind recomandat în hipertensiune arterială, tensiune arterială oscilantă, palpitații.

Acest produs este conceput pentru o cură de 12 zile.

Proprietăți: hipotensiv, sedativ nervos, antiaritmic.

Recomandări: hipertensiune arterială, tensiune arterială oscilantă, palpitații.

Contribuie la: 

• menținerea tensiunii arteriale și a ritmului cardiac în limite normale
• îmbunătăţirea fluxului coronarian şi funcţiei cardiace

Ingrediente: Păducel (Crataegus monogyna) flori, frunze (30%), Talpa-gâştei (Leonurus cardiaca) părți aeriene (30%), Anghinare (Cynara scolymus) frunze (20%), Coada-şoricelului (Achillea millefolium) părți aeriene (10%), Vâsc (Viscum album) frunze (10%).

Mod de administrare: Infuzie – se prepară din 2 linguriţe cu plante adăugate la 200ml de apă clocotită, se menţine timp de 15min. la temperatura camerei, apoi se strecoară. Se bea câte o cană cu infuzie de 3 ori pe zi, cu 30min. înainte de mese, pe stomacul gol.

Durata unei cure obișnuite este de 3-6 luni. Pentru rezultate superioare, se recomandă folosirea în asociere cu tinctura NORMOTENSIUS.

Contraindicații: Sarcină, alăptare, alergie la oricare dintre componentele produsului.

Produs 100% natural, obținut prin prelucrare manuală.

Nu conţine conservanţi sau coloranţi artificiali.

Produs avizat de SNPMAPS, notificare nr. 7885/2013.

Rolul componentelor: 

Păducelul este un arbust spinos de 2-5 m înălţime, având frunzele împărţite în 2-5 lobi neregulaţi dinţaţi, florile albe formând umbele rare. Creşte în toată Europa la marginea pădurilor şi prin luminişuri şi înfloreşte în aprilie-mai.

Dioscorides menţionează păducelul în lucrarea sa în primul secol D.H. Îl numeşte krátaios, cuvânt care se crede că derivă din grecescul krátys – „greu” sau „puternic” – făcând referire la lemnul său dur. O etimologie alternativă asociază numele cu kratos, însemnând „întotdeauna a fost aici”.

În secolul III Î.H., Theophrastus, îl denumeşte „kunosbatos”, ceea ce a dus la introducerea sa în cărţile medievale de profil (Lonicerus) sub numele de Cynosbatus Theophrasti. Specia denumită monogyna înseamnă monostylus (cu o singură sămânţă).

Teutonii utilizau fructele ca aliment.

Cărţile din Evul Mediu recomandau păducelul pentru colici stomacale şi diaree. Prima sa menţiune privind efectele cadriace a fost făcută de Quercetanus, medicul personal al regelui Henric al IV-lea al Franţei, care a născocit un sirop anti-îmbătrânire din plantă.

Un medic irlandez – Green – a determinat răspândirea reputaţiei sale de medicament pentru inimă în a doua jumătate a secolului XIX; de atunci şi-a menţinut o poziţie fermă în repertoriul fitoterapiei.

Acţiunile sale farmacologice se datorează conţinutului în compuşi fenolici, în special flavonoide cărora li se atribuie multe din proprietăţile plantei.

Păducelul (atât fructele, cât şi frunzele cu flori) produce o tonifiere a cordului şi o scădere a presiunii sangvine, restabilind pulsul şi echilibrul între presiunea sângelui şi activitatea muşchiului cardiac. Efectele sale la nivel cardiovascular, multe dintre ele dovedite ştiinţific, se consideră a fi rezultatul activităţii inotropice, a abilităţii de a creşte integritatea vaselor sangvine şi îmbunătăţirea fluxului sangvin coronarian, şi efectelor pozitive asupra utilizării oxigenului.

Este utilizat tradiţional ca tonic cardiac iar utilizările sale curente, ca suport pentru funcţiile cardiace şi circulatorii, includ tratamentul anginei, hipertensiunii, aritmiilor şi insuficienţei cardiace cronice NYHA II.

Ultimele cercetări au evidenţiat şi activitatea antioxidantă a preparatelor din păducel.

Atenţionări

Nu se recomandă în caz de hipersensibilitate la această plantă.

Nu este indicat în primul trimestru de sarcină.

Anghinare - Plantă ierboasă originară din regiunea mediteraneană, la noi specie de cultură, bienală, în primul an formează o rozetă de frunze mari de culoare verde-închis pe partea superioară şi albicioase pe partea inferioară cu peri albi şi moi. În al doilea an se formează tulpini de 0,6-1,8 m, cu flori roşii-violacee.

Originile anghinarei ne sunt cunoscute în timp, de pe vremea filosofului şi naturalistului grec Theophrastus (371-287 Î.H.), Pedanius Dioscorides (40-90 D.H.), Pliniu cel Bătrân, (23-79 D.H.), care au descris-o în scrierile lor şi au folosit-o.

Grecii antici o vedeau ca pe o delicateţă şi ca pe un afrodisiac. Romanii bogati foloseau anghinarea preparată cu miere şi oţet, asezonată cu cumin, astfel ea putând să fie şi păstrată de-a lungul anului.

Începând din anii 80 D.H., maurii încep cultivarea anghinarei în zona Granadei.

Se consideră că anghinarea a fost făcută celebră de către Caterina de Medici (1519-1589). care a introdus-o în Franţa atunci când ea sa căsătorit cu regele Henric al II-lea (1519-1559), la mijlocul secolului al 16-lea.

Galenoterapia începutului de secol XX în România indica utilizarea medicinală a frunzei de anghinare ca antinevritică, indicată pentru bolile prezentând tulburări ale metabolismului hidraţilor de carbon şi tulburarea metabolismului apei, dând un tablou simptomatic polinevritic.

S-a stabilit că anghinarea posedă proprietăţi diuretice, coleretice, hipocolesterolemiante, hipolipemiante şi hepatostimulatoare.

Anghinarea este cunoscută pentru gustul ei amar, care este atribuit în mare unui compus numit cinarină, considerată unuil din principiile biologic active cele mai importante ale anghinarei. Alte principii active importante sunt flavonoidele, lactonele sescviterpenice, polifenolii şi acizii cafeoilquinici.

În anii 1970 oamenii de ştiinţă europeni au arătat prima dată abilitatea cinarinei de a reduce colesterolul la oameni. Unul din cele mai recente studii, publicat în anul 2000, a utilizat un extract din frunzele de anghinare standardizat în cinarină a stabilit efectul hipocolesterolemiant al acestuia.

Proprietăţile hepatoprotectoare şi detoxifiante ale ficatului au intrat în atenţia cercetătorilor în 1966, când s-a realizat un studiu care susţine efectele hepatoregeneratoare la şobolani. Un studiu realizat în 1987 care s-a concentrat asupra efectelor pe celulelor hepatice de şobolan supuse acţiunii nocive a unor substanţe chimice, a găsit că cinarina şi acizii cafeici au efecte hepatoprotectoare semnificative.

Utilizarea modernă a anghinarei se concentrează pe utilitatea sa în tratamentul hiperlipidemiei, hipercolesterolemiei, dispepsiei şi afecţiunilor care necesită o creştere a colerezei.