Ceai Normoflux 50g Fares

Traista ciobanului, creţişoara, urzica şi scoarţa de stejar susţin funcţionarea sistemului genital feminin şi ajută la menţinerea unui flux menstrual normal.

Beneficii:
-Hemostatic, astringent, vasoconstrictor uterin
-Recomandat in hemoragii uterine, tulburări de ciclu menstrual cu hipermenoree (sângerare abundentă), fibrom uterin complicat cu hemoragii.

Compozitie:
-Creţişoară (Alchemillae herba) 25%,
-traista ciobanului (Bursae-pastoris herba) 25%,
-frunze de zmeur (Rubi idaei folium) 10%,
-urzică vie (Urticae herba) 10%,
-coada racului (Anserinae herba) 10%,
-scoarţă de stejar (Quercus cortex) 10%,
-creţuşcă (Ulmariae herba) 10%.

Administrare:
In funcţie de intensitatea fluxului menstrual se beau 4 până la 6 căni cu ceai pe zi, până la oprirea acesteia.

Durata unei cure este de 5-10 zile pe lună, corespunzător duratei menstrei.
Cura se poate urma timp de 3-6 luni consecutiv.

Peste o linguriţă de amestec de plante se toarnă 200 ml apă clocotită şi se lasă 15 minute acoperit, apoi se strecoară.

Contraindicaţii
Nu este indicat caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.
Datorită conţinutului ridicat de taninuri poate încetini tranzitul intestinal.

Sarcină şi alăptare
Acest ceai nu este indicat femeilor însărcinate şi mamelor care alăptează.

Efecte secundare şi interacţiuni
Ceaiul se consumă la un interval de minimum 2 ore faţă de medicamente, deoarece taninurile pot împiedica absorbţia acestora.
La dozele recomandate nu au fost semnalate incompatibilităţi cu medicamentele şi nici efecte secundare.

În mod frecvent, femeile aflate în perioada menstruală şi înainte cu câteva zile de aceasta, reţin apa în corp. De aceea, este important să consume alimente cu mai puţină sare. Alimentele bogate în grăsimi (carnea grasă, mâncarea tip fast food sau cea prăjită în ulei) cresc nivelul de estrogen din organism. Este bine să renunţaţi la ele şi să le înlocuiţi cu fructe şi legume proaspete, cereale integrale, produse lactate slabe, oleaginoase şi alimente bogate în grăsimi nesaturate. În timpul menstruaţiei evitaţi şi alimentele iuţi, foarte condimentate, excesul de dulciuri. Evitaţi de asemenea şi consumul de produse care conţin cofeină şi alcool, deoarece acestea dilată vasele de sânge amplificând sângerarea.

Crețisoara a fost numită floarea femeilor pentru că proprietățile sale curative le vizează direct pe acestea.
Vechii germani o venerau alături de zeități ca Frigga, Freya, Ostara și Holla, zeițele fertilității, ale iubirii și protectoarele căsătoriei și nașterii. O dată cu creștinătatea, virtuțiile acestei plante au fost legate de puterile tămăduitoare ale Sfintei Fecioare, s-a făcut chiar o legătură între forma frunzelor și faldurile robei Sf. Maria, de unde și denumirea în germană, care se traduce prin „veșmântul Maicii Domnului” (Lady”s Mantle – în engleză, Frauenmantle – în germană). Denumirea ştiinţifică “Alchemilla” provine din termenul arab “Alkemelych” care înseamnă “alchimie” şi a fost asociat cu creţişoara datorită credinţei în puterile ei magice.
Este o plantă perenă, răspândită în Europa, America de Nord, nordul şi vestul Asiei. În zonele subalpine poate ajunge până la 15-30 cm. Are rădăcina oblică, lemnoasă, cu mai multe capete şi tulpina erectă, ramificată. Frunzele de la bază sunt mai mari, rotunjite, zimţate pe margini, iar când se desfac total au aproximativ forma unei pâlnii, ce poate colecta picături de apă sau rouă. Florile sunt mici, gelben-verzui, grupate în inflorescenţe. Întreaga plantă este acoperită cu perişori fini. Se folosesc în scopuri medicinale toate părţile plantei: atât partea aeriană, cât şi rădăcinile. Partea aeriană se recoltează vara în timpul înfloririi, iar rădăcinile toamna.
Datorită conținutului bogat de taninuri, crețișoara are proprietăți astringente și este utilizată ca hemostatic, astringent și cicatrizant. Flavonoidele și saponinele din compoziție îi conferă un efect diuretic iar acidul salicilic face ca planta să aibă acțiune antiinflamatoare. Se folosește în menoragii, metroragii, dismenoree, leucoree, fiind un foarte bun tonic uterin este foarte indicată femeilor după naștere, pentru refacerea uterului şi, de asemenea, în caz de sterilitate. Extern, se poate utiliza în tratarea erupțiilor cutanate, precum și în vindecarea mușcăturilor de insecte.

Urzica este o plantă erbacee perenă care creşte în locuri necultivate, până la altitudinea de 1700 m.
Florile sunt mici, verzui şi înfloresc vara.
Planta se usucă la umbră, în locuri bine aerisite.
Lichidul urzicător îşi pierde efectul prin fierberea plantei.
Mugurii sunt bogaţi în vitamina C iar frunzele au efect diuretic.
Urzica vie este un bun antidot al indigestiei produse de consumul de scoici.
Este o plantă caldă, acidă, desicativă, aperitivă, emolientă, diuretică, are un bogat conţinut de fier (Urzica aparţine planetei Marte).
Conţine de asemenea provitamina A, vitaminele B2, C şi K, clorofilă, flavonoide, mucilagii, acizi esenţiali, ulei esenţial şi ulei gras.
În uz extern stimulează refacerea ţesuturilor – este cicatrizantă –
Toate părţile plantei au proprietăţi medicinale. Urzica este fortifiantă şi decongestivă hepatobiliară, remineralizantă, uşor hipoglicemiantă, reglatoare a tranzitului intestinal.
Băile cu urzică ameliorează sciatalgiile şi arteriopatiile periferice.             Plante văzute încă din vremuri străvechi ca bogate surse de sănătate și protecție spirituală, urzicile au dat naștere unor variate legende și superstiții, îndreptățite sau nu, confirmate sau nu, până în zilele noastre. Se spunea că un vas cu urzici proaspăt tăiate așezat sub patul unui bolnav avea capacitatea de a-l lecui de orice boală îi stăpânea trupul. În același timp, urzicile răspândite prin toată casa erau înzestrate cu potențialul de a îndepărta spiritele rele.
Urtica dioica este o plantă erbacee, perenă cu rădăcină subţire şi o tulpină erectă, acoperită cu peri urticaţi. Frunzele sunt peţiolate opuse, ovate, lanceolate sau ovat lanceolate, ascuţite la vârf, dinţate pe margini, cu peri urticaţi pe ambele feţe. Florile sunt dispuse în panicule iar fructul este o nuculă cu perifon persistent. Înflorește în perioada iunie-octombrie.
Acțiunile terapeutice ale urzicii sunt rezultatul unui complex de principii active existente în toate organele plantei, și anume flavonoide, săruri minerale, vitamine, carotenoide, ulei volatil și taninuri. Urzica este cunoscută pentru proprietățile sale antianemice, energizante, vitaminizante, și mineralizante în special pentru anemici. Totodată este un bun depurativ în curăţarea sângelui de toxine, și un tonic excelent pentru întărirea sistemului imunitar. În afecţiunile digestive are efecte hepatoprotectoare, antimicrobiene, gastrosecretoare, antidiareice, antihemoragice. La nivelul aparatului respirator are proprietăţi expectorante, emoliente, antitusive, antiastmatice, antibronşitice, antiinflamatoare. Pentru sănătatea rinichilor are acţiuni diuretice şi drenor al excesului de uree, creatinină şi acid uric, fapt datorat în mare parte flavonoidelor din compoziție. Extern prezintă acţiuni astringente, antiseptice, cicatrizante, epitelizante, hemostatice, revulsive, antiseboreice, dezodorizante, urzica fiind foarte des utilizată în industria cosmetică în special la prepararea șampoanelor.
Datorită acțiunii sale diuretice, consumul prelungit de urzici poate cauza un dezechilibru electrolitic.

Arbust tufos, din familia Rosaceae, cu ghimpi mici, cu tulpina erectă, arcuită spre vârf, cu frunze imparipenat compuse, cu 3-7 filiole ovat-lanceolate dinţate pe margini; florile albe sunt dispuse în inflorescenţe racemoase la vârfurile ramurilor, iar fructul este o polidrupă aromată, gustoasă, ce conţine pectine, acizi organici, antociani, vitamine. În scopuri terapeutice se recoltează frunzele, înainte de înflorire, în perioada mai-iunie. Denumirea ştiinţifică provine de la cuvântul latinesc rubus carea înseamnă roşu, şi din cuvântul latin ida care este numele unui munte în Frigia, locul în care planta creştea din abundenţă. Zmeurul era folosit în mod similar cu murul de către greci, chinezi, practicanţi ai medicinei azurvedice, şi amerindieni pentru a vindeca afecţiuni precum diareea, dizenteria, şi pentru a vindeca rănile. Zmeurul este nativ în zona Turciei, şi pe vremuri a fost folosit de către populaţia Troiei. Descoperirile arheologice au arătat că romanii au răspândit seminţele de zmeur în tot imperiul până în Anglia.

Zmeurul a folosit în lumea întreagă de-a lungul secolelor atât ca hrană, cât şi ca remediu.
Este o plantă despre ale cărei întrebuinţări medicale vorbeşte Valerius Cordus (medic şi botanist german, 1515-1554), iar Conrad Gessner (naturalist elveţian, cunoscut şi ca botanist şi medic, 1516-1565) pomeneşte de un sirop de zmeură.
În medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului trecut, infuziile din frunzele de zmeur erau recomandate în catarul gastro-intestinal, aciditate stomacală, diaree şi „reguli puternice” (hipermenoree). Medicina populară făcea uz de ceaiuri din frunze uscate şi muguri contra erupţiilor de piele şi în bolile de femei, sau contra hemoragiilor, diareei şi dizenteriei; se mai întrebuinţa oţetul de zmeură sau mustul ca limonade în bolile febrile precum pojarul, scarlatina, anginele.
Frunzele de zmeur conţin tanin, flavone, şi mici cantităţi de vitamina C având acţiune diuretică, astringentă, utilizându-se şi la prepararea ceaiurilor aromate. Tradiţional, în Europa în general, sunt folosite pentru afecţiuni ale tractului gastrointestinal, ale tractului respirator, sistemului cardiovascular, pentru iritaţii ale mucoasei bucale şi a gâtului, şi de asemenea pentru inflamaţii ale pielii, gripă, febră, probleme menstruale, diabet, deficienţe în vitamina C, ca diaforetic, diuretic şi coleretic, şi de asemenea ca purificator al sângelui.
Consumul frunzelor de zmeur în timpul sarcinii (în stadiile mai avansate), în vederea scurtării travaliului şi uşurării naşterii, a fost popular timp de generaţii, efectul începând să fie studiat încă din anii 1940, şi chiar dacă studii clinice cu metodologie de ultimă oră lipsesc, totuşi unele investigaţii clinice au realizat observaţii încurajatoare în această direcţie.