CEAI ETERN MASCULIN 80GR PLAFAR
Produsul reprezinta o formula naturala, potenta si eficace destinata barbatilor care vor sa-si imbunatateasca performantele sexuale.
Beneficii:
-Tratarea impotentei prin cresterea circulatiei sanguine si orientarea fluxurilor spre zonele esentiale.
-Produsul Ceai Etern Masculin de la Plafar este tratament naturist pentru impotenta masculina.
-Destinat barbatiilor pentru performante sexuale imbunatatite.
-Acest ceai face partea din categoria afrodiziacelor naturale cu rol de amplificare a fortei erotice si nuantare a trairilor amoroase.
-In compozitia lui, printre alte plante medicinale, se remarca ginsengul american (Radix Panacis Quinquefolii) si rosmarinul (Rosmarinus officinalis) sub forma de frunze.
Compozitie:
-Frunze de ceai verde - Theae sinensis Folium,
-frunze de rozmarin - Rosmarini Folium,
-radacina de lemn dulce - Liquiritiae Radix,
-radacina de ginseng - Panacis Radix.
Administrare:
O cana de apa clocotita se toarna peste 1 lingura de plante, se acopera 10 minute, se strecoara, se consuma la temperatura camerei.
Se consuma 2-3 cani/zi.
Atentionari:
Inainte de a incepe orice tratament pentru disfunctii erectile, intrebati medicul daca inima dumneavoastra e suficient de sanatoasa, astfel incat sa faca fata efortului suplimentar din timpul actului sexual.
Nu se administreaza persoanelor sub 18 ani.
Rolul componentelor:
Există mai multe legende ale ceaiului verde. Potrivit legendei indiene, Gautama Buddha, cel care a răspândit învăţăturile lui Budha, în anul 520 Î.H. plecat să ducă budhismul din India în China, a promis să mediteze nouă ani. Dar, în timpul meditaţiei a adormit. Trezindu-se, a fost atât de supărat încât, pentru a nu mai adormi, şi-a tăiat pleoapele ochilor şi le-a aruncat pe pământ. Pe locul unde au căzut, a răsărit o nouă plantă, şi, ca pentru a-i onora sacrificiul, planta servit ulterior altor discipoli pentru a-şi menţine starea de veghe în timpul meditaţiilor.
Astăzi se ştie că ceaiul verde este cea mai consumată băutură din lume, după apă. Este cel mai mult utilizat în Asia, în special în Japonia şi China.
Folosit prima dată în timpul dinastiei Song (960-1270), pulberea fină din frunzele de ceai, denumită nămol de ceai, nu mai este populară în China dar este încă pe larg utilizată în Japonia. Cultivarea ceaiului verde în Japonia a început din secolul XI de către călugării budişti care au dezvoltat de asemenea şi metode de procesare şi preparare a pulberii din frunze, denumită „macha”. În japoneza cha înseamnă ceai, iar ma înseamnă pulbere.
Medicina chineză foloseşte frunzele de ceai verde pentru tratarea migrenelor, stărilor de greaţă, diareei cauzată de malarie şi a problemelor digestive; sunt folosite de asemenea pentru prevenirea cancerului.
În India, preparatele din ceai verde sunt folosite tradiţional în diaree, inapetenţă, stările de sete intensă, migrene, dureri cardiace, febră şi oboseală.
A fost introdus în Europa ca băutură de către compania olandeză India de Est în jurul anului 1610. Ceaiul iniţial importat în Europa a fost sub formă de ceai verde. Şi nu după multă vreme, au început să-i fie apreciate şi proprietăţile curative, fiind inclus în multe cărţi medicale de epocă: în Culpeper’s Complete Herbal (1880) ca diuretic, stomahic şi util în dureri de cap, acţiunea stimulentă asupra sistemului nervos fiind considerată un efect secundar; se preciza că infuzia concentrată este prejudiciabilă pentru „nervii slabi” dar salutară pentru dorerile de cap acute şi stările de mahmureală; în ‘Precis de Matiere Medicale’ a fost prezentat ca singura plantă importantă din punct de vedere medical din familia Camelliaceae, fiind incluse şi detalii pentru preparare şi surse ale ceaiului, iar ca indicaţii terapeutice – utilizare externă ca soluţie astringentă iar internă ca tonic şi digestiv, diuretic mediu în artrite, diaforetic şi stimulent general. Mai era recomandat pentru dureri de cap nevralgice.
În prezent cel mai mult ceaiul verde este folosit în probleme stomacale, migrene, simptome de oboseală, vomă şi diaree, şi nu în ultimul rând ca stimulent, şi în curele de slăbire.
Datorită conţinutului de cafeină frunzele de ceai verde prezintă efect stimulent central, antidepresiv şi diuretic. S-au reportat de asemenea efecte inotropic pozitiv, astringent, stimulent al secreţiei acide gastrice, de glicoliză şi lipoliză, fiind astfel incluse în palmaresul său proprietăţi hipocolesterolemiante şi hipoglicemiante. Frunzele de ceai verde sunt utile în stimularea apetitului, în stări de sete, ca diaforetice, diuretice, detergente şi resolvente.
Taninurile prezente în frunzele de ceai îi conferă proprietăţile astringente. Catecholii ajută la îmbunătăţirea funcţionării capilarelor şi altor vase sangvine mici.
Mai sunt utile în poliomielită, reumatism şi infecţii respiratorii, pentru reducerea efectelor expunerii la radiaţii, ca şi în prevenirea cariilor dentare, şi sunt cunoscute bineînţeles pentru efectul lor antioxidant.
Rozmarinul este un arbust care creşte în toată Europa, dar s-a adaptat mai bine zonelor litoralului mediteranean. Aceasta se vede şi în numele său care provine din două cuvinte latine: ros+marinus care înseamnă roua mării. Practica arderii de crenguţe de rozmarin pentru purificarea aerului în spitalele din Franţa s-a menţinut până în secolul XX.
Frunzele conţin ulei esenţial (1-2%) în care componenţii principali sunt camfenul, borneolul camforul, acidul rosmarinic, şi mai conţine flavone, taninuri, principii amare.
Medicina românească din secolului XX constata pentru uleiul esenţial de rozmarin o puternică acţiune stimulentă, o sporire a diurezei în doze mici, şi o stimulare a reflexelor, iar în doze mari atenuarea reflexelor. Se mai observa o sporire a activităţii intestinale. În bolile de ficat medicii vremii au obţinut cu ceaiul din plantă rezultate bune în bolile de ficat, observându-se şi o oarecare stimulare a diurezei, o stimulare a circulaţiei sangvine cu ridicarea presiunii şi redresarea pulsului. În plus, au mai observat o tonifiere a cordului, o cedare a hidropiziilor şi o diureză fără lezarea epiteliului renal prin iritare. Ceaiul de rozmarin era şi mai este utilizat ca tratament naturist în bolile de stomac şi intestine, în special asociat cu feniculul.
Medicina populară românească foloseşte rozmarinul ca remediu natural în toate aceste afecţiuni, şi pentru stimularea apetitului, boli de inimă, reumatism, dureri de cap, şi extern pentru vindecarea rănilor şi diverselor erupţii ale pielii, chelie.
Este utilizat în produsele naturiste ca tonic amar, coleretic, aromatic, condiment, fiind indicat în afecţiuni gastro-intestinale, hepatice, reumatism. Se mai indică utilizarea uleiului volatil în băile tonice, creme pentru frecţii în reumatism precum şi vinuri tonice cu rozmarin.
Sunt studii care susţin şi un efect antioxidant al compuşilor polifenolici ai rozmarinului, şi potenţiale efecte de prevenire şi tratare a astmului bronşic.
Lemnul dulce este o plantă erbacee perenă care creşte în Europa de Sud şi în Orient, pe teren nisipos. Denumirea de “ lemn dulce” derivă din grecescul “ glykys” care înseamnă “ dulce “ şi “rhiza”care înseamnă “ rădăcină”. Se foloseşte rădăcina, din care se extrage o sevă dulce-amăruie, cu numeroase calităţi terapeutice. Recoltarea se face în septembrie-octombrie, când planta este în fază de repaus şi se usucă la soare. Planta trebuie să aibe cel puţin 3 ani.
Rădăcina conţine mult ulei şi sare esenţială, acestea conferindu-i proprietăţi de regenerare a celulelor, protectoare a mucoaselor iritate şi de a uşura absorbţia altor medicamente.
Are efect antispastic, antitusiv, expectorant, depurativ, antiinflamator şi revigorant.
Este folosită cu eficienţă şi în medicina veterinară ca antitusiv şi pentru îmbunătăţirea tonusului muscular şi ameliorarea alergiilor.
În uz extern, frunzele proaspete au proprietăţi cicatrizante şi antibacteriene, iar mestecarea rădăcinii calmează inflamaţia şi iritaţia cavităţii bucale, ameliorează răguşeala şi mirosul respiraţiei.
Se recomandă în tratarea gastritelor şi ulcerului gastro-duodenal, anginelor, faringitelor, bronşitelor, tusei iritative, tabagice, afecţiunilor reumatismale şi dermatitelor.
Nu se recomandă persoanelor hipertensive, celor cu diabet zaharat, femeilor însărcinate şi celor care alăptează, deoarece acidul glicirizic pe care îl conţine provoacă hipertensiune, edeme prin retenţie hidrică, cefalee- deci durere de cap- şi astenie.
