Biomobil L95 63 cps Fares

Biomobil L95 63 cps Fares

Biomobil capsule se recomandă în afecțiuni inflamatorii ale aparatului locomotor, acute sau cronice,  pentru diminuarea inflamației si a durerii.

Evaluarea eficienței a demonstrat:

– instalarea efectului terapeutic după 5 zile de administrare.

– reducerea intensității durerii cu 68% în toate cazurile.

– dispariția puseului acut dureros în 100% din cazuri.

– creșterea mobilității la 90,7% din cazuri și a capacității funcționale la peste 93% din cazuri.

Ingrediente:

- Extract uscat de rădăcină de turmeric (Curcuma longa) standardizat în 95% curcuminoide 82 mg

- Extract uscat de rădăcină de gheara diavolului (Harpagophyti radix) standardizat în min. 2,7% harpagozide  82 mg

- Extract uscat de tămâie (Boswellia serrata) standardizat în min. 65% acid boswellic 61,5 mg

- Extract de scoarţă de salcie (Salicis cortex) standardizat în min. 15% salicină  61,5 mg

- Muguri de plop (Populi gemma) 41 mg

- Frunze de mesteacăn (Betulae folium) 41 mg

- Creţuşcă (Ulmariae herba) 16,4 mg

- Piper longum  12,3 mg

- Ulei esenţial de mesteacăn galben (Betula alleghaniensis aetheroleum)  4,1 mg

- Ulei esenţial de copaiba (Copaiferae aetheroleum) 4,1 mg

- Ulei esenţial de turmeric (Curcumae longae aetheroleum) 4,1 mg

Învelişul capsulei este pe bază de gelatină animală.

Mod de administrare:

Adulţi și copii peste 6 ani: câte 1 capsulă de 3 ori pe zi, la o oră după masă. Dacă este nevoie de un efect mai puternic, se pot administra până la 6 capsule pe zi, la recomandarea medicului sau a farmacistului.

Durata curei: 1 - 3 luni.

Atenționări:

Nu se recomandă copiilor sub 6 ani, în caz de sensibilitate la aspirină/salicilaţi și în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.

Sarcină și alăptare:

Nu se recomandă femeilor însărcinate şi mamelor care alăptează datorită unor posibile efecte de stimulare a contracţiilor uterine. Substanţele active trec în laptele matern şi pot modifica gustul laptelui.

Efecte secundare și interacțiuni: 

Acest produs se poate utiliza concomitent cu medicamentele.

La dozele recomandate nu au fost semnalate efecte secundare.

La asocierea cu anticoagulante pe o durată mai mare de 3 luni, recomandăm urmărirea timpului de coagulare!

BENEFICII

• Ajută la menţinerea sănătăţii oaselor şi articulaţiilor
• Nu generează efecte secundare
• Nu irită mucoasa gastrică
• Produs 100% natural, fără excipienți

Rolul componentelor:

Curcuma- Plantă perenă originară din Asia, cu rizom ovat-cilindric, voluminos, de culoare portocalie intensă la interior.

Turmericul, alături de alte specii ale genului Curcuma, creşte spontan în pădurile Asiei de Sud în India, Indonezia, Indochina şi unele insule din Pacific. În toate aceste zone planta este tradiţional utilizată atât în domeniul culinar cât şi în cel medical, din timpuri străvechi. A fost folosită în ceremoniile religioase, semnificând viaţa, puritatea şi prosperitatea.

În sistemul de medicină indiană tradiţională ayurveda, turmericul este cunoscut pentru îmbunătăţirea digestiei, a florei intestinale, pentru eliminarea viermilor intestinali şi reducerea balonării, pentru detoxifierea ficatului şi susţinerea funcţionării acestuia şi a vezicii biliare, normalizarea menstruaţiei, pentru reducerea inflamaţiilor şi a disconfortului cauzat de artrite, ca şi purificator al sângelui, în tuse şi astm, şi de asemenea în aplicaţii locale pentru arsuri, luxaţii, tăieturi, contuzii, muşcături de insecte, ca antibacterian şi antifungic acolo unde este cazul.

Locuitorii băştinaşi din insulele Hawaii, demult, îl utilizau în cazul infecţiilor sinusale, infecţiilor în ureche, şi ulcerelor gastrointestinale.

Turmericul este extensiv utilizat în medicina tradiţională chineză, este oficial în Farmacopeea Republicii Populare Chineze şi de asemenea şi în Codexul Fito-Medical Japonez, având mai multe indicaţii terapeutice printre care balonare abdominală, dureri renale, amenoree.

Grecii antici cunoşteau turmericul, dar utilizarea sa era sporadică, şi în special pentru prepararea de coloranţi galben-portocalii. În 1870 chimiştii au descoperit faptul că pulberea galben-portocalie din rădăcinile de turmeric virează în maron-roşietic atunci când este expusă în mediul alcalin, această descoperire ducând la dezvoltarea hârtiei de turmeric utilizată pentru testul de alcalinitate.

Cărţile europene medicale vechi aduc puţine menţiuni privind turmericul. Marco Polo face referire la turmeric ca fiind un şofran indian folosit pentru colorarea hainelor. Medicii eclectici îl foloseau în preparatele medicinale mai mult pentru a le conferi culoare acestora. Există menţiuni care susţin că era considerat tratament pentru icter, dar pe lângă aceste utilizări a fost aproape ignorat în Europa, până târziu, în secolul XX. Cercetările serioase asupra rizomului de turmeric au început în 1920 în Germania, sescviterpenele din acesta au fost prima dată izolate în 1926, cărora le-a şi fost atribuită activitatea terapeutică, iar mai târziu, în 1936, au fost comparate materialul vegetal, cu extractul total, ca şi cu constituenţii izolaţi. Rezultatele experimentelor efectuate au arătat că turmericul, prin compuşii săi, stimulează fluxul biliar, în parte prin stimularea contracţiilor  vezicii biliare, în parte prin creşterea secreţiei de bilă. Independent, cercetările din Asia au validat aceleaşi proprietăţi ale turmericului, dar interesul s-a extins aici şi în aria efectului hepatoprotector, aducând descoperiri importante în această privinţă.

Până acum, în privinţa turmericului s-au demonstrat în special activitatea antihepatotoxică, efectul de a preveni fluctuaţii mari ale colesterolului după mese, potenţialul antiinflamator realizat printr-un mecanism adrenal.

Rizomii de turmeric conţin carbohidraţi, curcuminoide, polipeptide, proteine, ulei esenţial şi ulei gras, cărora li se atribuie în prezent proprietăţi digestive, coleretic-colagoge, antiinflamatoare cu potenţial benefic în cazul artritelor, hepatoprotectoare, antibiotice, antiaterosclerotice, antidiabetice, antistres, de vindecare a rănilor.

Gheara Diavolului - Plantă perenă din familia Pedaliaceae, creşte spontan în deşertul Kalahari şi în regiunea Namibiei, Botswanei şi Africii de Sud, cu tulpina târâtoare, cu ramuri radiare, frunze opuse, flori mari de 4-6 cm, solitare, tubuloase, cu corola lobată, roşie-violacee, iar fructul o capsulă lignificată terminată printr-o coroană de ţepi curbaţi şi ascuţiţi. De la plantă, în scopuri fitoterapeutice, se foloseşte rădăcina.

Denumirea generică Harpagophytum derivă din forma fructului care aminteşte de un cârlig, având formă de ancoră, în greceşte harpagos. Denumirea de gheara diavolului provine tot de la cârligele ascuţite ale fructelor, care se agaţă în blana animalelor, astfel răspândindu-se, dar cauzându-le acestora uneori leziuni. Originară în Africa, a fost folosită aici ca plantă medicinală pentru tratarea indigestiei, ca laxativ, pentru probleme asociate sângelui, febră, pentru calmarea durerilor specifice naşterii, de asemenea pentru tratarea rănilor, inflamaţiilor şi furunculelor. Cunoaşterea modernă a implicaţiilor medicinale ale plantei merge în trecutul recent, când soldatul german colonial, ulterior stabilit fermier în Namibia, G. H. Menhert a învăţat despre această plantă de la un vindecător local, în timpul revoltelor Herrero şi Hottentot în 1904 şi 1906. Planta a fost introdusă în Europa pentru prima dată în 1953 de către O. H. Volk şi a fost folosită în special pentru tratarea afecţiunilor metabolice. Oamenii de ştiinţă au stabilit curând că planta este eficientă în artrite.

În anii 1970, „rădăcina africană pentru reumatism” a suferit o reală explozie în Europa, mai ales în Elveţia, iar cererea pentru această rădăcină a crescând continuu. De atunci, ghiara diavolului şi-a câştigat o poziţie fermă în lumea fitoterapiei. Compoziţia chimică a plantei în prezent este bine documentată. Constituenţii de tip iridoid sunt consideraţi responsabili pentru bine cunoscuta acţiune antiinflamatoare a ghearei diavolului.

Multe studii cu extracte standardizate în harpagozidă au raportat superioritatea faţă de placebo în unele aspecte caracteristice durerilor de spate şi afecţiunilor reumatismale. Pe lângă harpagozidă rădăcina mai conţine oze simple, stachioza, fitosteroli liberi şi glicozidaţi, triterpene, flavone, acizi fenolici, dar principiile active importante sunt considerate iridoidele (harpagozida şi harpagida).

Extractele din rădăcina de gheara diavolului ameliorează artrozele, sunt lipsite de toxicitate şi se recomandă în afecţiuni reumatologice benigne, în administrare orală sau locală în manifestări articulare dureroase.

Frankincense (cunoscut și sub denumirea de olibanum) este o rășină aromatică folosită în parfumuri, obținută de la copacii din genul Boswellia din familia Burseraceae, în special Boswellia sacra (sin. B. bhaw-dajiana), B. carterii, B. frereana, B. serrata (B. thurifera, incensă indiană) și B. papyrifera. Cuvântul provine din vechile franci franceze („tămâie de înaltă calitate”).

Frankincense este o rășină care se coletează de pe copaci cu vârsta de aproximativ opt până la 10 ani. Rășina fină este produsă în Somalia, de la care Biserica Romano-Catolica isi achizitioneaza cea mai mare parte din stoc. Studii recente indică faptul că populațiile de copaci sunt în scădere, în parte din cauza supraexploatării.

Rășina conține acizi boswellici, rezine, gumă, ulei esențial, incesol acetat, felandren. Tămâia a fost transportată în Peninsula Arabica de mai bine de 6000 ani. Utilizarea sa a fost caracteristică în riturile religioase din întreaga Mesopotamie și în Marea Mediterană de Est încă din cea mai veche antichitate.

Frankincense a fost reintrodusă în Europa de către cruciații franci, deși numele său se referă la calitatea sa, nu la franci înșiși. Deși este mai bine cunoscută drept „incincă” pentru occidentali, rășina este cunoscută și sub denumirea de olibanum, sau în arabă al-lubān (لبان, aproximativ tradusă: „ceea ce rezultă din muls”), o referire la supa de lapte tapetată din copacul Boswellia.

Istoricul grec Herodot era familiar cu tămâia și știa că este recoltată din copacii din sudul Arabiei. El a raportat că guma era periculoasă pentru recoltarea din cauza șerpilor veninoși care trăiau în copaci. El continuă să descrie metoda folosită de arabi pentru a rezolva această problemă, aceea fiind arderea gumei arborelui al cărui fum ar alunga șerpii. Theophrastus menționează rășina, la fel ca și Pliniu cel Bătrân în Naturalis Historia sa. Arabia de Sud a fost un important exportator în antichitate, o parte dintre acestea fiind comercializate până în China.

Tămâia este mult folosită în aromaterapie și parfumerie. Este, de asemenea, un ingredient care este utilizat și în cosmetică. Uleiul esențial este obținut prin distilarea cu abur a rășinii uscate.

În medicina chineză, împreună cu smirna, au proprietăți anti-bacteriene. Egiptenii au curățat cavitățile corpului în procesul de mumificare cu fragmen și natron. În medicina persană, este utilizat pentru diabet, gastrită și ulcer stomacal.

Ofranda de tămâie a ocupat o poziție proeminentă în legislația de sacrificiu a vechilor evrei. Cartea Exodului prescrie aroma, amestecată cu cantități egale de trei mirodenii aromatice, pentru a fi măcinată și arsă în altarul sacru, înaintea Chivotului Legământului din Cortul Pustiei, unde era menită să fie ofrandă sfântă.

În aromaterapie se folosește pentru proprietățile antidegenerative, desclerozante, imunostimulatoare, cicatrizante, are și acțiune centrală pentru restabilirea echilibrului emoțional, fizic, biologic, imunitar și psihologic.

Studiile arată că boswellia poate reduce inflamația și poate fi utilă în tratarea următoarelor afecțiuni: artroză, poliartrita reumatoidă, astmă, boala inflamatorie a intestinului. Deoarece boswellia este un antiinflamator eficient, poate fi un calmant eficient și poate preveni pierderea cartilajului. Unele studii au descoperit că poate fi util chiar în tratarea anumitor tipuri de cancer, cum ar fi leucemia și cancerul de sân. Unele cercetări arată că acidul boswellic poate preveni formarea de leucotriene în organism. Leucotrienele sunt molecule care au fost identificate ca o cauză a inflamației. Acestea pot declanșa simptome de astm. Patru acizi din rășina de boswellia contribuie la proprietățile antiinflamatoare ale plantei. Acești acizi inhibă 5-lipoxigenază (5-LO), o enzimă care produce leucotriene. Acidul acetil-11-ceto-β-boswellic (AKBA) este considerat cel mai puternic dintre cei patru acizi boswellici. Cu toate acestea, alte cercetări sugerează că alți acizi boswellici sunt responsabili pentru proprietățile antiinflamatoare ale plantei.

Multe studii privind efectul boswelliei asupra osteoartritei au descoperit că este eficientă în tratarea durerii și inflamației. Studii mai noi susţin utilizarea pe termen lung a boswelliei pentru osteoartrită.