YOGI ORGANIC-CEAI ECO GHIMBIR SI LAMAIE 17DZ Yogi Tea
Ceai Ayurvedic din plante medicinale şi condimente.
Ghimbir, coajă de lămăie şi mentă.
17 pliculeţe a 1,8 g pentru mai multă savoare, ambalate individual/ 30,6 g
Dulce, acru, sărat, amar, picant şi astringent, sunt cele şase gusturi pe care Ayurveda ne învaţă să le echilibrăm pentru a ne găsi liniştea interioară. Gustul picant al ghimbirului încălzeşte sufletul, pe când gustul acru al lămâii trezeşte senzaţia de lejeritate. Ceaiul Ghimbir şi Lămâie Yogi Tea combină ghimbirul şi lămâia cu condimente tradiţionale, într-o experienţă senzuală.
Un tonic puternic, oricând la îndemână!
Ingrediente: ghimbir* (43%), lemn dulce*, lemongrass*, piper negru*, extract de lămâie (4%), coajă de lămâie* (4%), mentă* (4%),ulei de lămâie (3%), hibiscus*, suc de lămâie uscat* (2%).
*din culturi certificate biologic
Conţine lemn dulce. Persoanele hipertensive trebuie să evite consumul excesiv!
Mod de preparare: turnați 250 ml apă fiartă dar nu clocotită peste un plic de ceai. Lăsați să infuzeze 5-7 minute sau mai mult pentru o aromă mai puternică. Adăugați zahăr, miere sau îndulcitori după gust.
Mod de păstrare: într-un loc uscat și răcoros.
Rolul componentelor:
Lemnul dulce este o plantă erbacee perenă care creşte în Europa de Sud şi în Orient, pe teren nisipos. Denumirea de “ lemn dulce” derivă din grecescul “ glykys” care înseamnă “ dulce “ şi “rhiza”care înseamnă “ rădăcină”. Se foloseşte rădăcina, din care se extrage o sevă dulce-amăruie, cu numeroase calităţi terapeutice. Recoltarea se face în septembrie-octombrie, când planta este în fază de repaus şi se usucă la soare. Planta trebuie să aibe cel puţin 3 ani.
Rădăcina conţine mult ulei şi sare esenţială, acestea conferindu-i proprietăţi de regenerare a celulelor, protectoare a mucoaselor iritate şi de a uşura absorbţia altor medicamente.
Are efect antispastic, antitusiv, expectorant, depurativ, antiinflamator şi revigorant.
Este folosită cu eficienţă şi în medicina veterinară ca antitusiv şi pentru îmbunătăţirea tonusului muscular şi ameliorarea alergiilor.
În uz extern, frunzele proaspete au proprietăţi cicatrizante şi antibacteriene, iar mestecarea rădăcinii calmează inflamaţia şi iritaţia cavităţii bucale, ameliorează răguşeala şi mirosul respiraţiei.
Se recomandă în tratarea gastritelor şi ulcerului gastro-duodenal, anginelor, faringitelor, bronşitelor, tusei iritative, tabagice, afecţiunilor reumatismale şi dermatitelor.
Nu se recomandă persoanelor hipertensive, celor cu diabet zaharat, femeilor însărcinate şi celor care alăptează, deoarece acidul glicirizic pe care îl conţine provoacă hipertensiune, edeme prin retenţie hidrică, cefalee- deci durere de cap- şi astenie.
Ghimbirul este o specie originară din Asia tropicală; perenă, cu rizom cărnos, ramificat ca o mână cu degete, cu tulpini aeriene ierboase ce se reînnoiesc anual, unele fiind înalte cu frunze, altele scurte, reproducătoare, purtând florile.
Denumirea provine de la grecescul zingiber, cuvânt de origine sanscrită.
Plantă medicinală cunoscută din vechime, ghimbirul a fost utilizat ca remediu în medicina tradiţională chineză şi indiană de mai bine de 2500 de ani. În medicina Ayurvedică a fost folosit ca remediu natural carminativ, anti-colitic, pentru stimularea digestiei, pentru hemoroizi, boli cronice ale pielii, obezitate şi sângerări anormale după naştere. În Medicina Tradiţională Chineză a fost şi este recomandat în balonare, tuse, vomă, diaree şi reumatism.
În Europa ghimbirul a fost menţionat în secolul I de către medicul grec Dioscorides, pentru proprietăţile sale digestive, pentru stimularea intestinală şi ca util pentru stomac. Din jurul anilor 1100 a fost utilizat în toate ţările europene. În lucrările medicale europene vechi, scrise de Harpestreng cca.1200, Lonicerus 1564, Matthiolus 1626, Bentley şi Trimen 1880, ghimbirul este descris ca util pentru stimularea apetitului şi a digestiei, pentru intestin şi pentru infecţii bucale şi gingivale. Monografiile ghimbirului au fost şi încă sunt parte din majoritatea farmacopeelor europene şi non-europene [Imbesi 1964; Farmacopeea Republicii Populare Chineze 2005; Farmacopeea Ayurvedică Indiană; Farmacopeea Indiană 2007] şi bineînţeles din Farmacopeea Europeană 7. Farmacopeea Chineză recomandă ghimbirul în senzaţii de rece, vomă şi diaree însoţite de extremităţi reci şi puls slab; pentru dispnee şi tuse cu expectoraţie abundentă.
Rădăcina de ghimbir conţine ulei esenţial cu peste 100 de compuşi identificaţi, în principal compuşi terpenoidici. Principiile responsabile de gustul picant, sau constituenţii non-volatili, ai ghimbirului, sunt considerate responsabile pentru proprietăţile aromatice ale acestuia, şi pentru activitatea farmacologică. Printre acestea: gingerolii, shagaolii, gingerdione, paradol, vallinoide, galanali A şi B, şi zingerona. Alţi compuşi ai ghimbirului constau în carbohidraţi, grăsimi, minerale, oleorezine, vitamine, ceruri, enzime proteolitice. Rizomul de ghimbir conţine venilil-cetone pungente, incluzând (6)-gingerol şi (6)-paradol, pentru acestea raportându-se activitate puternic antiinflamatoare precum şi proprietăţi antitumorale.
Pe lângă aceste proprietăţi bine cunoscute, datorită cărora găsim ghimbirul individual sau în combinaţii în produsele naturiste de la noi, acesta mai posedă proprietăţi antiemetice, antinociceptive, antitusive (siropuri de tuse), antioxidante, cardiotonice, imunomodulatoare şi chiar hipocolesterolemiante. Ghimbirul, fiind un agent termogenic, poate fi considerat ca agent funcţional pentru restaurarea unei balanţe energetice pozitive, şi ca urmare poate fi util în terapia naturistă a obezităţii.
