VENOTONIC COMPLEX 60 tablete - Cosmopharm

Rolul componentelor:
Aesculus hippocastanum L.- Castanul sălbatic, cunoscut şi sub denumirea botanică de Aesculus hippocastanum sau Aesculus vulgare, este un arbore din familia Sapindaceae, total diferit de castanul comestibil, şi a fost adus în Europa mult mai recent. Castanul sălbatic este un arbore ornamental ce poate ajunge până la 20 m înălţime, având frunze opuse, digitate, flori albe cu pete roşii sau galbene, iar fructul în formă de capsulă ţepoasă, cu 1-3 seminţe mari şi brune, cu miezul amar şi astringent. Înfloreşte din aprilie până în iunie, iar fructele se recoltează în august-septembrie. Denumirea hippocastanum, este o traducere a denumirii sale comune, care i-a fost dată datorită faptului că vindeca de tuse caii şi alte bovine.
Castanul sălbatic a fost indigen în unele zone din Asia (Persia, nordul Indiei), de unde a fost adus şi în Europa. Acum este comun în multe regiuni temperate ale lumii unde s-a răspândit rapid, fiind extensiv cultivat ca ornamental în parcuri sau de-a lungul aleilor.
Seminţele de castan abundă în amidon, dar au gust amar, dezagreabil care a prevenit utilizarea lor ca aliment. Acestea conţin 3-10% amestec de glicozide triterpenice acilate (saponine). Alţi constituenţi includ flavonoide (0,3%) în principal di- şi triglicozide ale cvercetinei şi kaempferolului, steroli, ulei esenţial şi o mare proporţie de amidon (30-60%). Derivaţii cumarinici (esculina şi fraxetina) sunt prezenţi în alte părţi ale plantei, dar nu în seminţe sau în coaja seminţelor.
Tradiţional, seminţele de castan au fost utilizate pentru tratarea venelor varicoase, a hemoroizilor, flebitei, diareei, în caz de febră şi creşterea în dimensiune a prostatei. Comisia Germană E a aprobat utilizarea lor în tratamentul insuficienţei venoase cronice la nivelul membrelor inferioare. Utilizat în fitoterapie ca adjuvant în tratamentul insuficienţei venoase cronice şi a simptomelor asociate, ca adjuvant în tratamentul venelor varicoase.
Medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut întrebuinţa fructele de castan îndeosebi ca decoct, cu rezultate bune în scrofuloză; sub formă de praf, pentru combaterea catarurilor stomacale şi intestinale, diareei, colicilor, hemoroizilor, gazelor abdominale, şi apoi în tulburările circulatorii venoase din bazin şi regiunea venei porte. Coaja mai servea contra unor boli de piele, sau ca unsoare contra arsurilor provocate de arşiţa soarelui.
Utilizarea tradiţională a seminţelor de castan în afecţiuni vasculare periferice este susţinută de studii preclinice în care s-au observat efectele anti-inflamator şi de vasoprotector. S-a stabilit că extractul din sămânţa de castan are proprietate antiexudativă şi reduce permeabilitatea peretelui capilar ducând la un efect general antiedematos. Sunt disponibile date clinice care susţin efectul tonic venos – inclusiv studii efectuate pe persoane sănătoase – după administrarea orală a unei doze unice de 150 mg extract standardizat din sămânța de castan prin măsurători pletismografice efectuate la două ore după administrare, s-a constatat o creştere semnificativă a tonusului venos şi o scădere a capacităţii venoase.

Ghimpele este o plantă anuală, înaltă de 20-80 cm, ramificată de la bază, verde-gălbuie. Frunze ovat-lanceolate sau rombice, adânc trilobate, cu lobii mijlocii mai lungi, pe dos alb-păroase, pe faţă verzi-gălbui. La baza fiecărei frunze se află un spin trifurcat. Florile unisexuate, cele mascule situate în vârful ramurilor, cele femele câte 1-2 la subsuoara frunzelor; fructul elipsoidal acoperit cu spini drepţi cu vârful uncinat. Se recoltează părţile aeriene în perioada iulie-august.
Istoricul ghimpelui ca plantă medicinală este oarecum confuz, din cauza denumirii sale care în vechinme a fost atribuită mai multor specii diferite. Apare menţionat în mod clar abia în cărţile de la sfârşitul secolului XIX, cu acţiune diuretică, diaforetică, alterativă şi sialogogă, sau chiar astringentă, recomandat fiind ca remediu pentru unele boli ale sângelui, şi în hidrofobie.
A fost utilizat mai mult ca remediu domestic. Planta întreagă este un stiptic activ util pentru aplicaţii generale.
Din Europa a fost introdus şi în Asia, unde de asemenea a fost utilizat ca diuretic, antiperiodic (în febră intermitentă), sudorific, antidiareic şi stiptic.
În medicina populară din zona Asiei Centrale, tinctura din plantă era folosită pentru a trata guşa, reumatismul şi răcelile, pentru tratarea bolilor inflamatorii şi de asemenea ca diuretic, antipiretic şi sedativ.
În medicina populară românească, ghimpele este folosit atât individual cât şi în combinaţii ca tratament naturist în special în infecţii şi litiază urinară, a altor afecţiuni urinare, şi în inflamaţii ale prostatei, chiar şi în cancerul de prostată şi în cancerul organelor genitale, şi de asemenea în hipertiroidism, noduli tirpidieni.
Părţile aeriene ale ghimpelui conţin flavone, lactone sesquiterpenice – xanthinină, xanthanină, xanthanol, izoxanthanol, xanthinosin, tomentosin, şi derivaţi ai xanthanolidelor, diterpena atractilozidă, ulei esenţial, xanthumină şi decatilxanthumină, fitosteroli – beta-sitosterol şi stigmasterol. Mai conţin carboxiatractilosidă, substanţă responsabilă pentru efectul toxic la animale.
Xanthatina a arătat în studii activitate bactericidă şi fungicidă.
La noi în ţară este valorificat în special în produsele naturiste recomandate pentru afecţiuni inflamatorii ale prostatei.