Total Cleanse Colon 60 capsule Solaray
Formula complexa ce ajuta la detoxifierea colonului si protectia mucoasei intestinale.
Avantaje
asociere de 9 plante medicinale pentru stimularea tranzitului intestinal
formula imbunatatita cu magneziu, quercitina si bioflavonoide din Grapefruit
sub forma de capsule vegetale, ce pot fi administrate si in dietele vegetariene/vegane
Efecte si beneficii
stimularea tranzitului intestinal si detoxifierea colonului:» cresterea continutului de apa la nivel intestinal (efect osmotic)» reducerea reabsorbtiei apei din tractul gastrointestinal» reducerea spasmelor intestinale» inmuierea si lubrifierea bolul fecal» cresterea peristaltismului intestinal (stimularea directa a plexului nervos din peretele colonului si SNV parasimpatic)» imbunatatirea evacuarii bilei si stimularea secretiilor digestive (stomac, vezica biliara, pancreas)
protejarea mucoasei intestinale» reducerea tulburarilor digestive (cresterea secretiei de mucus gastrointestinal)» mentinerea hidratarii mucoasei intestinale
reducerea meteorismului abdominal produs de fermentatia intestinala excesiva (efect carminativ)
Compozitie (Per 2 capsule)
Magneziu 80 mg (citrat)
Amestec Total Cleanse Colon 825 mg
Ulm (Ulmus rubra)(scoarta)
Nuc cenusiu (Juglans cinerea)(scoarta)
Cascara sagrada (Rhamnus purshiana)(scoarta)
Gheara matei (Uncaria tomentosa)(scoarta)
Senna (Senna alexandrina)(frunza)
Revent chinezesc (radacina)
Aloe vera (Aloe barbadensis)(gel concentrat, echivalent a 5000mg)
Quercitina 100 mg
Amestec patentat Total Cleanse™ 20 mg
Menta (Mentha x piperita)(frunza)
Ghimbir (Zingiber officinale)(radacina)
Complex de bioflavonoide din Grapefruit (Citrus paradisi)
Componente bioactive
Flavonoide , Acid Malic , Mucilagii , Taninuri , Steroli , Acizi Grasi , Magneziu (citrat) , Fibre Solubile si Insolubile , Sesquiterpene , Acid Salicilic , Acid Caprilic , Naftachinone , Juglone , Acid Juglandic , Antrachinone Si Derivati De Antrachinone (cascarozide A, B, C Si D, Rhein) , Aloina
Mod de administrare
Cate 2 capsule/zi la masa cu 200ml de apa sau conform recomandarii consultantului de specialitate.
Deoarece produsul include ingrediente provenite din surse naturale, acesta nu este standardizat din punct de vedere al proprietatilor organoleptice. Astfel, pot exista variatii privind culoarea, mirosul sau aspectul de la un lot la altul, fara a influenta eficienta sau siguranta produsului.
Fiecare lot de materie prima si de produs finit sunt supuse unui riguros proces de verificare, pentru asigurarea eficientei, biodisponibilitatii si sigurantei corespunzatoare.
Contraindicatii
A nu se administra copiilor sub 12 ani, persoanelor cu diaree, dureri abdominale, obstructii intestinale sau hemoroizi.
A nu se administra mai mult de 7 zile consecutiv.
Rolul componentelor:
Ulmul comun este un arbore ce aparţine familiei Ulmaceae, nativ în Europa, şi care acum se regăseşte şi în nordul Africii, Asia Mică şi înspre Est până în Japonia. Arbore mare, cu frunze întregi cu baza asimetrică, mai mult sau mai puţin glabre, pe faţă puţin aspre sau netede şi lucitoare; flori mari cu antere roşii ce apar înaintea frunzelor şi sunt aşezate în mai multe mănunchiuri dispuse de-a lungul ramurilor din anul precedent; fructul lat, aripat, cu sămânţa aşezată în partea superioară, adică deasupra mijlocului aripei. Genul Ulmus cuprinde 16 specii cu largă distribuţie în zona temperată nordică, extinzându-se în Sud până înspre Mexic în Lumea Nouă, şi în Sikkim Hymalayas în Lumea Veche.
Toate părţile arborelui sunt folosite în dulgherie, lemnul fiind fără noduri, dur şi greu, şi cu o rezistenţă remarcabilă la apă.
Dioscorides vorbea despre proprietăţile astringente ale scoarţei de ulm, şi asemenea făcea şi Pliniu. Lonicerus aplica coaja de ulm ca astringent pentru răni şi fracturi ale mebrelor, iar Matthiolus, pe lângă acestea, o folosea în arsuri, noduli şi spasme ale extremităţilor. În Hufeland era întrebuinţat ca remediu pentru boli de piele iar Schulz, un medic german din secolul XVIII, le cita ca foarte populare în eczemele cronice. În medicina populară germană, scoarţa, datorită taninurilor din compoziţia sa era folosită ca remediu pentru gută, sindroame congestive şi febră intermitentă. Bohn, alt medic german, prezenta scoarţa de ulm ca eficientă în diaree şi eliminarea acidului uric, utilă pentru gută şi probleme reumatice, ulcere şi erupţii cutanate.
În Italia şi sudul Franţei pe frunze sunt produse gale, adesea foarte mari, care conţin un lichid clar denumit eau d’orme, vâscos şi dulce, recomandat pentru spălarea rănilor, a contuziilor, şi a ochilor inflamaţi. Culpepper spunea că apa din aceste gale de pe frunzele de ulm este foarte utilă pentru curăţarea şi sănătatea pielii. Înspre toamnă aceste gale se usucă, insectele din interiorul lor mor, şi rămâne un reziduu sub forma unui balsam gălbui sau negricios denumit beaume d’ormeau, care era în trecut recomandat pentru afecţiuni ale pieptului.
Scoarţa uscată de ulm a fost oficială în Farmacopeea Britanică din 1864 şi 1867 cu recomandare de utilizare sub formă de decoct; se mai prepara şi o tinctură homeopatică utilizată ca astringent, şi de asemenea un ceai medicinal preparat din flori.
Deja în 1895 se cunoştea faptul că scoarţa de ulm conţine în principal mucilagii şi fibre, amidon. Într-un jurnal farmaceutic de la 1852 se afirma că, substanţele grase încălzite câteva minute cu scoarţă de ulm în proporţie de 1 parte scoarţă la 128 părţi grăsimi, acestea înlăturate apoi prin strecurare, pierdeau proprietatea de a se râncezi. Conform unor autori, scoarţa de ulm conţine 0,63% rezine, gume şi mucilagii 20,3%, acid galic impur 6,5%, acid tanic, acid ulmic.
Scoarţa de ulm este în general considerată nutritivă, expectorantă, diuretică, demulcentă şi emolientă fiind privită ca utilă în inflamaţii ale mucoaselor plămânilor, intestinelor, stomacului, vezicii urinare sau rinichilor, şi de asemenea în diaree, dizenterie, tuse, pleurezie, şi iritaţii ale gâtului. În medicina populară a fost cu succes folosită extern în afecţiuni cutanate, iar sub formă de cataplasmă ca emolientă în inflamaţii ale pielii, răni proaspete, arsuri, vânătăi şi ulcere. Cea mai comună formă de administrare a scoarţei de ulm este sub formă de infuzie.
Denumită după ghimpii de forma unor cârlige, poziţionate la baza frunzelor, ca nişte ghiare de pisică (în spaniolă una de gato), este o plantă lemnoasă căţărătoare pe alţi arbori, nativă în pădurile tropicale amazoniene şi alte locaţii din America de Sud şi Centrală. Des întâlnită în pădurile peruviene. Creşte până la 100 m lungime.
Timp de sute de ani indienii locali, vracii şi şamanii fierbeau scoarţa din zona inferioară a tulpinii şi rădăcinile preparând remedii pentru tratarea multor boli, printre care artrita, ulcerul stomacal, inflamaţiile, dizenteria şi febra. Era folosită şi ca o formă de control a natalităţii. Triburile Aguaruna, Asháninka, Cashibo, Conibo şi Shipibo din Peru folosesc ghiara mâţei de cel puţin 2000 de ani, tribul Asháninka fiind cel mai legat de utilizarea plantei, cu cel mai vechi istoric înregistrat în această privinţă, fiind şi cea mai mare sursă comercială de ghiara mâţei în Peru în prezent.
Având un asemenea istoric, în mod normal, planta a intrat în atenţia oamenilor de ştiinţă. Prima lucrare scrisă a fost realizată în anii 1960 de profesorul european Arturo Bell şi profesorul universitar din Statele Unite Eugene Whitworth, începând astfel înregistrarea utilizărilor tradiţionale, şi analiza compuşilor activi din plantă. Apoi, în anii 1970-’80 munca lui Klaus Keplinger, un jurnalist şi etnolog din Austria, responsabil pentru organizarea primului studiu complet asupra ghiarei mâţei, a dus la comercializarea mai multor extracte din plantă în Austria şi Germania sub prescripţie medicală, la realizarea a patru patente din Statele Unite ce au descris metoda de extracţie a alkaloidului din ghiara mâţei şi acţiunea sa imunostimulatoare, trezind interesul lumii întregi asupra plantei.
În 1994 Organizaţia Mondială a Sănătăţii a sponsorizat prima Conferinţă Internaţională privind Ghiara Mâţei la Geneva, unde aceasta a primit recunoaştere ca plantă medicinală şi s-a subliniat faptul că de la descoperirea chininei în scoarţa unui alt arbore peruvian în secolul XVII, nicio altă plantă tropicală nu a mai stârnit atâta interes la nviel mondial.
Compuşii activi cei mai importanţi îi constituie un grup de alkaloizi denumiţi alkaloizi oxindolici, patru dintre aceştia prezentând proprietăţi imunostimulatoare cel mai activ fiind izopteropodina, acesta fiind folosit şi pentru standardizarea extractelor din ghiara mâţei. Alcaloizi oxindolici nu sunt singurii compuşi activi, pe lângă aceştia s-au mai identificat glicozide ale acidului quinovic cu activitate antivirală, triterpene cu activitate antivirală, antiulceroasă, antiinflamatoare, antialergică şi de stimulare a leucocitelor, polifenoli şi proantocianidine similare celor din sâmburii de grapefruit, şi din ceaiul verde cu activitate antioxidantă puternică, şi fitosteroli ce susţin controlul nivelului de colesterol şi pot acţiona drept precursori hormonali cu proprietăţi antitumorale şi antiinflamatoare. Dar, acţiunea de bază a plantei este cea imunostimulatoare, fiind general recunoscut faptul că ghiara mâţei îmbunătăţeşte procesul de fagocitoză, acesta fiind procesul prin care sistemul imunitar încorporează şi distruge organismele invadatoare şi mutaţiile din organism. Ghiara mâţei a fost utilizată şi pentru a reduce efectele secundare ale chimio- şi radioterapiei în tratamentele convenţionale antitumorale.
Nu poate fi ignorat nici aportul său pozitiv raportat în tratamentul artritelor, reumatismului, gastritei, diverticulitei, sindromului Crohn, dizenteriei, şi ulcerului, în prezent ghiara mâţei fiind în curs de investigaţii în studii privind reducerea progresiei SIDA şi a efectelor medicamentelor, şi de asemenea nici efectele pozitive în cazul leucemiei.
