• La reducere!
  • -18%
Colifant 20 ml Infant Uno, 

Colifant 20 ml Infant Uno

Colifant previne si reduce formarea de gaze, mai mult, ajuta la eliminar

Colifant 20 ml Infant Uno

Colifant 20 ml Infant Uno
Colifant previne si reduce formarea de gaze, mai mult, ajuta la eliminarea gazelor odata produse si in felul acesta calmeaza durerile.
3644
19,84 lei 24,20 lei -18%

Prin cumpararea acestui produs se acorda pana la 1 punct de loialitate. Cosul tau va totaliza 1 punct care poate/pot fi schimbat(e) intr-un cupon de 0,20 lei.


Citește Recenziile
 
Colifant 20 ml Infant Uno
O soluție naturala pentru calmarea crizelor cauzate de colici sunt produsele naturale ce se pot administra imediat după naștere. Dintre toate acestea se remarca Infant UNO Colifant care previne si reduce formarea de gaze, mai mult, ajuta la eliminarea gazelor odata produse si in felul acesta calmeaza durerile.
Beneficii:
-Supliment alimentar recomandat de Societatea Română de Pediatrie
-Pentru ameliorarea colicilor sugarului și ale copilului mic
-Desi este sanatos, bebelusul tau plange mai tot timpul dupa care isi freaca piciorusele, pare agitat? Cel mai probabil are colici. Aceasta problema poate sa apara dupa a doua saptamana de viata si invariabil sa dispara, adesea brusc, inainte de varsta de cinci luni. Se pare ca bebelusii hrăniți cu formule de lapte au mai frecvent astfel de probleme decat cei care sunt alaptati. La fel ca cei nascuti prin cezariana. Colicile reprezinta de fapt dureri abdominale legate de excesul de gaze.
-O soluție naturala pentru calmarea crizelor cauzate de colici sunt produsele naturale ce se pot administra imediat după naștere. Dintre toate acestea se remarca Infant UNO Colifant care previne si reduce formarea de gaze, mai mult, ajuta la eliminarea gazelor odata produse si in felul acesta calmeaza durerile.
-Ce este important – conține substanțe naturale, ulei de fructe de fenicul, tei, nalbă si musetel.
-Se recomanda in primele 5 luni de viata, daca sugarii au dureri mai tarziu, se pot da si la copilul mai mare.
-Cum actioneaza? Substantele continute sunt cheia: uleiul de fenicul reduce formarea de gaze, florile de tei calmeaza si protejeaza mucoasa, nalba reduce inflamatia mucoasei si protejeaza de substantele iritante, iar musetelul functioneaza ca un antispastic. Impreuna, toate aceste substante active reduc gazele si calmeaza colicile sugarului.
Compozitie:
-Ulei esențial de fructe de fenicul 6,25 mg/0,5 ml,
-extract de flori de mușețel 5 mg/0,5 ml,
-extract de flori de tei 4,50 mg/0,5 ml,
-extract de frunze de nalbă 2,50 mg/0,5 ml.
Administrare:
Sugari 0-6 luni: 0,5 ml x 4/zi din linguriță sau direct din pipetă
Sugari 6 luni-1 an: 1 ml x 3/zi
Copii 1-3 ani: 1,5 ml x 3/zi
Atentionari:
A se agita flaconul înainte de utilizare.
A nu se lăsa la vederea și îndemâna copiilor mici.
A nu se depăși doza zilnică recomandată.
A nu se consuma după data de expirare înscrisă pe ambalaj.
Produsul este un supliment alimentar și nu trebuie să înlocuiască o dietă variată și echilibrată.
A nu se administra copiilor cu hipersensibilitate la oricare dintre ingrediente.
A se păstra la temperaturi de până la 25°C, în mediu uscat și ferit de lumină solară.
Rolul componentelor:
Cunoscut ca plantă medicinală şi condiment peste tot în lume, începând chiar din perioada antică datorită aromei sale plăcute, feniculul, sau molura, este o specie ierbacee, bienală sau perenă, la noi exclusiv de cultură, cu tulpina ce ajunge până la 1-2m, ramificată de la bază, frunze de 3-4 ori sectate, cu fragmente filiforme. Florile mici, galbene, grupate în umbele. Fructele alungite, grupate câte două, cu 5 coaste proeminente fiecare, şi plăcut aromate.
Citat de Theophrastus, Plinius şi Columella; după Dioscorides iarba şi fructul stimulează secreţia lactată. În cartea de reţete a lui Marcellus Empiricus din Bordeaux (aprox. secolul V D.H.) era recomandat ca remediu pentru tuse.
În majoritatea cărţilor mai vechi sau mai noi de specialitate, feniculul este prezentat ca şi carminativ, stimulent, galactogog, diuretic şi diaforetic, cu utilizare în colici însoţite de flatulenţă, amenoree şi hiposecreţie lactată, şi de asemenea pentru corectarea gustului pe lângă alte substanţe cu gust neplăcut.
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX, consideră că feniculul este cel mai preferabil mijloc de stimulare a secreţiei lactate. În plus are o acţiune carminativă şi înlesneşte expectoraţia. De asemenea, un ceai de fenicul este eficace în combaterea convulsiilor şi deci indicat în tusea măgărească (convulsivă), astm, precum şi în catarurile bronhiale cronice; în plus, stimulează apetitul şi va combate diverse tulburări stomacale.
Efectele antispasmodice, antiinflamatoare, secretomotoare şi antibacteriane ale uleiului esenţial de fenicul au fost demonstrate în studii in vitro şi în studii pe animale. Tot studiile pe animale au demonstrat şi efectele secretolitic şi expectorant ale anetolului şi fenconei, cât şi ale infuziei din fructele de fenicul in vitro.
Activitatea estrogenică este pusă pe seama trans-anetolului.
În studii experimentale in vitro sau in vivo au mai fost evidenţiate şi alte efecte ale feniculului: hepatoprotector, hipotensiv, hipoglicemic şi anestezic local.
Numită şi Melissa, această plantă şi-a primit numele de la mierea parfumată pe care albinele o fac din florile ei: anticii greci credeau că mierea de roiniţă era nectarul, hrana privilegiată a zeilor olimpieni. În Evul Mediu, faimosul medic Paracelsus a numit roiniţa „elixirul vieţii” datorită efectului său calmant asupra inimii.
„Este tonică, [...] ajută digestia; [...] stimulează sistemul nervos pe care îl fortifică şi [...] induce starea de bună dispoziţie.” A. Gautier, Manuel des plantes medicinales, 1822.
Muşeţelul e o plantă erbacee, cu tulpina mai adesea ramificată de la bază, purtând frunze cu foliole foarte înguste, şi terminată cu inflorescenţe cu flori centrale mici şi galbene şi flori marginale albe, şi au discul floral central boltit în sus şi gol pe dinăuntru (caracter distinctiv).
Denumirea latină cuprinde virtuţile muşeţelului. Matricaria justifică faima obţinută din vremuri străvechi în tratamentul bolilor feminine (matrice = uter, în latină), iar Chamomilla sugerează mirosul de „merişor” (măr), care creşte pe pământ (în limba greacă: „chama” – jos, pe pământ; „malon” –măr). Denumirea a fost definitivată de către Haller în secolul XVI, fiind preluată de C. Linne în secolul XVIII.
A fost multă vreme un panaceu al bolnavilor, o „rază de speranţă” pentru sănătatea omului, încă de la începuturi. Florile uscate ale acestuia sunt un vechi produs medicinal cunoscut din Egiptul antic, Grecia şi Roma antică.
În Egiptul antic, muşeţelul a fost o plantă religioasă consacrată zeului soare. Pe vremea faraonilor era folosit în tratamentul malariei, fiind socotit „plantă magică”.
În antichitatea romană a fost folosit în scop vindecător cu mult înainte de formarea Imperiului Roman, seminţele acestei plante fiind găsite de Neuweiler în săpăturile arheologice din marele sat roman Vindonissa. Florile uscare erau folosite în Grecia şi Roma antică pentru dureri de cap şi afecţiuni ale rinichilor, ficatului şi vezicii urinare.
Proprietăţile sale curative au fost apreciate de către Hippocrate (377 î.Ch.,Tessalia), de către Dioscoride (sec.I.î.Ch.) şi de catre Plinius cel Bătrân (1- 79, sec. I).
Şi în Europa medievală (sec. XVI) era considerat un „adevărat panaceu” fiind folosit în mai toate afecţiunile digestive, ginecologice, în boli de splină, cât şi pentru „drenarea creierului” şi „creşterea confortului spiritual” etc. În jurul anului 1480 se menţionează apariţia unui extract din flori de muşeţel – aqua florum chamomille, iar mai târziu, în 1555, apare uleiul volatil de muşeţel. F. Hoffmann (medic şi chimist german, 1666 – 1742), autorul „Lichiorului Hoffmann”, care aprecia foarte mult muşeţelul pentru calităţile sale curative.
Medici renumiţi au folosit timp de secole muşeţelul şi preparatele sale în afecţiuni digestive, respiratorii, în boli ale mucoaselor şi pielii, pentru răni, ulcer de gambă, pruritus sanilia etc. – cu mult înaintea „erei antibioticelor“, anti-alergicelor etc.
Utilizarea muşeţelului a crescut în Evul Mediu, când oamenii l-au transformat într-un remediu pentru numeroase probleme medicale – greţuri, probleme ale sistemului nervos, probleme digestive ale copiilor, boli de piele şi aşa mai departe.
Utilizarea modernă a muşeţelului datează din 1921, când o firmă germană a introdus o formulă topică. Crema a devenit un tratament popular pentru o varietate largă de afecţiuni ale pielii, incluzând eczeme, escare, inflamaţii ale pielii cauzate de radiaţii, şi dermatite de contact.
Muşeţelul este o plantă medicinală natural fără conţinut de cafeină.
Valoarea lui terapeutică este dată de un complex de compuşi chimici.
În secolul al XVI-lea, Camerarnis precizează că uleiul volatil obţinut din florile de muşeţel are culoarea albastră (Stoianka Ilieva, 1967, 1971). Uleiul volatil conţine în principal bisabolol şi oxizii săi, oxid de bisabolonă, azulene.
Astăzi, muşeţelul este înscris în farmacopee în aproape toate ţările lumii.
Aşa cum am relatat, muşeţelul conţine ulei volatil în care sunt prezente azulenele, cu calităţi terapeutice deosebite, apoi mai conţine acid salicilic, vitaminele B şi C, numeroase săruri minerale, mucilagii, flavonoide, cumarine şi altele. Toate acestea determină calităţile deosebite ale acestei plante.
Inflorescenţele uscate de muşeţel sunt utilizate astăzi în lumea întreagă pentru a trata o listă vastă de probleme, variind de la inflamaţii ale pielii la cancer, câţiva din constituenţii săi chimici cu potenţiale acţiuni biochimice fiind izolaţi din uleiul esenţial. Bisabololul, una din cele mai abundente componente ale uleiului esenţial – până la 50%, pe lângă efectele spasmolitice asupra musculaturii netede intestinale, a fost raportat ca având atât proprietăţi antiinflamatoare, antibacteriene, antipiretice şi antifungice, cât şi efect protectiv în cazul ulcerului. În plus, muşeţelul posedă o acţiune cicatrizantă, fapt care creează condiţii favorabile în tratamentul stărilor inflamatorii, acute sau cronice, ale mucoasei gastrice. Ca atare, muşeţelul este folosit în ulcerul stomacal, şi de asemenea în diferite afecţiuni ale pielii.
Se recomandă în balonări, pentru tratamentul gastritelor, tulburărilor gastro-intestinale cu diaree, enterocolitelor, infecţiilor renale, astmului bronşic la copii, este util în boli ale ficatului, tulburări menstruale, migrene, insomnii, ca diuretic, sedativ sub forma de băi. Ceaiul de muşeţel provoacă transpiraţia, ceea ce face să scadă febra. De asemenea muşeţelul inactivează toxinele bacteriene, având astfel o acţiune antitoxică.
Datorită uleiului volatil bogat în azulene, cât şi apigeninei, florile de muşeţel au acţiune antispastică, anestezică, antiseptică şi antiinflamatoare, protectoare şi curativă în reacţiile produse de iradieri.
Cercetări recente arată că flavonoidele importante, ca apigenina, luteolina şi quercetina au efecte mai mult sau mai puţin inhibitoare asupra proliferării celulelor maligne in vitro. Unele flavonoide alchilate, ca chrisoplenina, chrisoplenolul şi jaceidina, au fost de asemenea urmărite recent, arătându-se că aceşti compuşi posedă proprietăţi antiinflamatoare şi antispasmodice. Alte clase de compuşi ce au fost identificaţi sunt cumarinele, herniarina şi umbeliferona., acestea având proprietăţi antiinflamatoare.
Are aplicaţii şi în cosmetică, calmând tenurile înroşite şi iritate. Extractele sau uleiul volatil îşi găsesc utilizări în fabricarea cremelor şi a unguentelor pentru tratarea inflamaţiilor pielii, şi ca agent antibacterian şi antifungic în gingivite, abcese dentare, amigdalite, stomatite, hemoroizi, furunculoză, răni purulente, ulceraţii, leucoree, reumatism, arsuri, sinuzite.
Muşeţelul, datorită calităţilor sale benefice, este una dintre cele mai solicitate plante medicinale.
salbte numele comun al unui gen de arbori din familia nalbaei, nativ în regiunile temperate din emisfera nordică, multe dintre speciile sale fiind astăzi cultivate în multe părți ale lumii atât pentru lemnul lor cât şi ca arbori ornamentali.
Teiul este un arbore mare, care poate trăi mai mult de 500 de ani, de obicei, ajungând la 20-40 m înălţime, având diametrul trunchiului mare. Frunzele sale aromatice în formă de inimă sunt, de obicei, de culoare verde închis pe partea superioară (expusă la lumină) şi mai deschise pe partea inferioară (unele argintii). Florile sale sunt mici, gălbui-verzui, şi cu o aromă foarte plăcută, motiv pentru care sunt utilizate atât în băuturi şi lichioruri, cât şi sub formă de ceai, în scopuri medicinale.
Un mit foarte vechi asociat teiului este transformarea Phylirei, o nimfă, într-un arbore de tei. După ce a fost răpită de zeul Saturn în chip de cal, şi a dat naştere unui renumit Centaur – Cheiron, a vost atât de devastată încât a implorat zeii să nu o lase printre muritori. Dorinţa ei a fost îndeplinită şi ea a fost transformată într-un tei.
În Europa, multe legende şi superstiţii sunt centrate în jurul acestui arbore. Lemnul de tei a fost folosit pentru sculptarea lucrărilor de artă sacre, iar teiul, care era arborele satului, a jucat un rol important în viaţa europenilor timpurii. Astfel a fost de la sine înţeles ca teiului să i se atribuie proprietăţi curative speciale. Printre popoarele germanice teiul a fost un arbore sacru pentru îndrăgostiţi, arborele care aducea fertilitatea şi prosperitatea.
În Evul Mediu, oamenii sculptatu imagini ale Fecioarei Maria şi figuri ale sfinţilor în lemn de tei, numindu-l lignum sacrum – lemn sacru.
În povestirile populare poloneze, Fecioara Maria se ascundea printre ramurile teilor şi se arăta copiilor.
Teiul este un arbore despre care vorbesc autori vechi precum Theophrast, Pliniu, Galenus, proprietîţile sale medicinale fiind menţionate, mai ales în ce priveşte scoarţa sa şi frunzele; florile încep să fie întrebuinţate din Evul Mediu.
A fost utilizat în medicina populară europeană de secole pentru tratarea unei game largi de probleme de sănătate. Florile a două specii de tei (Tilia cordata şi Tilia platyphyllos) au fost utilizate pentru calmarea nervilor şi tratarea problemelor de sănătate asociate cu anxietatea. Florile, sub formă de ceai, au fost folosite pentru reducerea anxietăţii asociată cu indigestia, aritmia cardiacă, şi voma.
Pe lângă utilizarea în băuturi şi lichioruri, florile de tei au o lungă istorie de utilizare medicinală pentru afecţiuni precum răceală şi gripă, probleme digestive, anxietate, migrene, dureri de cap şi insomnie. Lemnul de tei a fost folosit pentru probleme hepatice, pietre la rinichi şi gută.
Medicina populară autohtonă consideră ceaiul de tei sănătos şi răcoritor, liniştitor al crampelor stomacale, stimulent al nervilor şi sudorific, bun deci în stările de răceală, guturai, tuse cronică, astm, şi alte afecţiuni pulmonare. Ceaiul de tei cu sunătoare se lua contra durerilor de inimă. Se mai folosea în boli neuro-psihice, dureri de cap, ameţeli şi indigestii. Ramurile se puneau în băi contra reumatismului. Din cărbuni de tei pisaţi, amestecaţi cu scrum de fasole, şi de coadă de bostan, cu smântână, se făcea o alifie cu care se ungeau bubele dulci. Femeile care aveau pierderi mari de sânge beau apă cu cărbune de tei pisat.
Publicaţiile tradiţionale de profil susţin utilizarea teiului în următoarele afecţiuni: acnee (mai ales la pubertate), afecţiuni hepato-biliare la persoanele nervoase, afecţiuni respiratorii, amigdalite, arterioscleroză, astm, boli de rinichi, bronşite, bufeuri la menopauză, cistite cronice, colici gastro-intestinale, coşmaruri, crize biliare, cuperoză, dureri, dureri de cap, dureri de burtă, dureri musculare asociate răcelilor, eczeme alergice, erupţii cutanate, gastrită, gripă, gută, guturai, hiperexcitabilitate, indigestie la persoanele nervoase, îngrăşare, insomnii, iritabilitate, isterie (crize de nervi), migrenă, nervozitate, nervozitate sau stări de agitaţie la sugari şi copii mici, obezitate, palpitaţii, pleoape umflate sau inflamate, pletoră, psoriazis, răceală, reumatism, riduri, stări de iritabilitate, stări gripale, stări nervoase, surmenaj psihic şi intelectual, tromboză, tulburări specifice menopauzei, tuse, tuse uscată şi iritativă, tuse convulsivă, umflături cauzate de traumatisme, vertij (ameţeli).
Medicina ştiinţifică românească de la începutul secolului XX, a constatat pentru oleul eteric din florile de tei o acţiune sudorifică şi antispasmodică, slab diuretică şi stomahică (favorizând digestia). Ceaiul de tei era considerat liniştitor, tonifiant al stomacului, sudorific, având o mare importanţă în acţiunea de combatere a bolilor nervoase, ca migrene, convulsii, greaţă de natură nervoasă, sau în febre, răceli cu fior etc.; iar pentru un efect şi mai pronunţat se vor mai asocia teiului şi câteva flori de muşeţel. În unele cazuri, teiul poate fi antitoxic. La exterior se recomanda întrebuinţarea teiului cu bune rezultate pentru pansarea rănilor, în gargarisme şi în diverse complicaţii locale. Cu ajutorul sevei de tei extrasă de sub coajă, se vindecau rănile prin arsură şi iritaţiile, ori inflamaţiile. Se mai considera apoi că mustul de tei este ca şi mustul de mesteacăn un bun purificator al sângelui; iar uleiul de nuculiţe de tei combate răguşeala şi catarul bronchial. Cărbunele de tei se combina cu salvie şi se dădea în tusea care se aseamănă cu cea măgărească.
În Europa Occidentală la au fost acceptate numai inflorescenţele provenite de la 2 specii – tei pucios (Tilia cordata) şi tei cu frunză mare (Tilia platyphyllos) în timp ce Farmacopeea Română, începând cu ediţia a VIII-a (1965) a oficializat şi florile de tei argintiu (Tilia argentea = T. Tomentosa) ca urmare a cercetărilor efectuate la Facultatea de Farmacie Cluj-Napoca.
Compuşii activi din florile de tei sunt bine documentaţi în prezent. Acestea conţin mucilagii, ulei volatil (farnesol) care imprimă mirosul caracteristic, flavonoide, proantociani, saponine, steroli, vitamina E. Uleiul eteric conferă produsului proprietăţile sedative şi antispasmodice. Proprietăţile hipotensive s-ar datora unei substanţe din grupa colinei.
Florilor de tei li se atribuie acţiune sedativă, emolientă, antispastică, antiinflamatoare pentru căile respiratorii, diaforetică, diuretică şi mediu-astringentă.
Tradiţional, ele sunt în principal indicate pentru reducerea simptomelor răcelilor şi pentru calmarea tusei şi iritaţiilor gâtului în răceli şi catarul tractului respirator, şi ca nervin pentru reducerea stărilor de nervozitate şi agitaţie. Mai sunt indicate în migrene, stări de isterie, hipertensiune ateriosclerotică, răceli cu stări febrile, şi specific în hipertensiune asociată cu aterioscleroză şi tensiune nervoasă.
S-a raportat că in vitro, florile de tei manifestă activitate antispasmodică urmată de un efect spasmogenic pe duodenul de şobolan. Acţiunile au fost inhibate de papaverină, şi reactivate de acetilcolină. Proprietăţile diaforetice şi antispasmodice declarate ale florilor de tei au fost atribuite acidului p-cumaric şi flavonoidelor. În plus, o parte din acţiuni au fost asociate cu uleiul volatil – efectul diuretic, antispasmodic şi sedativ, care sunt la baza unora din cunoscutele utilizări ale florilor de tei. Se consideră că uleiul volatil în sine nu are activitate diuretică, dar produce acest efect ca rezultat al acţiunii iritante a unor compuşi terpenoizi asupra rinichilor.
Este documentată de asemenea o activitate antifungică cu arie restrânsă a florilor de tei.
Nalba este o plantă ierboasă, perenă, ce creşte până la 1,5-2 m, cu peri catifelaţi pe toate părţile aeriene, cu tulpina cilindrică, frunze lung peţiolate, palmat lobate cu 3-5 lobi, verzi-albicioase, catifelate; florile, cu corola cu 5 petale alb-roz şi cu stamine numeroase violete cu antere roşii, sunt dispuse rar, în raceme, la vârful tulpinii; fructul este o capsulă turtită ce se desface în 13-20 mericarpii cu câte o sămânţă reniformă turtită lateral. Se recoltează rădăcinile plantei în perioadele martie-aprilie sau octombrie-noiembrie; se pot recolta şi frunzele, înainte de înflorire, în iunie, iar florile pe toată perioada înfloririi.
Denumirea botanică provine dintr-un cuvânt grecesc, altho, însemnând „ a vindeca”. Înainte de a fi medicament, nalba mare a fost folosită ca aliment. În timpul perioadelor de foamete, mai ales în Evul Mediu când culturile erau distruse, oamenii fierbeau rădăcina de nalbă şi o prăjeau cu ceapă în unt. Romanii o considerau o delicatesă ca aliment, iar chinezii o utilizau de asemenea în bucătărie. Terminaţiile tinere ale plantei sunt consumate şi acum în unele regiuni din Franţa ca tonic de primăvară. Francezii, acum câteva secole caramelizau înainte de consum rădăcina de nalbă (pate de nalbă); aceştia decorticau rădăcina până la pulpa albă, o fierbeau până devenea moale şi elibera dulceaţa, apoi adăugau zahăr. Unele ghiduri de supravieţuire sugerează că e bine de avut planta în rucsac pentru drumeţii prin sălbăticie.
Istoricul nalbei ca plantă medicinală datează din timpul lui Theophrastus (372-286 ÎC) care a menţionat că rădăcina de nalbă era consumată în vin dulce pentru tuse. Hippocrate prescria un decoct din rădăcini pentru tratarea contuziilor şi a sângerărilor din răni. Medicul grec Dioscorides recomanda compresele din rădăcină pentru muşcăturile insectelor şi prescria un decoct pentru dureri de dinţi şi vomă, şi ca antidot în cazul otrăvirilor. În secolul IX, împăratul Carol cel Mare a ordonat cultivarea nalbei în mănăstirile sale. În secolul X medicii arabi foloseau compresele din frunze de nalbă ca remediu în inflamaţii iar vindecătorii populari timpurii din Europa foloseau rădăcina nalbei atât intern cât şi extern pentru acţiunea sa calmantă în tratamentul durerilor de dinţi, iritaţiilor gâtului, problemelor digestive, şi iritaţiilor tractului urinar. Cei care, în timpul inchiziţiei, urmau să fie supuşi torturii prin fier înroşit, se ungeau cu un amestec din sevă de nalbă, albuş de ou şi seminţe de pătlagină – acest amestec forma un înveliş protector pentru piele reducând efectele arsurii şi altfel dovedind nevinovăţia lor. Culpeper o recomanda de asemenea, iar începând de la mijlocul secolul XIX a fost inclusă în Farmacopeea Statelor Unite. În Europa apare în majoritatea farmacopeelor şi publicaţiilor importante de profil, încă din 1926.
Apare în Farmacopeea Română din 1862. Medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut constata pentru rădăcină şi frunze, administrate ca extracte reci, o acţiune calmantă şi anticatarală, utilă în bolile de stomac şi în enterite, contra tusei şi contra leucoreei, pentru uzul intern fiind preferată mai ales rădăcina, iar frunzele pentru uzul extern. Acestea se foloseau în catarurile pulmonare şi bronhiale, în aprinderile vezicale şi renale, atonie vezicală, clisme pentru enterite, în metrite şi vaginite, gargare pentru stomatite.
Medicina populară românească mai întrebuinţează frunzele şi florile de nalbă sub formă de ceai ca expectorant şi calmant al tusei sau aplică fiertura de rădăcină şi frunze pe ulcerele dureroase. Astăzi ştim că rădăcina de nalbă mare conţine în principal mucilagii, iar pe lângă acestea pectine, amidon, mono- şi di- zaharide, flavonoide, acizi fenolici, cumarine, şi manifestă efect demulcent, emollient, diuretic, anti-inflammator şi expectorant.
Stoc
In Stoc Furnizor Rapid - Livrare in 2-3 zile lucratoare
Cantitate
20 ml
Forma de prezentare
flacon
1000 Produse
Info
*Nota: Plantilia.ro face eforturi permanente pentru a păstra acuratețea informațiilor din acestă pagină. Rareori acestea pot conține inadvertențe. Pozele prezentate pe site au un caracter informativ și nu creează obligații contractuale. Unele specificații sau prețul pot fi modificate de către producător fără preaviz sau pot conține erori de operare. Toate promoțiile prezente în site sunt valabile în limita stocului.

IMPORTANT: Intotdeauna cititi cu atentie descrierea, eticheta si ambalajul produsului inainte de a-l utiliza! Toate informatiile din acest site sunt publicate cu scop informativ si nu substituie sfaturile sau prescriptiile medicului dumneavoastra sau a oricarui personal medical calificat. Nu trebuie sa folositi informatiile prezente in aceste pagini cu rolul de a diagnostica sau trata oricare probleme de sanatate sau boala sau de a inlocui medicamentele si tratamentele prescrise de persoanalul medical autorizat. Aveti obligatia sa cititi cu atentie tot prospectul. Efectele produselor variaza de la persoana la persoana in functie de stilul de viata, metabolism, varsta, stare de sanatate, etc Daca aveti sau credeti ca aveti afectiuni medicale sau suferiti vreo boala, adresati-va de urgenta medicului dumneavoastra.
Ai folosit acest produs?
Nu au fost găsite recenzii

8 alte produse in aceeasi categorie:

Produs adăugat la wishlist
Produs adaugat la lista de comparare

Respectarea drepturilor clienților și protejarea datelor cu caracter personal reprezintă un angajament important pentru plantilia.ro. Vom depune toate eforturile necesare pentru a prelucra datele tale în siguranță. Fii la curent cu regulile pe care le aplicăm și parcurge: Termeni și CondițiiPolitica de confidențialitate cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și Politica de utilizare cookie-uri.