Quercetin Mini 30 capsule Zenyth

Quercetin Mini 30 capsule Zenyth

Cunoscută până nu demult ca un antihistaminic natural, Quercetina este mai nou unul dintre cele mai recomandate suplimente în infecțiile respiratorii pentru scurtarea perioadei de boală și pentru întărirea imunității. În acest context, quercetina reduce gradul de infectare și replicare a anumitor virusuri, fiind eficientă atât în virusurile gripale și respiratorii, cât și în virusul hepatitei C.

De asemenea, quercetina, principalul compus flavonoidic întâlnit în alimentația umană, este un foarte bun antiinflamator, captează radicalii liberi și inhibă efectele enzimelor ce induc inflamația.

Produsul Quercetin Mini de la Zenyth poate funcționa și în cazul persoanelor cu boli cardiovasculare, inhibând agregarea plachetară și formarea trombilor. Quercetina scade tensiunea arterială în cazul persoanelor hipertensive.

Cum acționează Quercetina în infecțiile respiratorii?

În infecțiile respiratorii, quercetina ajută la protejarea de un spectru larg de virusuri, la reducerea numărului de zile de boală și a severității simptomelor asociate cu infecțiile de tract respirator superior, creșterea funcției imunitare la persoanele suprasolicitate fizic. De asemenea, în infecții virale respiratorii, quercetina ajută la inhibarea capacității virusului de a infecta celulele, încetinirea înmulțirii celulelor deja infectate, reducerea rezistenței celulelor infectate la medicația antivirală. Un studiu publicat în 2010 în publicația „Antiviral research“ a arătat că quercetina poate inhiba replicarea virusului gripal A și B.

Quercetina și alergiile

În alergii, quercetina temperează răspunsurile alergice prin inhibarea eliberării de histamină, diminuează riscurile reacțiilor anafilactice. De asemenea, suplimentele pe bază de quercetină sunt recunoscute pentru reducerea și inhibarea simptomelor asmatice.

Quercetin Mini, bun și pentru copii!

Produsul Quercetin mini de la Zenyth conține 250 mg quercetină per capsulă, o doză potrivită pentru a fi administrată și copiilor.

Cum te ajută Quercetin mini?

• Întărirea sistemului imunitar.
• Diminuarea reacțiilor alergice (astm bronșic, rinită).
• Sănătatea sistemului respirator.
• Reducerea inflamației.
• Sănătatea sistemului cardiovascular.
• Reducerea tensiunii arteriale.
• Menținerea tensiunii arteriale în limite normale.
• Scăderea colesterolului.
• Normalizarea nivelului de dopamină, serotonină și cortizol.
• Îmbunătățirea funcției cerebrale.
• Reducerea permeabilității intestinale.
• Acțiune anti-aging.

Ingrediente/capsulă:

• Quercetină (extract hidroetanolic din muguri florali de salcâm japonez (Sophora japonica), standardizat la min. 95% dihidrat de quercetină – 250 mg.
• Capsulă vegetală: hidroxipropilmetilceluloză.

Proveniență: UE.

Mod de administrare:

Pentru adulți și copii peste 12 ani: Câte o capsulă de 1-2 ori pe zi, de preferat în timpul mesei sau conform recomandării specialistului.

La dozele recomandate nu au fost semnalate efecte secundare.

Atenționări

Utilizarea de către copii mici, femei însărcinate, femei care doresc să rămână însărcinate sau care alăptează se face doar la recomandarea specialistului.

Condiții de păstrare: În ambalajul original, bine închis, la loc uscat, ferit de lumină, umezeală și căldură la o temperatură sub 25°C.

A se consuma, de preferință, înainte de data de expirare înscrisă pe ambalaj (a se vedea Exp și Lot de pe capac).

Suplimentele alimentare nu înlocuiesc o dietă variată și echilibrată și un mod de viață sănătos! A nu se depăși doza recomandată pentru consumul zilnic! A nu se lăsa la îndemâna și la vederea copiilor mici!

Fabricat în sistem integrat de management calitate – siguranță alimentară SR EN ISO 9001:2015, ISO 22000:2018.

Rolul componentelor:

Zincul este un element esential care ofera multe beneficii terapeutice, adesea trecute cu vederea.

Organismul uman contine aproximativ 2 pana la 3 grame de zinc, care poate fi intalnit in oase, dinti, piele, ficat, muschi, leucocite etc.

Din cauza ca niciuna dintre acestea nu poate constitui o rezerva constanta de zinc, pentru a-si putea asigura cantitatea zilnica optima din acest mineral, organismul depinde de asimilarea sa pe cale alimentara. Peste 300 de enzime diferite cu functii vitale in organism depind de aportul de zinc pentru a functiona la parametri inalti. Unele dintre aceste metaloenzime au ca si componenta principala de baza ionul de zinc.

Printre enzimele care au roluri vitale in organism se afla anhidraza carbonica, care ajuta la excretia de CO2; fosfataza alcalina, care elibereaza fosfati anorganici necesari in metabolismul oaselor; superoxid dismutaza (SOD), care ajuta la protejarea celulelor impotriva radicalilor liberi; alcool-dehidrogenaza (ADH) , care ajuta ficatul in detoxifierea de alcool; carboxipeptidaza, necesara pentru digestia proteinelor alimentare. Mai mult decat atat, diviziunea celulara corecta nu poate avea loc fara o cantitate adecvata de zinc, necesara sintezei AND, ARN si a proteinelor. Zincul este o componenta structurala necesara unirii proteinelor AND si protejeaza de asemenea membrana celulara impotriva lizei.

Vitamina A depinde de actiunea zincului pentru a-si desfasura activitatea normala. Zincul regleaza nivelurile de vitamina A si cantitatea in care aceasta este eliberata de ficat. Acest mineral influenteaza de asemenea cresterea si dezvoltarea si in alte moduri. Atat hormonul stimulator folicular hipofizar (FSH), cat si hormonul luteinizant hipofizar (LH), ambele influentate de actiunea zincului, sunt importante pentru functionarea normala a testiculelor si pentru spermatogeneza. Zincul ajuta la mentinerea in buna stare a prostatei si previne hipertrofiile benigne ale prostatei.

Pancreasul este o alta glanda care utilizeaza zincul. Acesta intra in compozitia insulinei si este excretat in secretiile pancreatice. Metabolismul este de asemenea partial dependent de prezenta zincului care ajuta la transformarea tiroxinei (T4) in triiodotironina (T3). In plus, trei dintre cei cinci analizatori nu ar functiona in lipsa unei cantitati adecvate de zinc in organism – analizatorii gustativ, olfactiv si vizual.

Unele studii sustin teoria conform careia ar exista o legatura intre integritatea sistemului imunitar si cantitatea de zinc din organism. Acest mineral ajuta la reglarea nivelului de limfocite T, limfocitelelor T CD4 si interleukinei-2. Acest rol in cadrul sistemului imunitar ii ofera zincului capacitatea de a facilita vindecarea ranilor. Alte studii au aratat ca modificarile nivelului de zinc din organism pot modifica apoptoza, in prezent cunoscuta ca “moartea celulara programata”. De asemenea, s-a demonstrat ca zincul poseda proprietati antiinflamatoare. Totusi, pentru a defini rolul zincului in cadrul sistemului imunitar, sunt necesare studii in plus, pe viitor.

Apoptoza este un proces innascut, conservat din punct de vedere evolutiv, prin care celulele, in mod sistematic, isi inactiveaza, dezasambleaza si degradeaza propriile componente structurale si functionale pentru desavarsirea propriului lor deces. Acest proces poate fi activat intracelular printr-un program de dezvoltare definit fie genetic, fie extracelular, prin intermediul proteinelor endogene, citokinelor si hormonilor, ca si de componente xenobiotice, radiatii, stresul oxidativ si hipoxia.

Abilitatea unei celule de a intra in apoptoza, ca raspuns la un semnal de “moarte”, depinde de statusul ei proliferativ, pozitia ciclului celular si de expresia controlata a genelor care promoveaza, inhiba si afecteaza programul de moarte. Reglarea stricta a acestor parametri modulatori ai mortii trebuie mentinuta, pentru asigurarea contextului fiziologic propice aparitiei apoptozei. Disfunctiile, care apar in oricare dintre punctele caii de moarte programata, pot duce la un proces apoptotic eronat, determinand astfel exprimarea unor conditii fiziopatologice.

Asigurarea cantitatii zilnice necesare de zinc ajuta la prevenirea a numeroase complicatii. Unui adult ii sunt necesare aproximativ 0.2 mg/kg corp de zinc pe zi; nu este permisa depasirea acestei cantitati. Conform recomandarilor oferite de DRI (Dietary Reference Intakes), cantitatea recomandata de zinc si tolerabilitatea organismului fata de limita superioara a acesui aport variaza in functie de varsta, sex, stari fiziologice speciale – sarcina sau lactatie.

Specialiatii DRI au rolul de a stabili limitele prin care oamenii sa se poata ghida in ceea ce priveste aporturile nutritionale si de aceea nu este necesar sa fie urmate intocmai. Activitatea fizica excesiva, regimul vegetarian, prezenta unei boli pot modifica limitele stabilite de DRI. In plus, in cazul unor afectiuni, poate fi chiar necesara depasirea limitei superioare de aport a zincului.

Aproximativ 70% din zincul obtinut din alimentatie provine din produsele de origine animala. Carnea macra, ficatul, ouale, cerealele imbogatite si fructele de mare (in special stridiile) sunt adevarate resurse de zinc. Deoarece din multe diete vegetariene lipsesc aceste alimente, la vegetarieni, absorbtia zincului se produce in general lent. Se apreciaza ca vegetarienilor le este necesar un aport de doua ori mai mare decat celor care consuma alimente nonvegetariene.

Plantă alimentară anuală, din familia Polygonaceae, cultivată pentru fructele sale comestibile, nucule trimuchiate, brune, care conţin amidon şi proteine.

În nord-vestul Europei hrişca este o cultură tipică din Evul Mediu târziu şi începutul Epocii Moderne. Centre ale culturilor de hrişcă erau situate în Olanda, Germania şi Polonia. În estul Europei unele înregistrări plasează hrişca în Epoca Fierului şi în Evul Mediu timpuriu.

Prima sursă scrisă din nordul Germaniei menţionează cultivarea plantei din 1380 încoace. Date istorice consistente arată că hrişca a fost introdusă în anii 1389/1390 în Olanda în cel puţin două zone: în Deventer pe râul IJssel în nordul Olandei şi în hinterlandul din Antwerpen în sudul Țărilor de Jos.  În secolul XVI istoricii din Ţările de Jos erau convinşi că hrişca era o „cultură nouă”; se spuneau mai multe poveşti în privinţa originii sale şi a felului în care aceasta a fost introdusă, cele mai multe menţionând faptul că a fost adusă de o persoană importantă din satul lor, al cărei mormânt încă se putea vedea încă în parohie. Data era situată undeva în jur de 1400-1450 iar originea undeva în Ţara Sfântă.

Analizând denumirea plantei în diferite limbi europene, au fost emise mai multe ipoteze, printre care, luând în considerare denumirile franceză, italiană şi spaniolă, aceea că hrişca vine de undeva de lângă Ţara Sfântă sau cel puţin din zona popoarelor islamice, sau ipotezele ne duc chiar în nordul Africii şi în Orientul Mijlociu, dar nu au existat izvoare scrise care să ateste cultivarea sa în aceste zone.

Problema introducerii plantei ca şi cultură este, de asemenea, şi de relevanţă arheologică. Nu este ceva neobişnuit ca în cadrul săpăturilor arheologice realizate în site-urile pentru Epoca Fierului, perioada Romană sau Evul Mediu Timpuriu să fie găsite fructe de hrişcă (carbonizate sau nu). Dar întotdeauna hrişca este puţină în comparaţie cu grânele obişnuite. Datele palinologice afirmă de asemenea că hrişca a fost prezentă tot timpul, dar în cantităţi mici, atât de mici încât s-a sugerat faptul că grăuncioarele de polen s-au scurs în jos în sol din straturile superioare ale acestuia datând  din Epoca Medievală. Dar aceste date atestă totuşi faptul că hrişca a existat aici ca buruiană,  nefiind adusă, ci doar devenind o plantă de cultură.

Analizele ADN efectuate începând din anii 1990, atestă specia Fagopyrum esculentum subsp. ancestralis ca ancestor sălbatic al plantei de hrişcă cunoscute astăzi, originea acesteia fiind undeva în provincia Yunnan din China.

În timpul secolelor XVII-XVIII hrişca a constituit o importantă sursă de hrană pentru oamenii săraci, având deci în acea perioadă şi o mare importanţă socială. Doar după introducerea fertilizatorilor artificiali cultura de hrişcă a început să se diminueze accentuat. Între 1879 şi 1930 a dispărut din câmp şi din statisticile oficiale.

În orice caz, hrişca a avut multiple întrebuinţări, acestea deosebindu-se de la ţară la ţară. Aşa cum se arată în unele texte chinezeşti antice de medicină, populaţia chineză a folosit la început hrişca sub formă de remediu mai degrabă decât ca hrană. În prezent ea este consumată doar în unele regiuni din China. Chiar dacă în Japonia a pătruns sub formă de remediu din China, aici a ajuns să fie treptat o plantă culinară, populară în cultură, devenind o componentă importantă a bucătăriei japoneze tradiționale.

În prezent, cultivatorii principali de hrişcă sunt Federaţia Rusă, Ukraina şi Kazakhstan, culturile furnizând fructul de hrişcă mult folosit ca hrană, făina obținută din acestea fiind utilizată la prepararea biscuiților, fulgilor, tăițeilor, plăcintelor etc. Calitatea lor nutritivă este dată de conținutul mare de proteine de o excelentă calitate bogate în aminoacidul esențial lizină, spre deosebire de cereale. Frunzele mici şi mugurii sunt folosite ca vegetale, florile şi frunzele verzi mai sunt folosite pentru extragerea rutinei utilizată în scop medicinal. Cultura produce o miere de foarte bună calitate.