Polygemma 2 Cai Biliare 50ml PlantExtrakt

Polygemma 2 Cai Biliare 50ml PlantExtrakt

Combinaţie de extracte gemoterapice din mlădiţe de Rozmarin, muguri de Arţar şi Frasin.

Beneficii:
-Susţine buna funcţionare a vezicii biliare.
-Îmbunătăţeşte producţia de bilă şi fluxul biliar.
-Reduce tendinţa de formare a calculilor biliari
-Activator metabolic cu efect puternic antioxidant
-Susţine eliminarea eficientă la nivel renal a produşilor de catabolism
-Ajută la menţinerea unui nivel normal al lipidelor din organism (colesterol, trigliceride).

Administrare:
Se recomandă administrarea a 2 ml o dată pe zi, dimineaţa, diluaţi în puţină apă, înainte de mese
În cazuri acute se poate administra de 2 ori pe zi în primele 2-3 zile, apoi se continuă cu doza standard cel puţin 7 zile
În cazuri cronice, persoane cu sensibilitate la acest nivel, se recomandă cure periodice de 1-2 luni.

Rolul componentelor:
Rozmarinul este un subarbust de origine mediteraneană, la noi exclusiv de cultură, cu tulpina de până la 60-150 cm, ramificată, frunze sempervirescente, opuse, dese, liniare, pieloase. Florile de culoare albastru deschis-violacee, sunt dispuse câte trei – zece la subsuoara frunzelor spre interiorul tulpinii. Se recoltează frunzele sau părţile aeriene, în perioada mai-iunie.
Denumirea latină provine din cuvintele latineşti ros maris, care înseamnă „roua mării”, probabil în legătură cu preferinţa sa de a creşete de-a lungul malului mării, în zonele sale indigene.
Anticii erau foarte familiarizaţi cu această plantă medicinală, care de pe vremea aceea avea reputaţia de a îmbunătăţi memoria. Datorită acestui fapt rozmarinul a devenit o emblemă a fidelităţii pentru îndrăgostiţi. Prezintă un loc special printre plantele transformate în simboluri, fiind utilizată nu numai la cununii, ci de asemenea la funeralii, alături de tămâie în ritualurile religioase, în biserici, sălile de banchete, în vrăjile magice. Discipolii Greciei antice purtau coroane de rozmarin, pentru a le ajuta memoria, ca să treacă examenele.
În Evul Mediu se considera că rozmarinul e capabil să risipească negativitatea – se punea sub pernă pentru a alunga coşmarurile şi spiritele rele. A fost de asemenea şi atunci asociat cu memoria şi amintirile – binecunoscutul personaj al lui Shakespeare – Ofelia, spunea „Uite, rozmarin, ca sa-ţi aduci aminte”.
Frunzele conţin ulei esenţial (1-2%) în care componenţii principali sunt camfenul, borneolul camforul, acidul rosmarinic, şi mai conţine flavone, taninuri, principii amare.
Medicina românească din secolului XX constata pentru uleiul esenţial de rozmarin o puternică acţiune stimulentă, o sporire a diurezei în doze mici, şi o stimulare a reflexelor, iar în doze mari atenuarea reflexelor. Se mai observa o sporire a activităţii intestinale. În bolile de ficat medicii vremii au obţinut cu ceaiul din plantă rezultate bune în bolile de ficat, observându-se şi o oarecare stimulare a diurezei, o stimulare a circulaţiei sangvine cu ridicarea presiunii şi redresarea pulsului. În plus, au mai observat o tonifiere a cordului, o cedare a hidropiziilor şi o diureză fără lezarea epiteliului renal prin iritare. Ceaiul de rozmarin era şi mai este utilizat ca tratament naturist în bolile de stomac şi intestine, în special asociat cu feniculul.
Medicina populară românească foloseşte rozmarinul ca remediu natural în toate aceste afecţiuni, şi pentru stimularea apetitului, boli de inimă, reumatism, dureri de cap, şi extern pentru vindecarea rănilor şi diverselor erupţii ale pielii, chelie.
Este utilizat în produsele naturiste ca tonic amar, coleretic, aromatic, condiment, fiind indicat în afecţiuni gastro-intestinale, hepatice, reumatism. Se mai indică utilizarea uleiului volatil în băile tonice, creme pentru frecţii în reumatism precum şi vinuri tonice cu rozmarin.
Sunt studii care susţin şi un efect antioxidant al compuşilor polifenolici ai rozmarinului, şi potenţiale efecte de prevenire şi tratare a astmului bronşic.

Arţarul este un arbore rezistent, preţuit atât pentru lemnul său, cât şi pentru efectele terapeutice ale frunzelor, siropului şi fructelor. Arţarul rareori depăşeşte 20 m în inaltime, formează o coroană arcuită simetric, pe un trunchi mai degraba scurt.
Scoarta sa este netedă, cenuşie, se desprinde de trunchi sub forma unor solzi alungiţi iar  frunzele sunt lobate, având practic aceeaşi culoare şi acelaşi luciu pe ambele feţe
În lunile de primăvară, arţarul poartă flori alb-gălbui, dispuse în inflorescenţe umbeliforme. Fructele sunt prevăzute cu două aripioare îmbinate, astfel încât descriu un unghi obtuz. Între ele, în vârful acestui unghi, se găseşte sămânţa, o mică nucă turtită. Toamna, frunzele arţarului se colorează în nuanţe strălucitoare de roşu şi galben.
În scop fitoterapeutic sunt utilizate frunzele, scoarţa, mugurii şi sucul extras prin crestarea scoarţei de arţar.
Compoziţia chimică a arţarului nu este pe deplin cunoscută, printre cele mai cunoscute substanţe care se găsesc şi se cunosclamomentul defaţă fiind: taninurile, flavonele şi principiile amare.
Proprietăţile terapeutice ale arţarului sunt: astringente, edulcorant natural, antidizenterice, antidiareice, antioxidante, energizante, hemostatice şi cicatrizante.
Preparatele fitoterapeutice pe bază de arţar sunt indicate în lupta cu radicalii liberi, reduc mărirea prostatei, previn agravarea aterosclerozei, calmează durerile de gută, ameliorează reumatismul, înţepăturile de insecte, oboseala oculară, acţionează benefic contra diareei şi sunt benefice contra secreţiei prea abundente de bilă, pentru normalizarea funcţiilor ficatului şi colecistului.

Arbore din familia măslinului, înalt de până la 35 m, cu tulpina dreaptă şi ramuri îndreptate în sus. Scoarţa tânără cenuşiu-verzuie, la bază se transformă într-un ritidom negricios; muguri negrii, opuşi. Frunze opuse, imparipenat compuse, de 30-40 cm cu 7-15 perechi de foliole. Florile sunt dispuse în panicule, apar înaintea frunzelor; fructele monosamare liniar-lanceolate. În scopuri medicinale se utilizează frunzele (foliolele desprinse de pe peţiolul principal) recoltate din mai până în august.
În mitologia nordică a existat credinţa că primul bărbat a fost creat din ramurile şi „carnea” frasinului şi a stejarului, iar prima femeie din ulm. Şi astăzi există un obicei tradiţional în nord, unde în seara de Crăciun se ard ramuri de frasin pentru a aduce bunăstarea familiei.
În perioada antică, frasinul a fost considerat de o mare valoare datorită lemnului său şi a creşterii rapide. Scoarţa sa, conţinând componente amare a fost utilizată pentru tăbăcire şi ca şi colorant.
Ca plantă medicinală, frasinul a fost de asemenea cunoscut din antichitate.
Frunzele de frasin erau recomandate ca diuretic şi ca remediu pentru reumatism din vremea lui Hipocrate.
Seva de frasin a fost considerată în vechime cel mai eficient antidot pentru muşcăturile de şarpe.
Scoarţa de frasin pulverizată s-a întrebuinţat odinioară şi la nevoie se poate întrebuinţa şi astăzi ca şi chinina, având efecte tonice şi febrifuge. Scoarţa conţine glucozidul fraxină şi taninuri.
Frunzele, în doza mare au proprietăţi purgative, iar în doze normale sunt antigutoase şi antireumatismale. Mai demult serveau adesea la falsificarea ceaiului chinezesc (rusesc).
De la începutul secolului XX frunzele de frasin sunt recomandate în special ca tratament naturist pentru febră şi reumatism. Frunzele de frasin sunt pe piaţă în Spania înregistrate cadrul produselor cu utilizare tradiţională încă din 1975. În prezent, Fraxini folium reprezintă un produs vegetal medicinal în mai multe farmacopee, incluzând Farmacopeea Europeană 7.
Frunzele de frasin conţin iridoide, secoiridoide, flavonoide, triterpene, acizi fenolici simplu, cumarine în cantităţi mai reduse (fraxina), manitol, tanin principii active care le imprimă acţiune diuretică, diaforetică, laxativă.
În produsele naturiste în prezent găsim frunzele de frasin individual sau în combinaţie recomandate pentru reumatism, gută, uremie, de asemenea şi pentru constipaţie, acnee, dermatoze, furunculoză şi extern în hemoroizi, leucoree, răni greu vindecabile.