Plantagluco 60 tablete Vitaceutics
Contribuie la mentinerea nivelului normal a glucozei din sange.
Prin cumpararea acestui produs se acorda pana la 59 puncte de loialitate. Cosul tau va totaliza 59 puncte care poate/pot fi schimbat(e) intr-un cupon de 1,18 lei.
Plantagluco 60 tablete Vitaceutics
Proprietati:
- poate contribui la mentinerea nivelului normal a glucozei din sange;
- poate contribui la asigurarea unui nivel echilibrat a glicemiei determinand astfel reducerea simptomelor precum: urinare frecventa, sete excesiva, foame excesiva, oboseala cronica;
- poate contribui la limitarea absorbției zaharurilor și a altor carbohidrați fiind de ajutor astfel in mentinerea greutatii corporale normale;
- poate contribui la mentinerea un nivel constant de energie fara pofta de mancare in exces;
- poate contribui la protejarea impotriva complicatiilor determinate de un nivel ridicat a zaharului in sange.
Mod de utilizare:
2 tablete de 3 ori pe zi, dupa mesele principale.
Ingrediente:
Ingrediente active: Geranium robertianum (Naprasnic; planta), Arctium lappa ( Brusture; radacina), Fucus vesiculosus (alge marine; talus), Centaurium erythraea (Tintaura ; flori), Fragaria vesca (Capsuni salbatici; frunze), Gentiana lutea (Gențiana galbena; radacina), Vaccinium myrtillus (Afine; extract uscat 5:1 din fruct), Phaseolus vulgaris (extract uscat de fasole verde 5:1), clorura de crom.
Ingrediente inactive: agent de incarcare: celuloza microcristalina, agent antiaglomerant: dioxid de siliciu; agent antiaglomerant: saruri de magneziu ale acizilor grași.
Informatii nutritionale per tableta:
Precautii:
A nu se utiliza in caz de hipersensibilitate la unul dintre ingrediente.
Nu este recomandat copiilor.
Prezentare:
60 tablete
Rolul componentelor:
Napraznic - Plantă erbacee mică, cu miros neplăcut, din familia Geraniaceae, vegetând prin păduri, în locuri umede şi umbroase, prezentând o tulpină dreaptă şi păroasă; frunzele sunt palmat-sectate, cu 3-5 foliole peţiolate, cu lobii mai mult sau mai puţin incizaţi; florile purpurii, lung pedunculate, erecte; înfloreşte în iunie-septembrie. Se recoltează planta întreagă, în perioada înfloririi.
Nu trebuie să facem confuzie între genul Geranium şi aşa-numitul geraniu = Pelargonium graveolens (de la care folosim în special uleiul volatil), plantă care face parte din genul Pelargonium, la fel ca şi muşcatele; ambele genuri – Geranium şi Pelargonium – aparţin familiei Geraniaceae. Activitatea extractelor hidrosolubile ale celor două genuri nu diferă foarte mult: ambele conţin o proporţie ridicată de taninuri prezentând activitate antidiareică, dar uleiul volatil provenit de la specia de Pelargonium are o acţiune spasmolitică şi pe lângă aceasta un parfum aparte, asemănător trandafirilor, fiind folosit în cosmetică.
Ca şi Herba Roberti, Geranium robertianum, sau năpraznicul, era înscris deja în cărţile medicale încă din secolul XVI, denumirea specifică, robertianum, fiind oferită de Sfântul Robert sau Ruprecht care foarte probabil cunoştea virtuţile sale medicinale. Denumirea generică Geranium, dată de însuşi Dioscorides, provine din grecescul geranion, diminutivul cuvântului geranos, care însemna cocor, şi i-a fost dată foarte probabil pentru forma fructului său, ca un plisc de cocor.
Botaniştii Evului Mediu târziu cădeau cu toţii de acord asupra proprietăţilor vindecătoare ale plantei, mult lăudată de W. Rvffius (1573) şi Matthiolus (1563). Spuneau că vindecă orice ulcer sau rană. Era preţuit în special distilatul obţinut în mai şi iunie din plantă pentru boli renale sau mai ales gută. Se aplica extern în inflamaţii ale conjunctivei, erisipel, dureri faciale, dureri de dinţi sau gât, iar intern în febră, gută, şi afecţiuni ale rinichilor şi vezicii urinare.
Era cunoscută şi de daci, aceştia numind-o propedila, porcedila, şi îi acordau de asemenea importanţă medicinală. Cu decoctul plantei se făceau spălături şi oblojeli la junghiuri, colici intestinale, dureri reumatice, sau se bea în credinţa că opreşte orice scurgere, pierdere de sânge.
Cel mai mult în sistemele de medicină tradiţională a fost folosit în tratamentul contuziilor, ca astringent şi antidiareic.
Întrebuinţarea plantei în medicina românească de la mijlocul secolului trecut se baza pe proprietăţile sale active, fiind considerată hemostatică, diuretică, depurativă, anticatarală, tonifiantă, emolientă, antiseptică şi vulnerară. Astfel, indiferent sub forma sub care se administra, infuzie, prafuri, maceraţie, must de plantă proaspătă etc., se considera utilă în stările hemoragice (nazale, vezicale, intestinale etc.), diaree şi stări inflamatorii gastro-intestinale cu flatulenţă şi colici, în tulburările funcţiei ficatului şi vezicii biliare cu hipertrofie şi icter, în catarul renal şi vezical, hidropizii, gută, friguri intermitente şi splină mărită, traheobronşite acute şi cronice. Pentru uz extern de asemenea se întrebuinţa pentru pansarea diverselor răni şi ulceraţii, ori aplicaţii de cataplasme pe regiunile inflamate şi dureroase, în fistule, hipertrofie ganglionară, boli de piele etc.
Primele menţiuni în scrierile europene despre efectele benefice ale afinului asupra sănătăţii datează aproximativ din anul 1100. Utilizarea acestuia pentru efectele sale asupra ochilor a fost cu adevărat răspândită mai ales pe teritoriul actual al Italiei, dar conform legendei, în timpul celui de-al doilea război mondial era consumat sistematic de piloţii flotei aeriene britanice, mai ales înaintea raidurilor nocturne. Amerindienii cunoşteau proprietăţile de conservant natural ale afinelor. Ei făceau o mâncare numită pemmican, care consta într-un amestec de afine cu carne uscată sau peşte uscat, făcute pastă iar aceasta le asigura oamenilor necesarul de proteine şi vitamine. De asemenea, conţin o mare cantitate de vitamina C. Iată de ce, expuşi riscului de a face scorbut, marinarii de odinioară duceau cu ei în lungile călătorii pe mare butoaie întregi de afine.
Indienii foloseau afinele şi ca medicament, amestecându-le cu făină de porumb şi punând cataplasme pe răni pentru a preveni infectarea sângelui.
Afinul este un subarbust stufos, rămuros, cu frunze mici, ovale, iar fructul este numit afină și reprezintă o bacă de culoare albastru-închisă, zemoasă, cu suc violaceu, cu gust plăcut dulce acrișor. Înflorește în lunile mai-iunie.
Frunzele și fructele de afin conțin compuși antioxidanți ce pot preveni afecțiunile cardiovasculare sau agravarea acestora. Pe lângă vitamina C, fructele mai conțin antocianozide, împreună cu hiperozidă și quercetrin (flavonoide). Sinergismul acestor compuși generează efecte benefice asupra sănătății organismului. Antioxidanții previn formarea radicalilor liberi și daunele asupra celulelor în cazul oxidării, daune ce conduc la formarea celuleor canceroase. Antocianii ajută de asemenea la creșterea rezistenței pereților vaselor de sânge și cresc fluxul de circulare al sângelui, evitând astfel și agregarea plachetelor sanguine. Extractul din frunză de afin protejează vasele împotriva aterosclerozei prin scăderea nivelului LDL colesterol (colesterol rău), factor major în formarea plăgilor de aterom. Cercetări recente au demonstrat că extractele din fructe și din frunze prezintă beneficii terapeutice printre care și efectul de inhibare al histaminei de către fructele de afin, mecanism atribuit abilității crescute a afinului în vindecarea rănilor și a ulcerului gastrointestinal. Acest mecanism se datorează unor taninuri catehice, compuși cu acțiune astringentă și antiinflamatoare. Studii pe extractul de frunză de afin arată ca această plantă est eficientă împotriva unor germeni precum Escherichia coli și Staphylococcus aureus.
