Ginosept Ovule G84 6 buc Fares
Ovulele Ginosept umezesc mucoasa vaginală permiţând transportul nutrienţilor către celulele zonelor afectate favorizând calmarea acestora şi întreţinerea mucoasei.
Beneficii:
-Prin plantele din compoziţie, se formează un strat protector pe mucoasa vaginală, care împiedică colonizarea cu patogeni.
-Astfel, produsul ajută la reducerea disconfortului şi accelerarea refacerii mucoasei vaginale afectate, evitându-se infecţiile cauzate de microorganismele potenţial patogene care provoacă inflamaţii genitale, leucoree, candidoză.
-Protejează natural sănătatea intimă. Ovulele Ginosept au în compoziție plante medicinale, uleiuri esențiale și propolis. Produs 100% natural.
-Luptă împotriva infecțiilor intime. Compoziția unică a ovulelor formează un strat protector pe mucoasa vaginală și împiedică înmulțirea bacteriilor ce cauzează infecții. Acționează asupra candidozei, leucoreei și a inflamațiilor genitale.
-Reduce disconfortul cauzat de problemele intime.
-Accelerează refacerea mucoasei vaginale afectate.
-Eficiență confirmată clinic în 80% dintre cazuri.
Compozitie:
–Gliceride solide
–Extract de flori de gălbenele (Calendulae flos)
–Ceară de albine
–Extract de mlădiţe de tuia (Thuja occidentalis)
–Tinctură de propolis
–Extract de muguri de plop (Populi gemma)
–Glicerină
–Ulei esenţial de eucalipt (Eucalypti aetheroleum)
–Ulei esenţial de cimbru (Thymi aetheroleum)
-Ulei esenţial de cuişoare (Caryophylli floris aetheroleum)
–Ulei esenţial de coada şoricelului (Millefolii aetheroleum).
Administrare:
Doza recomandată este de 1 ovul /zi, timp de 6-12 zile consecutiv.
Se scoate ovulul din blister şi se introduce profund în interiorul vaginului, stând relaxată în poziţia culcat. Se recomandă administrarea ovulului seara, înainte de culcare, după efectuarea toaletei locale.
Se va evita contactul sexual pe perioada utilizării produsului.
Atentionari:
A nu se lăsa la îndemâna şi vederea copiilor;
A nu se folosi în sarcină datorită faptului că pe perioada administrării e posibil să se stimuleze contracţiile uterine;
A nu se folosi pe perioada menstrei şi în caz de hipersensibilitate la unul dintre componenţi.
Produsul este bine tolerat.
În cazuri izolate poate să apară o senzaţie uşoară de arsură locală după administrare.
A se păstra în ambalajul original, la loc uscat, la temperaturi sub 25°C.
Ginosept Ovule este un dispozitiv medical de clasă I,conform Directivei Consiliului European pentru dispozitive medicale 93/42/EEC.
Dacă este necesar, păstraţi la frigider ovulele înainte de utilizare.
Ştiaţi că atât propolisul, cât şi extractul de gălbenele, aplicate intravaginal au efect antifungic puternic similar cu clotrimazolul, durată mai lungă şi nu au reacţii adverse, efect demonstrat în cazul candidozei vaginale? Acestea acţionează prin inhibarea producţiei de biofilm (strat protector, format de fungi împotriva antibioticelor), vindecând astfel infecţiile vaginale de origine fungică.
Cercetătorii au arătat că extractul de tuia are activitate antibacteriană pe bacteriile Gram-negative şi Gram-pozitive, datorită conţinutului mai mare de carotenoide, cu efect antibacterian. De asemenea, α-, β-tuiona şi fencona imprimă plantei acţiuni antibacteriene şi antifungice. Pe lângă aceste acţiuni, tuia calmează iritaţiile şi contractă vasele de sânge dilatate în cazurile însoţite de inflamaţii, are proprietăţi tonice şi restabileşte vitalitatea ţesuturilor atrofiate.
Studiile realizate pe mugurii de plop, aplicaţi local au confirmat activitatea antiinflamatoare similară cu a antiinflamatoarele nesteroidiene (diclofenac) şi lipsa reacţiilor adverse ale acestora. Activitatea antiinflamatoare a extractului este atribuită cantităţii mari de compuşi flavonoidici: cvercetina, acizi fenolici, pinocembrina şi derivaţilor saligenolului din compoziţia sa. Acest efect se realizează prin inhibarea mediatorilor care produc inflamaţia (histamină, serotonină, bradikinină şi prostaglandine).
Uleiul esenţial de eucalipt conţine eucaliptol cu numeroase activităţi, printre care antibacteriană, antifungică şi antiinflamatoare. La nivel vaginal are acţiune benefică în tratarea cistitei, leucoreei, vaginitei, de diferite cauze, datorită efectelor antiinflamatoare, antimicrobiene.
La activitatea antibacteriană şi antifungică participă şi uleiul esenţial de cimbru, datorită conţinutului de timol şi carvacrol. Mecanismul de acţiune antibacterian se bazează pe eliberarea lipopolizaharidelor din bacterii, care are ca şi consecinţă creşterea permeabilităţii membranei, iar cel antifungic are loc prin inducerea unor modificări morfologice la nivelul învelişului fungic al Candidei şi la nivelul metabolismului, afectând sinteza de enzime.
Conţine şi ulei esenţial de cuişoare bogat în eugenol, care are acţiune antibacteriană cu spectru larg, incluzând tulpinile multirezistente, asemănătoare cu cea a antibioticului neomicin. De asemenea, eugenolul determină şi acţiune analgezică şi antiinflamatoare, bazate pe inhibarea substanţelor endogene care generează durerea şi inflamaţia.
Studiile realizate pe uleiul esenţial de coada-şoricelului (bogat în 1,8-cineol, camfor, borneol) au demonstrat că acesta are acţiune cicatrizantă datorită stimulării contracţiei zonei afectate, stimulării ţesutului de granulaţie şi scăderii contaminării microbiene. Astfel, este benefic în refacerea mucoasei vaginale lezate, decontaminarea microbiană şi pentru reducerea inflamaţiilor vaginale.
Rolul componentelor:
Denumirea ştiinţifică se datorează faptului că înfloreşte aproape tot anul, adică, în vechiul calendar roman, la toate calendele. În franceză, acestea poartă numele de „souci”, cu referire la culoarea plantei, derivat de la „floarea soarelui”. Potrivit unei legende engleze, Fecioarei Maria îi plăcea să-şi împletească în păr gălbenele; de aceea, în limba engleză, aceasta floare este numită „marigold”, însemnând „aurul Mariei”. Practicienii din secolul al XVII-lea o recomandă pentru „întărirea inimii” şi în tratarea variolei şi rujeolei.
Se pot utiliza sub formă de infuzie, decoct, ceaiuri, comprese, spălături, măşti şi produse cosmetice. În funcţie de afecţiunea care se doreşte a fi tratată, gălbenelele pot fi utilizate pentru tratament local (creme, comprese, maşti, spălături) sau pentru tratamente sistemice (decoct, infuzie, ceai etc).
Au capacitatea de a ajuta organismul în lupta împotriva infecţiilor, având acţiuni antiinflamatoare, antiseptice, antibacteriene şi antifungice prin prezenţa saponozidelor şi uleiului volatil. Gălbenelele au acțiune cicatrizantă, emolientă și demulcentă datorită mucilagiilor, care formează geluri vâscoase, formând astfel un strat coloidal protector pentru mucoase și ţesuturi. Efectul cicatrizant al gălbenelelor se datorează carotenoidelor care asigură multiplicarea celulelor precum şi un efect antioxidant benefic împotriva radicalilor liberi.
Un studiu făcut asupra efectelor gălbenelelor asupra unui grup de pacienți cu probleme gastrice, mai exact ulcer gastroduodenal și gastrită hiperacidă; după tratamentul cu gălbenele, rezultatele au arătat dispariția nișei ulceroase la unii pacienți, aciditatea gastrică a scăzut foarte putin, ceea ce a condus la concluzia că gălbenelele acționează în aceste afecțiuni prin vindecarea epiteliului gastric, adică a acelui strat de protecție a stomacului care este lezat de boală. De asemenea se utilizează pentru vindecarea ulcerului bucal, la nivelul gâtului sau venos.
Tuia este un termen general folosit la desemnarea genului Thuja, gen de arbori ornamentali aparţinând familiei Cupressaceae. Cea mai comună specie în America de Nord este Thuja occidentalis, al cărei nume popular tradus înseamnă arborele vieţii. Specia întâlnită în China şi Japonia este Thuja orientalis.
Arborii de tuia sunt conifere sempervirescente native în America de Nord, care cresc în pădurile dense cu soluri umede din sud-estul Canadei şi nord-estul Statelor Unite, cu înălţimi de până la 18 m, cu trunchiul cu diametrul de 31-61 cm; cresc foarte încet la maturitate, iar unele exemplare din pădurile nordice ale Americii sunt estimate la o vârstă de 800 de ani. Thuja occidentalis are o formă conică, cu ramurile cele mai de jos aproape orizontale, iar cele superioare aproape verticale, formând un con dens; frunzele sunt de culoare verde-viu, iar conurile sunt verde-pal când sunt tinere şi devin maronii-roşcate la maturitate.
Denumirea generică de Thuja derivă din grecescul thuo care însemnă a sacrifica, deoarece lemnul de tuia era deseori ars în cadrul sacrificiilor de animale de către antici pentru a da o aromă mai plăcută focului.
Tuia a fost introdusă în Europa înainte de 1600, câştigând rapid reputaţie şi aici. Boerhhave folosea apa distilată din Thuja, iar Hanneman a introdus planta în şcoala homeopată; Peter Kalm, în 1753, raportează faptul că scoarţa şi frunzele sunt folosite local în Canada; în 1785 este folosită în scorbut, în 1862 a fost introdusă în eclectism de către Dr. Dickey prin intermediul unui editorial, iar în 1880 începe studiul mai aprofundat precum şi recomandarea entuziastă a remediilor din plantă. Uleiul a fost folosit în medicina populară ca abortiv, vermifug, diuretic şi digestiv; extern era utilizat în tratamentul infecţiilor fungice ale pielii. Nativii americani utilizau preparatele pe bază de frunze şi mlădiţe de tuia pentru ameliorarea durerilor de cap.
În medicina tradiţională Chineză frunzele şi tulpinile sunt folosite în tratamentul afecţiunilor nervoase, a insomniei, palpitaţiilor cardiace, precum şi pentru oprirea hemoragiilor şi reducerea febrei. Medicii chinezi realizau preparate din frunzele proaspete ţinute şapte zile în soluţie alcoolică 60% pentru a stimula creşterea părului.
Preparatele homeopatice cunoscute sub denumirea de Thuja sunt realizate din frunze de Thuja occidentalis, şi sunt administrate în tratamentul negilor, în dureri de cap, vertigo în poziţie ortostatică, depresie şi stări de extenuare.
Cercetările recente au confirmat faptul că extractele obţinute din tuia manifestă efect antiviral, antiinflamator, şi antibacterian. Un grup de cercetători germani a raportat în 2002 faptul că un extract preparat din frunzele de tuia, alcool şi apă inhibă reproducerea virusului gripal A, în timp ce o echipă de cercetători japonezi a găsit că extractul din tuia a fost eficient în tratamentul eczemelor. Un alt grup de cercetători japonezi a raportat în 2003 faptul că mai mulţi compuşi izolaţi din scoarţa tulpinii au manifestat o activitate antitumorală semnificativă.
Ceai Ginosept G70 50 g Fares
Contribuie la eliminarea microorganismelor potenţial patogene de la nivel genito-urinar şi la reducerea dezvoltării şi înmulţirii acestora.
Beneficii:
-ajută la menţinerea microflorei vaginale normale
-contribuie la eliminarea microorganismelor potenţial patogene de la nivel genito-urinar şi la reducerea dezvoltării şi înmulţirii acestora
-ajută la curăţarea şi purificarea zonei vaginale, la calmarea pruritului local, la menţinerea sănătăţii mucoaselor la acest nivel
-ajută la menţinerea unei microflore vaginale normale
-ajută la calmarea iritaţiilor mucoasei vaginale.
Compozitie:
-sunătoare (Hyperici herba),
-flori de gălbenele (Calendulae flos) 20%,
-flori de muşeţel (Matricariae flos) 20%,
-urzică moartă albă (Lamii albi herba) 20%,
-conuri de hamei (Lupuli strobuli).
Administrare:
Uz intern: peste o linguriţă amestec de plante se toarnă 200 ml apă clocotită şi se lasă 10 - 15 minute acoperit, apoi se strecoară.
Uz extern: peste 2 linguri amestec de plante se toarnă un litru de apă clocotită şi se lasă 10 - 15 minute acoperit, apoi se strecoară.
Uz intern: se beau 1 - 2 căni cu ceai pe zi.
Uz extern: băi locale şi spălături o dată pe zi.
Durata unei cure este de 7 - 10 zile. Se poate repeta după o pauză de 10 - 14 zile.
Atenţionări
Acest ceai nu este indicat în timpul menstruaţiei şi în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.
Femeile însărcinate pot folosi acest ceai la recomandarea medicului.
Mamele care alăptează pot folosi ceaiul doar în uz extern.
La dozele recomandate nu au fost semnalate incompatibilităţi cu medicamentele şi nici efecte secundare.
Rolul componentelor:
Specie ierboasă, cu tulpina cu două muchii cu frunze opuse, flori galbene şi fructe sub formă de capsule în care seminţele la maturitate fac un mic zgomot la atingere sau scuturare, de unde şi denumirea de „sunătoare”. Frunzele şi învelişurile florale prezintă glande secretoare externe (apărând ca nişte puncte negre) iar în interior buzunare secretoare care privite prin transparenţă apar ca mici perforaţii.
Planta înflorită este culeasă pentru a se pregăti din ea ceai şi băi, în timp ce pentru uleiul de sunătoare se folosesc numai florile.
Dacii îi spuneau prodiarna, proziarn, din care a derivat numele pojaru, pojarn, pojar, pojarniţă. Folosită contra tusei, în boli psihice patologice, boli de fiere, contra gălbinării, contra căderii părului, la tratarea bubelor dulci (eczemă infecţioasă la copii, răcelii, reumatismului, leucoreei etc). De exemplu, planta uscată şi sfărâmată se amesteca cu smântână şi se ungeau bubele dulci. Credinţa populară veche punea seva de culoarea sângelui şi cu acţiunea balsamică a florilor în legătură cu sângele şi rănile Mântuitorului.
Numele de Hypericum este numele plantei de la Plinius cel Bătrân şi de Hipocrate, probabil numele speciei Hypericum crispum răspândită în Grecia. Acesta provine din grecescul „hypericon”. Rădăcinile acestuia sunt cuvântul hyper însemnând deasupra, şi eikon care înseamnă imagine. Botaniştii din vremea lui Linnaeus, părintele botanicii moderne, au fost tentaţi să explice originea în diverse moduri. Unul, însemnând traducerea numelui grecesc prin „aproape deasupra duhurilor”, se referă la proprietăţile mistice atribuite plantei în Evul Mediu.
De-a lungul timpului sunătoarea a fost administrată pentru tratarea unei game foarte largi de maladii, cu mult înainte ca depresia nervoasă să fie catalogată drept o boală în sine. Astfel, medicii antici Dioscoride, Galen (Grecia) şi Pliniu (Roma), precum şi părintele medicinei, Hipocrate, au administrat această plantă ca diuretic, şi în scopul tratării rănilor şi a hemoroizilor, a bolilor de rinichi şi plămâni, a bolilor sistemului digestiv şi a melancoliei, şi ca tratament pentru probleme menstruale. În secolul XVI, Paracelsus, care a inaugurat era medicamentelor minerale, a folosit sunătoarea extern pentru tratarea rănilor, şi pentru a calma durerile resimţite în urma contuziilor.
În Evul mediu, plantei i s-au conferit până şi proprietăţi mistice, fiind folosită ca talisman pentru protecţia faţă de demoni. Recoltarea plantei în epoca medievală însemna culegerea ei într-o anumită zi, de obicei o zi cu semnificaţii religioase. Se credea că recoltarea plantei în zile sfinte, îi imprimă acesteia puteri mai mari. După cum putem ghici, ziua propice pentru recoltare era 24 iunie, ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul – care de fapt este de cele mai multe ori şi perioada de maximă înflorire a sunătoarei. Exista credinţa populară (păstrată şi în ziua de azi în unele zone rurale) că dacă cineva pune sub perină o rămurea de sunătoare în seara Sfântului Ioan, Sfântul Ioan însuşi va apărea în vis şi va binecuvânta acea persoană pentru tot anul următor.
Binecunoscută în lumea anglofonă ca St. John’s Wort (Iarba Sfântului Ioan), sunătoarea a fost, folosită de secole pentru tratarea diferitor stări maladive. În tradiţia anglo-saxonă, se considera că planta alungă spiritele rele, şi păzeşte împotriva tentaţiilor diavolului. Multe legende sunt legate de numele englezesc al acestei plante. Unele dintre ele spun că Hypericum perforatum ar fi fost una dintre plantele preferate ale Sfântului Ioan Botezătorul. Altele compară punctele roşii de pe petalele florii cu sângele vărsat de Sfântul Ioan când i s-a tăiat capul, iar petele translucide de pe frunze cu lacrimile vărsate de El.
Având în vedere superstiţiile care înconjurau planta, medicii din mijlocul secolului XIX au abandonat sunătoarea ca plantă medicinală. Interesul pentru uzul său medicinal a fost menţinut de către practicanţii Eclectici ai medicinei din Statele Unite, care au găsit-o utilă în vindecări, în special în cazul laceraţiilor implicând leziuni nervoase, şi, pe lângă aceasta, diuretică, astringentă, nervină, mediu sedativă.
Sunătoarea este larg folosită şi acum în Europa ca plantă medicinală, în remedii de casă şi preparate farmaceutice. Un sondaj efectuat printre medici în 1938 de către un medic german – Dr. Gerhard Madaus, a revelat faptul că preparatele din sunătoare erau folosite în cazul anumitor stări nervoase, şi în cazul unor probleme cauzate de „eforturi intelectuale excesive”; erau folosite de asemenea şi în cazul unor nevroze, oboseală generală şi insomnie.
În prezent, sunătoarea este folosită în mod special pentru tratarea formelor uşoare de depresie (atât pe continentul american, cât şi în unele ţări din Europa), dar există şi studii îndreptate către evaluarea efectului său asupra altor afecţiuni, cum ar fi SIDA, diverse forme de cancer, alcoolism, epilepsie, psoriazis, artrită reumatoidă, ulcer, coşmaruri la copii etc.
Dacă în tradiţia românească, sunătoarea a fost folosită în principal în gastrite hiperacide, ulcer gastric, hepatite, colite, colecistite, dischinezie biliară, enterocolite cronice, arsuri, răni etc., cu toate acestea, şi în România, o atenţie din ce în ce mai mare – mai ales în ultimii ani – este dată sunătorii din perspectiva ameliorării simptomelor depresiei nervoase.
Medicina populară îi acordă credit ca balsamic antiinflamator al căilor bronşice şi genito-urinare, ca antihemoragic, antihemoroidal, antinevralgic, cicatrizant în tratamentul gingivitelor, arsurilor. În medicina populară drogul este folosit şi ca antidiareic (datorită conţinutului în taninuri), ca diuretic (datorită flavonoidelor), împotriva urinărilor nocturne, reumatismului şi gutei.
Însuşirile terapeutice ale părţilor superioare ale plantei sunt asigurate de complexul de principii active pe care le conţine planta, unde componentul principal îl constituie hipericina, alături de o serie de izomeri, rezine, tanin, flavonozide (hiperozidă, cvercitozidă, rutozidă), acizii cafeic şi clorogenic, carotenoide provenite din petale, în special luteină, violaxantină, luteoxantină, cis-trollixantină, trollicrom.
Ele diminuează sau înlătură spasmele sau contracturile involuntare ale muşchilor aflaţi în structura viscerală; taninurile asigură precipitarea proteinelor din lumenul intestinal, producând o acţiune hemostatică locală; favorizează procesul de epitelizare grăbind vindecarea rănilor; determină o mărire a lumenului vascular prin relaxarea musculaturii netede a vaselor, realizând o creştere a fluxului sanguin în teritoriul respectiv; provoacă scăderea tensiunii arteriale; favorizează diminuarea şi înlăturarea inflamaţiilor; favorizează secreţia de bilă; diminuează procesele inflamatorii hepatice cronice şi pe cele intestinale; au proprietatea de a distruge microorganismele ce se găsesc pe mucoasa gastrointestinală sau pe tegument; intern, acţionează eficient împotriva putrefacţiilor din intestinul gros; acţionează bacteriostatic, bactericid, antivirotic, antifungic; ameliorează sau înlătură stările depresive, fiind indicată în tratarea depresiilor simptomatice şi reactive, depresiilor nevrotice, distoniei vegetative, sindromului psihovegetativ, în enuresis, pavor nocturn la copii.
Sunătoarea mai are şi proprietăţi fotosensibilizatoare (considerate mai degrabă ca efecte secundare), datorate hypericinei. Pe durata unor tratamente cu doze mari trebuie evitată expunerea la UV şi soare.
Muşeţelul, e o plantă erbacee, cu tulpina mai adesea ramificată de la bază, purtând frunze cu foliole foarte înguste, şi terminată cu inflorescenţe cu flori centrale mici şi galbene şi flori marginale albe, şi au discul floral central boltit în sus şi gol pe dinăuntru (caracter distinctiv).
Denumirea latină cuprinde virtuţile muşeţelului. Matricaria justifică faima obţinută din vremuri străvechi în tratamentul bolilor feminine (matrice = uter, în latină), iar Chamomilla sugerează mirosul de „merişor” (măr), care creşte pe pământ (în limba greacă: „chama” – jos, pe pământ; „malon” –măr). Denumirea a fost definitivată de către Haller în secolul XVI, fiind preluată de C. Linne în secolul XVIII.
A fost multă vreme un panaceu al bolnavilor, o „rază de speranţă” pentru sănătatea omului, încă de la începuturi. Florile uscate ale acestuia sunt un vechi produs medicinal cunoscut din Egiptul antic, Grecia şi Roma antică.
În Egiptul antic, muşeţelul a fost o plantă religioasă consacrată zeului soare. Pe vremea faraonilor era folosit în tratamentul malariei, fiind socotit „plantă magică”.
În antichitatea romană a fost folosit în scop vindecător cu mult înainte de formarea Imperiului Roman, seminţele acestei plante fiind găsite de Neuweiler în săpăturile arheologice din marele sat roman Vindonissa. Florile uscare erau folosite în Grecia şi Roma antică pentru dureri de cap şi afecţiuni ale rinichilor, ficatului şi vezicii urinare.
Proprietăţile sale curative au fost apreciate de către Hippocrate (377 î.Ch.,Tessalia), de către Dioscoride (sec.I.î.Ch.) şi de catre Plinius cel Bătrân (1- 79, sec. I).
Şi în Europa medievală (sec. XVI) era considerat un „adevărat panaceu” fiind folosit în mai toate afecţiunile digestive, ginecologice, în boli de splină, cât şi pentru „drenarea creierului” şi „creşterea confortului spiritual” etc. În jurul anului 1480 se menţionează apariţia unui extract din flori de muşeţel – aqua florum chamomille, iar mai târziu, în 1555, apare uleiul volatil de muşeţel. F. Hoffmann (medic şi chimist german, 1666 – 1742), autorul „Lichiorului Hoffmann”, care aprecia foarte mult muşeţelul pentru calităţile sale curative.
Medici renumiţi au folosit timp de secole muşeţelul şi preparatele sale în afecţiuni digestive, respiratorii, în boli ale mucoaselor şi pielii, pentru răni, ulcer de gambă, pruritus sanilia etc. – cu mult înaintea „erei antibioticelor“, anti-alergicelor etc.
Utilizarea muşeţelului a crescut în Evul Mediu, când oamenii l-au transformat într-un remediu pentru numeroase probleme medicale – greţuri, probleme ale sistemului nervos, probleme digestive ale copiilor, boli de piele şi aşa mai departe.
Utilizarea modernă a muşeţelului datează din 1921, când o firmă germană a introdus o formulă topică. Crema a devenit un tratament popular pentru o varietate largă de afecţiuni ale pielii, incluzând eczeme, escare, inflamaţii ale pielii cauzate de radiaţii, şi dermatite de contact.
Muşeţelul este o plantă medicinală natural fără conţinut de cafeină.
Valoarea lui terapeutică este dată de un complex de compuşi chimici.
În secolul al XVI-lea, Camerarnis precizează că uleiul volatil obţinut din florile de muşeţel are culoarea albastră (Stoianka Ilieva, 1967, 1971). Uleiul volatil conţine în principal bisabolol şi oxizii săi, oxid de bisabolonă, azulene.
Astăzi, muşeţelul este înscris în farmacopee în aproape toate ţările lumii.
Aşa cum am relatat, muşeţelul conţine ulei volatil în care sunt prezente azulenele, cu calităţi terapeutice deosebite, apoi mai conţine acid salicilic, vitaminele B şi C, numeroase săruri minerale, mucilagii, flavonoide, cumarine şi altele. Toate acestea determină calităţile deosebite ale acestei plante.
Inflorescenţele uscate de muşeţel sunt utilizate astăzi în lumea întreagă pentru a trata o listă vastă de probleme, variind de la inflamaţii ale pielii la cancer, câţiva din constituenţii săi chimici cu potenţiale acţiuni biochimice fiind izolaţi din uleiul esenţial. Bisabololul, una din cele mai abundente componente ale uleiului esenţial – până la 50%, pe lângă efectele spasmolitice asupra musculaturii netede intestinale, a fost raportat ca având atât proprietăţi antiinflamatoare, antibacteriene, antipiretice şi antifungice, cât şi efect protectiv în cazul ulcerului. În plus, muşeţelul posedă o acţiune cicatrizantă, fapt care creează condiţii favorabile în tratamentul stărilor inflamatorii, acute sau cronice, ale mucoasei gastrice. Ca atare, muşeţelul este folosit în ulcerul stomacal, şi de asemenea în diferite afecţiuni ale pielii.
Se recomandă în balonări, pentru tratamentul gastritelor, tulburărilor gastro-intestinale cu diaree, enterocolitelor, infecţiilor renale, astmului bronşic la copii, este util în boli ale ficatului, tulburări menstruale, migrene, insomnii, ca diuretic, sedativ sub forma de băi. Ceaiul de muşeţel provoacă transpiraţia, ceea ce face să scadă febra. De asemenea muşeţelul inactivează toxinele bacteriene, având astfel o acţiune antitoxică.
Datorită uleiului volatil bogat în azulene, cât şi apigeninei, florile de muşeţel au acţiune antispastică, anestezică, antiseptică şi antiinflamatoare, protectoare şi curativă în reacţiile produse de iradieri.
Cercetări recente arată că flavonoidele importante, ca apigenina, luteolina şi quercetina au efecte mai mult sau mai puţin inhibitoare asupra proliferării celulelor maligne in vitro. Unele flavonoide alchilate, ca chrisoplenina, chrisoplenolul şi jaceidina, au fost de asemenea urmărite recent, arătându-se că aceşti compuşi posedă proprietăţi antiinflamatoare şi antispasmodice. Alte clase de compuşi ce au fost identificaţi sunt cumarinele, herniarina şi umbeliferona., acestea având proprietăţi antiinflamatoare.
Are aplicaţii şi în cosmetică, calmând tenurile înroşite şi iritate. Extractele sau uleiul volatil îşi găsesc utilizări în fabricarea cremelor şi a unguentelor pentru tratarea inflamaţiilor pielii, şi ca agent antibacterian şi antifungic în gingivite, abcese dentare, amigdalite, stomatite, hemoroizi, furunculoză, răni purulente, ulceraţii, leucoree, reumatism, arsuri, sinuzite.
Muşeţelul, datorită calităţilor sale benefice, este una dintre cele mai solicitate plante medicinale.
Fără conservanți sensibilizanți, utilizați in alte produse de curățare intimă, cum ar fi Parabens, Tiazolinone și eliberatoare de formaldehidă.
