N-BIOT 1C capsule cu uleiuri esentiale 30 cps DVR Pharm

N-BIOT 1C capsule cu uleiuri esentiale 30 cps DVR Pharm

Dafin: contribuie la eliminarea microorganismelor neprietenoase. Salvie: susține sistemul imunitar. Rozmarin: conține antioxidanți care pot proteja celulele și țesuturile de acțiunea radicalilor liberi.

Ingrediente/capsulă:

Ulei rafinat de Floarea-soarelui (Helianthus annuus): 412,5 mg; uleiuri esențiale de: Oregano (Origanum vulgare): 16,5 mg; Arbore-de-ceai (Melaleuca alternifolia): 16,5 mg; Brad-siberian (Abies sibirica): 16,5 mg; Salvie (Salvia officinalis): 16,5 mg; ulei din sâmburi de Struguri (Vitis vinifera): 16,5 mg; uleiuri esențiale de: Cimbru (Thymus saturejoides): 11 mg; Cuișoare (Eugenia caryophyllus): 11 mg; ulei de Argan (Argania spinosa): 11 mg; uleiuri esențiale de: Ravintsara (Cinnamomum camphora): 5,5 mg; Lemongrass (Cymbopogon flexuosus): 5,5 mg; Dafin (Laurus nobilis): 5,5 mg; Rozmarin (Rosmarinus officinalis): 5,5 mg.

Mod de utilizare:

Câte o capsulă de 2 ori pe zi.

Prezentare:

Flacon cu 30 capsule.

Precauții și contraindicații:

Sarcină, alăptare, tineri sub 18 ani, epilepsie.

Atenționări:

A nu se lăsa la îndemâna și la vederea copiilor mici. A se consuma, de preferință, înainte de: vezi data înscrisă pe ambalaj. A se păstra bine închis, ferit de umiditate și căldură. Produsul este un supliment alimentar și nu trebuie să înlocuiască un regim alimentar variat și echilibrat și un mod de viață sănătos. A nu se depăși doza recomandată pentru consumul zilnic.

Produs notificat de Serviciul Național pentru Plante Medicinale, Aromatice și Produse ale Stupului,

Notificare nr. 15019/15.07.2021

Rolul componentelor:

Dafinul (lat. Laurus nobilis), cunoscut și sub numele de laur, este o specie de plante aromatice din familia Lauraceae, arbore sau arbust, care ajunge până la 10–18 m înălțime, originar din zona Mediteranei.

Frunzele au o lungime de 6–12 cm și o lățime de 2–4 cm , cu margini dantelate specific și usor încurbate . Este o plantă cu flori sexuate (plantă dioică) florile mascule și femele fiind dispuse pe organisme distincte ; florile sunt de un galben-verzui pal, de aproape 1 cm diametru, crescute câte 4-5 în umbelă alături de frunză. Fructul este în formă de boabă (bacă) neagră de aproape 1 cm lungime, conținând o singura sămânță.

Frunzele de dafin sunt folosite pentru aroma lor la prepararea mâncărurilor. De asemenea, au fost folosite în Grecia antică pentru cununile de lauri, de unde și expresia "a se culca pe lauri". O asemenea cunună de laur era oferită ca premiu la Jocurile olimpice. În plus, tot de la laur derivă și cuvântul bacalaureat (bacă de laur) și cel de laureat ( încununat cu lauri), există un premiu cinematografic Premiul Laurul de aur.

Anumite date din literatura medicală sprijină ideea că frunzele de dafin ar avea următoarele utilizări :antioxidativ, analgezic și antiinflamator, anticonvulsivant (antiepileptic).

Dafinul este amplu cultivat ca plantă ornamentală în regiuni cu climat mediteranean sau oceanic , dar și ca plantă de interior în zonele mai reci.

Dafinul, pe lângă utilizarea variată în prepararea mâncărurilor, este cunoscut și apreciat ca remediu natural în tratarea câtorva afecțiuni. Printre cele mai cunoscute afecțiuni care pot fi vindecate cu ajutorul dafinului se număra infecțiile (orale, intestinale), reumatismul, alcoolismul, laringita, anorexia.

Untul de dafin, extras din fructele arbustului, intră în componența multor unguente, în special cele utilizate pentru calmarea diferitelor manifestări ale durerii. Proprietățile terapeutice ale ceaiului de dafin sunt cunoscute mai ales în tratarea reumatismului cronic, afecțiunilor nervoase și afecțiunilor orale.

Frunzele de dafin sunt utilizate pentru designul monedei de 10 yen în Japonia.

În conformitate cu mitologia greacă, arborele a apărut inițial când nimfa Daphne s-a transformat în acest arbore pentru a scăpa de urmărirea zeului din Olimp Apollo.

Pădurea de lauri (dafini) "Laurisilva" de pe insula Madeira (Portugalia) a fost înscrisă în anul 1999 pe lista patrimoniului cultural și natural mondial al UNESCO.i: hepatoprotector, hipotensiv, hipoglicemic şi anestezic local.

Nativă zona Mării Mediteraneene, în tradiţia fitoterapiei salvia are una din cele mai lungi istorii de utilizare.

Plantă ierboasă, cu frunzele groase, verzi-argintii, caracteristice, cu nervaţiunea proeminentă pe faţa inferioară, acoperite cu peri moi şi denşi; florile albastru-violete mai rar albe.

Salvia a prezentat o mare importanţă de-a lungul istoriei, atât pentru proprietăţile sale culinare cât şi pentru cele medicinale.

Planta era denumită uneori Salvia salvatrix (Salvia salvatoare).

Denumirea latinească Salvia, care înseamnă înţelept, provine de la credinţa că planta avea proprietatea de a îmbunătăţi memoria. Salvia are multe proprietăţi care i-au fost atribuite în mai multe culturi, de exemplu romanii credeau că ea poate conferi imortalitate.

Se spune că grecii şi romanii au preţuit foarte mult numeroasele proprietăţi vindecătoare ale salviei. Romanii o tratau ca sacră şi au creat o ceremonie specială în vederea colectării ei. Ambele civilizaţii au utilizat-o ca şi conservant pentru carne, o tradiţie care a continuat până la introducerea metodelor de congelare.

Tot romanii au fost aceia care dus-o în Britania şi, după ce a fost valorificată timp de secole în această ţară pentru proprietăţile sale antibacteriene, în perioada Tudorilor a început utilizarea sa în domeniul culinar.

Din vremea anticilor până în Evul Mediu a circulat un proverb latinesc – Cur moriatur homo cui Salvia crescit in horto? (Cum să moară un om dacă îi creşte salvie în grădină?).

În China, un proverb asemănător spunea: „Cum poate un om îmbătrâni, când are salvie în grădina sa?”

Este scris că „dorinţa salviei este de a face oamenii nemuritori”, iar de-a lungul istoriei au fost relatate puterile sale legendare de a aduce longevitatea.

Medicii arabi din secolul al X-lea credeau că salvia aduce importalitatea, în timp ce în secolul XIV europenii o utilizau pentru a se proteja de vrăji. Cerinţa de salvie era atât de mare în China în perioada secolului XVII, încât se spune că chinezii ofereau la schimb danezilor trei lăzi de frunze de ceai verde pentru o ladă de frunze de salvie.

În districtul Jura din Franţa, în Franche-Comte, se considera că planta atenuează durerea, atât pe cea fizică, cât şi pe cea mentală. Un vechi text francez spunea: „Salvia ajută nervii şi prin puterile sale paralizia este vindecată şi febra pusă pe fugă”.

John Gerarde (botanist şi herbalist englez, 1545 – 1611 | 1612) spunea: „Salvia este deosebit de bună pentru cap şi creier, ea învie simţurile şi memoria, întăreşte tendoanele, readuce sănătatea la cei care au suferit de paralizie, şi ia tremurul membrelor”. El a împărtăşit credinţa populară că planta era eficace împotriva muşcăturilor de şarpe, şi spunea: „Nimeni nu ar trebui să se îndoiască de utilitatea Sage Ale, dacă este făcut aşa cum trebuie, cu salvie, vindecea (Betonica), Scabiosa, Nardostachys, Asperula şi seminţe de fenicul”.

Pepys (n.1633 – d.1703, membru în Parlamentul Englez, renumit pentru jurnalul ţinut) în jurnalul său spunea: „Între Gosport şi Southampton am observat un mic cimitir în care se obişnuia să se pună pe fiecare mormânt salvie”.

O veche tradiţie recomandă plantarea vârnaţului alături de salvie, ţinând astfel la distanţă broaştele râioase faţă de plantele utile. Se spunea că dacă salvia se usucă într-o grădină, proprietarului îi vor merge prost afacerile, altă tradiţie spunea că soţia stabileşte regulile atunci când salvia creşte viguroasă în grădină.

În Farmacopeea Statelor Unite, frunzele sunt încă prescrise oficial, aşa cum au fost şi în Farmacopeea Londoneză, dar în Europa în general, salvia este acum neglijată de către medici, chiar dacă este încă utilizată în medicina „domestică”.

Terapeuţii au utilizat această plantă pentru a calma leziunile pielii. Se mai ştie că salvia are şi efect antiseptic uşor. Este benefică pentru păr, dând volum, fiind un balsam natural şi întărind foliculul pilos în timp ce curăţă la rădăcină. Interesant, s-a găsit de asemenea că salvia conţine un procent moderat de estrogen natural, substanţă care a fost folosită mai târziu în scop medicinal în doze mici pentru normalizarea menstrelor şi reducerea simptomelor menopauzei.

Medicina românească de la începutul secolului XX, atribuie salviei acţiune stimulentă generală, tonifiantă, antisudorală, anticatarală, calmantă a sistemului nervos, cardiotonică. Medicina populară o întrebuinţa îndeosebi ca ceai, pentru toate aceste efecte ale ei, precum şi în cazuri de stomatite şi gingivite grave cu sângerări, contra bolilor de gât, ori încă în comprese şi pentru spălarea rănilor purulente şi ulceraţiilor.

În British Herbal Pharmacopoeia (1971-1983) salvia este recomandată în dispepsie cu flatulenţă, hiperhidroză, faringite, uvulite, stomatite, gingivite, glosite. Monografia Comisiei E o recomandă intern în caz de probleme dispeptice şi transpiraţie excesivă, iar extern în inflamaţii ale mucoasei orale şi faringiene.

Stima cu care salvia a fost privită, nu s-a diminuat. În anul 2001, Asociaţia Internaţională a Plantelor i-a acordat salviei titlul de „Planta anului”.

Ceea ce culturile vechi ştiau din experienţă, şi anume că salvia poate reduce procesele de alterare, este acum demonstrat de oamenii de ştiinţă, care au reuţit izolarea a numeroase terpene cu capacitate antioxidantă.

Compuşii caracteristici din salvie cărora li se atribuie utilizările sale tradiţionale sunt uleiul volatil şi taninurile.

Efectele antioxidant şi antiseptic au fost demonstrate în studii in vitro, iar efectul antihiperhidrotic a fost deja demonstrat şi la oameni.

Un studiu publicat în 2013 arată implicarea flavonoidelor estrogenice dintr-un extract etanolic din Salvia officinalis, în reducerea bufeurilor ce apar la manopauză.

Rozmarinul este un arbust care creşte în toată Europa, dar s-a adaptat mai bine zonelor litoralului mediteranean. Aceasta se vede şi în numele său care provine din două cuvinte latine: ros+marinus care înseamnă roua mării. Practica arderii de crenguţe de rozmarin pentru purificarea aerului în spitalele din Franţa s-a menţinut până în secolul XX.

Frunzele conţin ulei esenţial (1-2%) în care componenţii principali sunt camfenul, borneolul camforul, acidul rosmarinic, şi mai conţine flavone, taninuri, principii amare.

Medicina românească din secolului XX constata pentru uleiul esenţial de rozmarin o puternică acţiune stimulentă, o sporire a diurezei în doze mici, şi o stimulare a reflexelor, iar în doze mari atenuarea reflexelor. Se mai observa o sporire a activităţii intestinale. În bolile de ficat medicii vremii au obţinut cu ceaiul din plantă rezultate bune în bolile de ficat, observându-se şi o oarecare stimulare a diurezei, o stimulare a circulaţiei sangvine cu ridicarea presiunii şi redresarea pulsului. În plus, au mai observat o tonifiere a cordului, o cedare a hidropiziilor şi o diureză fără lezarea epiteliului renal prin iritare. Ceaiul de rozmarin era şi mai este utilizat ca tratament naturist în bolile de stomac şi intestine, în special asociat cu feniculul.

Medicina populară românească foloseşte rozmarinul ca remediu natural în toate aceste afecţiuni, şi pentru stimularea apetitului, boli de inimă, reumatism, dureri de cap, şi extern pentru vindecarea rănilor şi diverselor erupţii ale pielii, chelie.

Este utilizat în produsele naturiste ca tonic amar, coleretic, aromatic, condiment, fiind indicat în afecţiuni gastro-intestinale, hepatice, reumatism. Se mai indică utilizarea uleiului volatil în băile tonice, creme pentru frecţii în reumatism precum şi vinuri tonice cu rozmarin.

Sunt studii care susţin şi un efect antioxidant al compuşilor polifenolici ai rozmarinului, şi potenţiale efecte de prevenire şi tratare a astmului bronşic.