Hemorsan Supozitoare Fares

Rolul componentelor:
Arbore de origine mediteraneană, înalt de 25-30 m, cu frunze oblong lanceolate cu marginea dinţată şi nervuri penate proeminente, florile unisexuate monoice. La noi este cultivat sau subspontan la Baia Mare şi Tismana. Fructul este închis într-o cupă sferică, spinoasă, şi este comestibil. Din fructe se prepară produse de cofetărie. În scopuri terapeutice se recoltează frunzele, Castaneae folium, în perioada iulie-august.
Prima dovadă lipsită de ambiguitate privind cultivarea castanului comestibil este raportată în datele palinologice din căteva regiuni din Anatolia, Nord-Estul Greciei şi Sud-Estul Bulgariei, şi datează din aproximativ din cca 2100-2050 Î.H. În Evul Mediu târziu (secolele XI – XVI) castanul a devenit o sursă esenţială de hrană şi lemn în zona Mediteraneană şi în părţile de sud a Europei Centrale. Perioada de aur a castanului din epoca medievală a intrat progresiv în declin, în parte din cauza unei răciri climatice, în parte din cauza introducerii unor culturi de plante alimentare precum porumbul şi cartoful, şi de asemenea din cauza revoluţiei industriale care a dus la o utilizatre mai largă a lemnului de castan pentru fabricarea cherestelei. În diferite ţări europene, în special în ţările de sus, şi în regiuni în care nu se putea cultiva grâul, cultivarea castanului a devenit predominantă, chiar indispensabilă populaţiilor ce trăiau la munte, iar obiceiurile, tradiţiile şi vieţile acestor comunităţi erau atât de strâns legate de castanul comestibil încât putem vorbi despre o „civilizaţie a castanului”. Castanele sunt astăzi comune în tot sudul Europei, în special în Italia, Corsica, Franţa şi Spania. Castanii sunt plantaţi de asemenea în parcuri, în arii de conservare tradiţionale, abilităţile sale de adaptare condiţiilor pedoclimatice ajutându-l în prezent să-şi lărgească aria, site-urile de răspândire spontană extinzându-se chiar până în zona Balticii.
Frunzele de castan comestibil conţin taninuri, flavone, compuşi fenil propanici, saponine, vitamina C, săruri de Mg şi P, având acţiune astringentă, bacteriostatică, antitusivă, fiind tradiţional utilizate în afecţiuni ale tractului respirator precum bronşita şi tusea spastică, în probleme ce afectează picioarele şi circulaţia sangvină şi diaree. Extractele mai manifestă efect de inhibare a trombinei.
Studii mai recente au evidenţiat şi un ridicat potenţial antioxidant al frunzelor de castan, manifestând prin conţinutul total de compuşi fenolici, un efect topic protector asupra speciilor reactive de oxigen, efect util în prevenirea bolilor de piele mediate prin fotoîmbătrânire şi stres oxidativ.
Un studiu publicat în 2014 arată o activitate antioxidantă din cele mai ridicate ale infuziei din florile de castan comestibil.

Castanul sălbatic, cunoscut şi sub denumirea botanică de Aesculus hippocastanum sau Aesculus vulgare, este un arbore din familia Sapindaceae, total diferit de castanul comestibil, şi a fost adus în Europa mult mai recent. Castanul sălbatic este un arbore ornamental ce poate ajunge până la 20 m înălţime, având frunze opuse, digitate, flori albe cu pete roşii sau galbene, iar fructul în formă de capsulă ţepoasă, cu 1-3 seminţe mari şi brune, cu miezul amar şi astringent. Înfloreşte din aprilie până în iunie, iar fructele se recoltează în august-septembrie. Denumirea hippocastanum, este o traducere a denumirii sale comune, care i-a fost dată datorită faptului că vindeca de tuse caii şi alte bovine.
Castanul sălbatic a fost indigen în unele zone din Asia (Persia, nordul Indiei), de unde a fost adus şi în Europa. Acum este comun în multe regiuni temperate ale lumii unde s-a răspândit rapid, fiind extensiv cultivat ca ornamental în parcuri sau de-a lungul aleilor.
Seminţele de castan abundă în amidon, dar au gust amar, dezagreabil care a prevenit utilizarea lor ca aliment. Acestea conţin 3-10% amestec de glicozide triterpenice acilate (saponine). Alţi constituenţi includ flavonoide (0,3%) în principal di- şi triglicozide ale cvercetinei şi kaempferolului, steroli, ulei esenţial şi o mare proporţie de amidon (30-60%). Derivaţii cumarinici (esculina şi fraxetina) sunt prezenţi în alte părţi ale plantei, dar nu în seminţe sau în coaja seminţelor.
Tradiţional, seminţele de castan au fost utilizate pentru tratarea venelor varicoase, a hemoroizilor, flebitei, diareei, în caz de febră şi creşterea în dimensiune a prostatei. Comisia Germană E a aprobat utilizarea lor în tratamentul insuficienţei venoase cronice la nivelul membrelor inferioare. Utilizat în fitoterapie ca adjuvant în tratamentul insuficienţei venoase cronice şi a simptomelor asociate, ca adjuvant în tratamentul venelor varicoase.
Medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut întrebuinţa fructele de castan îndeosebi ca decoct, cu rezultate bune în scrofuloză; sub formă de praf, pentru combaterea catarurilor stomacale şi intestinale, diareei, colicilor, hemoroizilor, gazelor abdominale, şi apoi în tulburările circulatorii venoase din bazin şi regiunea venei porte. Coaja mai servea contra unor boli de piele, sau ca unsoare contra arsurilor provocate de arşiţa soarelui.
Utilizarea tradiţională a seminţelor de castan în afecţiuni vasculare periferice este susţinută de studii preclinice în care s-au observat efectele anti-inflamator şi de vasoprotector. S-a stabilit că extractul din sămânţa de castan are proprietate antiexudativă şi reduce permeabilitatea peretelui capilar ducând la un efect general antiedematos. Sunt disponibile date clinice care susţin efectul tonic venos – inclusiv studii efectuate pe persoane sănătoase – după administrarea orală a unei doze unice de 150 mg extract standardizat din sămânța de castan prin măsurători pletismografice efectuate la două ore după administrare, s-a constatat o creştere semnificativă a tonusului venos şi o scădere a capacităţii venoase.