Glicostat Forte 60cps Fares
Recomandat persoanelor cu diabet zaharat tip II şi prediabet.
Eficiență dovedită ca unic tratament pentru reducerea glicemiei.
Beneficii:
-reducerea glicemiei
-stimularea producţiei de insulina
-reducerea rezistenţei la insulină(scade hemoglobina glicată)
-inhibarea enzimelor care transformă alte zaharuri în glucoză
-scaderea absorbţiei glucidelor introduse prin alimentaţie
-prevenirea complicaţiilor vasculare şi neurologice ale diabetului datorită efectelor antioxidante,hipocolesterolemiante şi hipolipemiante.
-Evaluarea eficienței produsului s-a realizat în colaborare cu medici specialiști diabet si boli de nutritie.
-Repectand modul de administrare recomandat, dupa 8 saptamani de tratament s-a obtinut:
-scaderea valorilor hemoglobinei glicate la 85% dintre pacienti din care la 70% valorile s-au normalizat;
-scaderea valorilor glicemiei bazale la 65% dintre pacienti; media ponderata de scadere a glicemiei a fost 19.77 mg/dl
-dispariţia simptomatologiei aferente diabetului zaharat tip II (poliurie, polidipsie, polifagie) la toţi pacienţii care prezentau iniţial aceste simptome
-Produsul nu a prezentat reacţii adverse
-Recomandat persoanelor cu diabet zaharat tip II şi prediabet
-Eficient ca unic tratament
-Plante medicinale de calitate superioară ce asigura efect cu 2 cps pe zi
-Sigur pentru administrarea pe termen lung
-Actiunea si efectele produsului corespund cerintelor comunicate echipei Fares de catre specialisti reputati din domeniul medical
-Dezvoltarea rețetei a avut la bază datele științifice comunicate de specialiști reputați in domeniul farmacognoziei.
Compozitie:
-sâmburi de struguri negri (Vitis viniferae semen) 67,34 mg
-frunze de afin (Myrtilli folium) 67,34 mg
-frunze de dud (Mori folium) 33,67 mg
-seminţe de schinduf (Trigonellae foenugraeci semen) 33,67 mg
-teci de fasole (Phaseoli fructus sine semine) 33,67 mg
-frunze de măslin (Olivae folium) 33,67 mg
-vâsc (Visci folium cum stipites) 33,3 mg.
Învelișul capsulei este pe bază de gelatină animală.
Strugurii au fost folosiţi timp de mii de ani datorită beneficiilor lor nutriţionale şi pentru sănătate. Seminţele strugurilor conţin polifenoli, cel mai cunoscut fiind resveratrolul.
Afinele au fost cunoscute din cele mai vechi timpuri în principal în domeniul alimentar dar, datorită conţinutului în taninuri, în special, au fost mult apreciate ca remediu inclusiv în medicina românească ştiinţifică şi populară. Fructele de afin au o însemnată valoare nutritivă şi fiziologică, conferită şi de alţi compuşi pe care îi conţin precum polifenolii, flavonoidele, vitamina C, şi antocianinele care le dau culoarea albastră şi care susţin sănătatea vasculară şi oftalmică.
Dudul este menţionat în Biblie, deja cunoscut de Teofrast și Plinius; Horatiu, Virgil şi Columella îl menţionează şi ei. Arborele a fost considerat un simbol al prudenţei de către greci, deoarece nu îndrăzneşte să înfrunzească până la sfârşitul primăverii, când nu mai există niciun risc de îngheţ nocturn. În India, frunzele de dud erau utilizate pentru purificarea sângelui, iar de la începutul secolului trecut au fost recomandate în Europa pentru echilibrarea glicemiei.
Schinduful este o plantă originară din vestul Asiei, naturalizată în Africa, Europa de Sud și India. A fost una dintre cele mai vechi plante medicinale și de cult din Egipt, calităţile sale fiind deja menționate în rețetele papirusului Eber, dar, semințele au fost, de asemenea, foarte apreciate şi de către chinezi, arabi, greci și romani. Grecii erau foarte familiarizați cu schinduful, acesta fiind unul dintre remediile importante folosite de ei. În India este mult folosit în arta culinară, dar şi în medicina tradiţională. Studii recente au sugerat potenţialul său în menţinerea glicemiei normale.
Planta care stă la originea fasolei cultivată astăzi a ajuns probabil în Europa doar după descoperirea Americii, prin secolul XVI. Utilizarea păstăilor în medicină apare în majoritatea cărţilor medicale din secolele XVI-XVII, de exemplu în Prusia prin 1680 apare ca emolientă.
Menţionat în Biblie, măslinul a fost cultivat încă din primele perioade ale istoriei. A fost adus pentru prima dată în Italia, după unii, în 571 î.Hr., iar pe vremea lui Plinius fusese transportat peste Alpi în Galia şi Spania. A fost marcant prezent în toate religiile (creștinism, iudaism, islamism) simbolizând pacea, longevitatea, întinerirea, autoritatea. Frunzele sale au fost folosite pe scară largă în medicina populară din regiunile din jurul Mării Mediterane. Preparatul vegetal Oleae folium a fost oficial în The British Pharmaceutical Codex, 1911. Astăzi ştim că, pe lângă multe alte calităţi, contribuie la menţinerea unui nivel sănătos de glucide din sânge.
Vâscul a jucat un rol major în mitologia popoarelor germanice. Este cunoscută povestea lui Pliniu, conform căreia pentru druizi era unul dintre cele mai sacre lucruri. Ei considerau că vâscul trebuie cules cu respect şi tăiat cu un cuţit de aur. Utilizarea sa medicinală merge în urmă, în perioada precreştină a lui Hippocrate. Pliniu considera că aici îşi au şi rădăcinile utilizărilor sale din Evul Mediu. A fost lăudat de mulţi alţi medici din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea ca un bun remediu.
Administrare:
Adulţi: câte 1 capsulă de 3 ori pe zi, imediat după mesele principale.
Dacă se doreşte un efect mai puternic, sau nu se respectă un regim alimentar fără dulciuri se administrează câte 2 capsule de 3 ori pe zi.
Copii de peste 6 ani: câte 1 capsulă de 2 ori pe zi.
Administrarea se face á la long.
Se recomandă respectarea dietei specifice şi a tratamentului indicat de medic.
Cura se face sub supravegherea specialistului şi cu controlul glicemiei.
Atentionari::
Nu se recomandă copiilor sub 6 ani şi în caz de hipersensibilitate la oricare dintre ingredientele produsului.
Nu se recomandă femeilor însărcinate şi mamelor care alăptează datorită unor posibile efecte de stimulare a contracţiilor uterine. Substanţele active trec în laptele matern şi pot modifica gustul acestuia.
Acest produs se poate utiliza concomitent cu medicamentele.
La dozele recomandate nu au fost semnalate efecte secundare.
Rolul componentelor:
Afinul a fost utilizat in tratarea afectiunilor oculare: cataracta, retinopatie diabetica, retinita pigmentara, glaucom, degenerescenţă maculară; pentru îmbunătăţirea vederii nocturne şi datorită acţiunii vasoprotectoare.
De asemenea, fitoterapeuţii recomandau afinele şi pentru tratarea diareei, infecţiilor urinare şi diabetului zaharat.
Fructele de afin erau utilizate pentru tratarea şi prevenirea scorbutului. Unii chirurgi din Europa întrebuinţau afinele pentru vindecarea rănilor.
Potrivit unor surse secundare, taninul din compoziţia afinului este substanţa activă responsabilă de eficienţa terapeutică în tratamentul diareei, ulcerelor orale și durerilor de gât, fapt care a permis utilizarea plantei din cele mai vechi timpuri.
Primele menţiuni în scrierile europene despre efectele benefice ale afinului asupra sănătăţii datează aproximativ din anul 1100. Utilizarea acestuia pentru efectele sale asupra ochilor a fost cu adevărat răspândită mai ales pe teritoriul actual al Italiei, dar conform legendei, în timpul celui de-al doilea război mondial era consumat sistematic de piloţii flotei aeriene britanice, mai ales înaintea raidurilor nocturne. Amerindienii cunoşteau proprietăţile de conservant natural ale afinelor. Ei făceau o mâncare numită pemmican, care consta într-un amestec de afine cu carne uscată sau peşte uscat, făcute pastă iar aceasta le asigura oamenilor necesarul de proteine şi vitamine. De asemenea, conţin o mare cantitate de vitamina C. Iată de ce, expuşi riscului de a face scorbut, marinarii de odinioară duceau cu ei în lungile călătorii pe mare butoaie întregi de afine.
Indienii foloseau afinele şi ca medicament, amestecându-le cu făină de porumb şi punând cataplasme pe răni pentru a preveni infectarea sângelui.
Afinul este un subarbust stufos, rămuros, cu frunze mici, ovale, iar fructul este numit afină și reprezintă o bacă de culoare albastru-închisă, zemoasă, cu suc violaceu, cu gust plăcut dulce acrișor. Înflorește în lunile mai-iunie.
Frunzele și fructele de afin conțin compuși antioxidanți ce pot preveni afecțiunile cardiovasculare sau agravarea acestora. Pe lângă vitamina C, fructele mai conțin antocianozide, împreună cu hiperozidă și quercetrin (flavonoide). Sinergismul acestor compuși generează efecte benefice asupra sănătății organismului. Antioxidanții previn formarea radicalilor liberi și daunele asupra celulelor în cazul oxidării, daune ce conduc la formarea celuleor canceroase. Antocianii ajută de asemenea la creșterea rezistenței pereților vaselor de sânge și cresc fluxul de circulare al sângelui, evitând astfel și agregarea plachetelor sanguine. Extractul din frunză de afin protejează vasele împotriva aterosclerozei prin scăderea nivelului LDL colesterol (colesterol rău), factor major în formarea plăgilor de aterom. Cercetări recente au demonstrat că extractele din fructe și din frunze prezintă beneficii terapeutice printre care și efectul de inhibare al histaminei de către fructele de afin, mecanism atribuit abilității crescute a afinului în vindecarea rănilor și a ulcerului gastrointestinal. Acest mecanism se datorează unor taninuri catehice, compuși cu acțiune astringentă și antiinflamatoare. Studii pe extractul de frunză de afin arată ca această plantă est eficientă împotriva unor germeni precum Escherichia coli și Staphylococcus aureus.
Dudul negru a fost cunoscut în tot sudul Europei din cele mai vechi timpuri, considerându-se că a fost adus din Persia. A fost menţionat de către majoritatea scriitorilor greci şi romani timpurii; Pliniu l-a observat şi a descris utilizarea sa ca plantă medicinală. Conform unei referinţe din Virgil’s Georgics (II, v. 121) dudul abunda în Italia în acele vremuri. Excavaţiile realizate la Pompeii confirmă aceasta, în peristilul unei case fiind reprezentat un dud negru. Frunzele de dud se regăsesc de asemenea într-un mozaic din casa Faunului (= zeu al fecundităţii din mitologia romană). Frunzele sale erau folosite de către romani pentru tratarea afecţiunilor gurii, traheei şi plămânilor şi din secolul XVII scoarţa rădăcinilor a fost utilizată aici ca vermifug, şi de asemenea ca şi colorant. Romanii consumau fructele de dud la sărbătorile lor, aşa cum aflăm din scrierile lui Horaţiu Schouw (avocat, botanist şi politician danez), care a scris despre plantele din Pompeii în anii 1800, considera că Morus alba era necunoscut aici.
Arbori de cca 12-15 m înălţime, originari din China şi Japonia, la noi cultivaţi, cu frunze ovate sau cu lobii inegali. Florile sunt unisexuate, iar fructele (dudele) sunt fructe compuse alcătuite din numeroase drupe false concrescute pe axul inflorescenţei, la maturitate cărnoase şi comestibile. Pentru tratamente naturiste se folosesc mai mult frunzele – Mori folium, care se recoltează în perioada mai-iulie (august).
S-a sugerat că denumirea generică Morus provine din cuvântul latin mora (întârziere) datorită apariţiei tardive a mugurilor.
După cum ştim, frunzele de dud servesc mult ca hrană viermilor de mătase.
În timpul lui Virgilius mătaesea era considerată un produs din frunzele de dud, nefiind cunoscută şi înţeleasă activitatea viermilor de mătase. Cultura viermilor a fost introdusă de Justinian din Constantinopol (527-565). În Italia dudul negru a fost utilizat pentru creşterea viermilor de mătase până prin 1434, când a fost introdus din Levant dudul alb, care a fost ulterior mai mult preferat pentru aceasta.
Dudul are o istorie îndelungată de utilizare medicinală în China, fiind aici utilizate aproape toate părţile plantei.
Tradiţional, dudul este utilizat ca analgezic, emolient, sedativ, frunzele fiind considerate antibacteriene, astringente, diaforetice, hipoglicemiante, odontalgice şi oftalmice. Tinctura de scoarţă este utilizată pentru a calma durerile de dinţi.
Medicina românească de la începutul secolului XX folosea coaja rădăcinii de dud cu gust iute şi amar, pentru acţiunea sa purgativă. Din fructe se prepara sirop – Syropus Mororum, cu efect laxativ, uşor diuretic şi depurativ.
Frunza de dud conţine taninuri, flavonoide, glicozide. Studii recente au revelat prezenţa unei substanţe – 1-Deoxynojirimycina – inhibitoare a enzimei glicozidaza I cu rol în procesarea în organism a oligozaharidelor, fiind responsabilă astfel de efectul hipoglicemiant al frunzei.
În produsele naturiste frunzele de dud sunt utilizate în special datorită acţiunii hipoglicemiante fiind indicate în formele uşoare de diabet. Frunzele de dud mai sunt utilizate şi pentru proprietăţile antioxidante.
