Gel Varice 75ml Dacia Plant
Gelul de Varice Dacoderm este recomandat pentru circulatie venoasa deficitara si glezne umflate.
Beneficii:
-are la baza o asociere de peste 92% ingrediente naturale care imbina principiile active din plante - complex inovator LEGACTIF (extracte de ghimpe paduret, lamaie si splinuta), uleiuri de camfor si ienupar si extract de castane, contribuind la imbunatatirea circulatiei venoase, atenuand fragilitatea vaselor de sange;
-eficacitate dovedita - testat in vivo
-fara parfum de sinteza
-fara coloranti artificiali
-fara parabeni
-concentratie mare de ingredient activ
-fara teste pe animale
-imbunatateste circulatia venoasa;
-echilibreaza presiunea crescuta din vene;
-reduce aspectul varicelor umflate;
-amelioreaza mancarimea;
-elimina durerea locala.
Compozitie:
Aqua, Coco-Caprylate/Caprate, Ammonium Acryloyldimethyltaurate/VP Copolymer, Ruscus aculeatus root extract*, Citrus lemon peel extract*, Solidago virgaurea extract*, Camphor essential oil, Aesculus hippocastanum seed extract, Benzyl Alcohol, Glycerin, Chlorphenesin, Juniperus communis fruit oil, Limonene.
Administrare:
Se aplica pe zonele afectate de 2-4 ori pe zi si se maseaza usor cu miscari circulare. Pentru a ajuta drenarea, directia de masare este dinspre glezna spre coapsa piciorului.
Atentionari:
Alergie la oricare dintre componentele produsului. Se testeaza aplicand pe piele o cantitate mica de crema. Nerecomandat copiilor sub 3 ani. Evitati contactul cu ochii.
Rolul componentelor:
Splinuta este o planta medicinala cunoscuta încă din antichitate pentru efectele sale puternice de stimulare a metabolismului.
Din planta se folosesc numai frunzele, florile si tulpina. Se recolteaza in perioada de inflorire, din iunie, pana la sfarsitul lunii august. Tulpina se taie la circa 30-40 de centimetri de la sol si se pune la uscat, in manunchiuri, sub streasina casei sau rasfirata pe o hartie intr-o camera bine aerisita. Se poate pastra in jur de 5 ani. Infuzia se prepara dintr-o lingurita (cu varf) de planta care se opareste in 250 ml de apa, iar dupa 5 minute se strecoara si se consuma cate 2-3 cani pe zi.
Contraindicatii: nu se cunosc.
Splinuta contine acizi organici, saponine, flavonoide, taninuri, fiind astfel folosita pentru a combate indigestia, reumatismul, guta asociata cu tulburarile in metabolismul acidului uric, bolile sistemului genito-urinar.
Primele utilizări ale ienupărului în scopuri medicinale au fost consemnate în urmă cu trei milenii, în zona muntoasă a Indiei, spre Tibet, unde era folosit contra bolilor pulmonare, dar și în ritualurile de purificare ori de alungare a spiritelor rele.
Ienupărul sau jneapănul, cum este cunoscut la noi, este un arbust conifer, răşinos, rezistent la ger şi secetă, fără pretenţii faţă de sol. Fructele sunt galbene şi conţin ulei volatil , zahăr invertit (cca. 30%), alte glucide, acizi organici (gliceric, acetic, malic, formic), răşini, săruri minerale, vitamina C, tanin, flavonoide, potasiu, calciu, un principiu amar. Uleiul de ienupăr, folosit din vremuri străvechi, este recunoscut şi astăzi pentru proprietăţile sale antiseptice, antireumatice, depurative, antispasmodice, astringente, diuretice şi tonice.
Studiile arată că fructele de ienupăr inhibă sinteza PG (prostaglandine), fapt care indică utilizarea acestuia pentru dureri artritice. Ienupărul este utilizat frecvent în tratamentul reumatismului, artritei, gutei şi a altor stări artritice asociate cu acumularea acidului uric. În aceste cazuri el contribuie la excreţia acidului uric pe cale renală. În mod evident extractele de ienupăr inhibă factorul activator trombocitar, care împiedică coagularea sângelui. De asemenea extractele din fructele de ienupăr au acţiune antioxidantă.
Cercetările pe animale indică pentru fructele de ienupăr, reducerea glucozei din sânge în diabetul provocat experimental, acest fapt nu s-a testat pe om. Ienupărul şi uleiul volatil se bucură de o îndelungată şi însemnată reputaţie de diuretic în medicina populară, fiind folosit în tratamentul unor tulburări renale şi vezicale.
În aplicări externe, uleiul esenţial diluat se infiltrează în piele, ajutând la calmarea durerilor musculare şi nevralgie. O inhalaţie de vapori, cu ulei volatil de ienupăr, poate fi utilizată în tratamentul bronşitelor şi infecţiilor pulmonare.
Arbore de origine mediteraneană, înalt de 25-30 m, cu frunze oblong lanceolate cu marginea dinţată şi nervuri penate proeminente, florile unisexuate monoice. La noi este cultivat sau subspontan la Baia Mare şi Tismana. Fructul este închis într-o cupă sferică, spinoasă, şi este comestibil. Din fructe se prepară produse de cofetărie. În scopuri terapeutice se recoltează frunzele, Castaneae folium, în perioada iulie-august.
Prima dovadă lipsită de ambiguitate privind cultivarea castanului comestibil este raportată în datele palinologice din căteva regiuni din Anatolia, Nord-Estul Greciei şi Sud-Estul Bulgariei, şi datează din aproximativ din cca 2100-2050 Î.H. În Evul Mediu târziu (secolele XI – XVI) castanul a devenit o sursă esenţială de hrană şi lemn în zona Mediteraneană şi în părţile de sud a Europei Centrale. Perioada de aur a castanului din epoca medievală a intrat progresiv în declin, în parte din cauza unei răciri climatice, în parte din cauza introducerii unor culturi de plante alimentare precum porumbul şi cartoful, şi de asemenea din cauza revoluţiei industriale care a dus la o utilizatre mai largă a lemnului de castan pentru fabricarea cherestelei. În diferite ţări europene, în special în ţările de sus, şi în regiuni în care nu se putea cultiva grâul, cultivarea castanului a devenit predominantă, chiar indispensabilă populaţiilor ce trăiau la munte, iar obiceiurile, tradiţiile şi vieţile acestor comunităţi erau atât de strâns legate de castanul comestibil încât putem vorbi despre o „civilizaţie a castanului”. Castanele sunt astăzi comune în tot sudul Europei, în special în Italia, Corsica, Franţa şi Spania. Castanii sunt plantaţi de asemenea în parcuri, în arii de conservare tradiţionale, abilităţile sale de adaptare condiţiilor pedoclimatice ajutându-l în prezent să-şi lărgească aria, site-urile de răspândire spontană extinzându-se chiar până în zona Balticii.
Frunzele de castan comestibil conţin taninuri, flavone, compuşi fenil propanici, saponine, vitamina C, săruri de Mg şi P, având acţiune astringentă, bacteriostatică, antitusivă, fiind tradiţional utilizate în afecţiuni ale tractului respirator precum bronşita şi tusea spastică, în probleme ce afectează picioarele şi circulaţia sangvină şi diaree. Extractele mai manifestă efect de inhibare a trombinei.
Studii mai recente au evidenţiat şi un ridicat potenţial antioxidant al frunzelor de castan, manifestând prin conţinutul total de compuşi fenolici, un efect topic protector asupra speciilor reactive de oxigen, efect util în prevenirea bolilor de piele mediate prin fotoîmbătrânire şi stres oxidativ.
Un studiu publicat în 2014 arată o activitate antioxidantă din cele mai ridicate ale infuziei din florile de castan comestibil.
Castanul sălbatic, cunoscut şi sub denumirea botanică de Aesculus hippocastanum sau Aesculus vulgare, este un arbore din familia Sapindaceae, total diferit de castanul comestibil, şi a fost adus în Europa mult mai recent. Castanul sălbatic este un arbore ornamental ce poate ajunge până la 20 m înălţime, având frunze opuse, digitate, flori albe cu pete roşii sau galbene, iar fructul în formă de capsulă ţepoasă, cu 1-3 seminţe mari şi brune, cu miezul amar şi astringent. Înfloreşte din aprilie până în iunie, iar fructele se recoltează în august-septembrie. Denumirea hippocastanum, este o traducere a denumirii sale comune, care i-a fost dată datorită faptului că vindeca de tuse caii şi alte bovine.
Castanul sălbatic a fost indigen în unele zone din Asia (Persia, nordul Indiei), de unde a fost adus şi în Europa. Acum este comun în multe regiuni temperate ale lumii unde s-a răspândit rapid, fiind extensiv cultivat ca ornamental în parcuri sau de-a lungul aleilor.
Seminţele de castan abundă în amidon, dar au gust amar, dezagreabil care a prevenit utilizarea lor ca aliment. Acestea conţin 3-10% amestec de glicozide triterpenice acilate (saponine). Alţi constituenţi includ flavonoide (0,3%) în principal di- şi triglicozide ale cvercetinei şi kaempferolului, steroli, ulei esenţial şi o mare proporţie de amidon (30-60%). Derivaţii cumarinici (esculina şi fraxetina) sunt prezenţi în alte părţi ale plantei, dar nu în seminţe sau în coaja seminţelor.
Tradiţional, seminţele de castan au fost utilizate pentru tratarea venelor varicoase, a hemoroizilor, flebitei, diareei, în caz de febră şi creşterea în dimensiune a prostatei. Comisia Germană E a aprobat utilizarea lor în tratamentul insuficienţei venoase cronice la nivelul membrelor inferioare. Utilizat în fitoterapie ca adjuvant în tratamentul insuficienţei venoase cronice şi a simptomelor asociate, ca adjuvant în tratamentul venelor varicoase.
Medicina ştiinţifică românească de la mijlocul secolului trecut întrebuinţa fructele de castan îndeosebi ca decoct, cu rezultate bune în scrofuloză; sub formă de praf, pentru combaterea catarurilor stomacale şi intestinale, diareei, colicilor, hemoroizilor, gazelor abdominale, şi apoi în tulburările circulatorii venoase din bazin şi regiunea venei porte. Coaja mai servea contra unor boli de piele, sau ca unsoare contra arsurilor provocate de arşiţa soarelui.
Utilizarea tradiţională a seminţelor de castan în afecţiuni vasculare periferice este susţinută de studii preclinice în care s-au observat efectele anti-inflamator şi de vasoprotector. S-a stabilit că extractul din sămânţa de castan are proprietate antiexudativă şi reduce permeabilitatea peretelui capilar ducând la un efect general antiedematos. Sunt disponibile date clinice care susţin efectul tonic venos – inclusiv studii efectuate pe persoane sănătoase – după administrarea orală a unei doze unice de 150 mg extract standardizat din sămânța de castan prin măsurători pletismografice efectuate la două ore după administrare, s-a constatat o creştere semnificativă a tonusului venos şi o scădere a capacităţii venoase.
