Gel Hemoroidal 75ml Dacia Plant

Gelul Hemoroidal Dacoderm are peste 92% ingrediente active si contine extracte naturale de galbenele, tataneasa si propolis ce mentin sanatatea venelor hemoroidale si a mucoasei anale, amelioreaza starea generala a mucoasei anale fragile si deshidratate.

Beneficii:
-Gelul poate fi intrebuintat chiar si dupa interventii chirurgicale proctologice.
-fara parfum de sinteza
-fara coloranti artificiali
-fara parabeni
-concentratie mare de ingredient activ - 15%
-fara teste pe animale
-reduce disconfortul local (senzatiile de mancarime, durere si usturime)
-sustine organismul in lupta impotriva virusurilor, bacteriilor si ciupercilor la nivelul venelor hemoroidale si a mucoasei anale;
-reduce riscul de sangerare;
-accelereaza procesul de cicatrizare a mucoasei ano-rectale.

Compozitie:
Aqua, Coco-Caprylate/-Caprate, Calendula officinalis extract, Symphytum officinale extract, Propolis extract, Ammonium Acryloyldimethyltau-rate/VP Copolymer, Benzyl Alcohol, Glycerin, Chlorphenesin.

Administrare:
Se aplica in regiunea ano-rectala, de 2-3 ori pe zi sau la nevoie, dupa toaleta locala.

Precautii
Alergie la oricare dintre componentele produsului. Se testeaza aplicand pe piele o cantitate mica de crema. Evitati contactul cu ochii.

Rolul componentelor:
Amestec de substanţe de consistenţa răşinii, culese de pe cel puţin 20 de specii de arbori, propolisul este pentru stup o adevărată barieră de protecţie. De altfel, cuvântul propolis vine din greacă şi înseamnă „partea dinaintea cetăţii”.
El a fost denumit aşa de către învăţaţii greci care, observând cum îşi construiesc albinele stupul, au ajuns la concluzia că această substanţă joacă rolul de pavăză împotriva agresorilor externi, propolisul făcând din stup o adevărată cetate.
Studiile moderne privitoare la proprietăţile acestui preparat natural i-au uimit pe oamenii de ştiinţă: nu mai puţin de 21 de bacterii, 9 specii de ciuperci parazite, 30 de tipuri de virusuri (incluzând şi varietăţile lor) sunt distruse de către propolis, care este cel mai puternic medicament antiinfecţios cunoscut.
Iar proprietăţile sale terapeutice nu se opresc aici, eficienţa sa fiind demonstrată în nu mai puţin de 200 de afecţiuni. Iată de ce ne-am hotărât să cunoaştem mai bine acest produs al stupului, una din cele mai puternice arme din arsenalul terapiei naturale.
Propolisul este un „cocteil” de substanţe vindecătoare, adunat din mugurii şi de pe scoarţa plopilor, a mestecenilor, a castanilor, a sălciilor, a frasinilor, a aninilor şi ale unor specii de pomi fructiferi. Cum ştiu albinele să dozeze acest elixir, să-l combine şi să-i dea în final o compoziţie unitară, aşa încât diferitele tipuri de propolis culese din diverse regiuni ale lumii să aibă proprietăţi practic similare, este o enigmă.
O enigmă este şi cum au putut medicii antici, cum ar fi Galen sau Pliniu, să identifice, fără a beneficia de mijloacele moderne, proprietăţile sale terapeutice. Un lucru este cert: primăvara, albinele culeg un medicament excepţional, adunat cu un efort uriaş, din mugurii abia ieşiţi la lumină.
Există două metode prin care apicultorii recoltează acest medicament: răzuindu-l direct de pe pereţii stupului de albine sau pentru o mai mare eficienţă, construind un colector special, ce preia progresiv producţia albinelor, care astfel sunt stimulate să culeagă cantităţi tot mai mari de propolis.
Remediu de tradiţie în medicina naturistă din România, propolisul se găseşte uşor la apicultori, fie brut, sub forma unor bulgăraşi maronii, fie lichid, ca tinctură alcoolizată. Propolisul brut de bună calitate se recunoaşte printr-un miros specific (dulceag-amărui) foarte puternic, precum şi prin lipsa de luciu (propolisul lucios are foarte multă ceară în el şi ca atare, proprietăţile sale sunt mult diminuate).
Un studiu realizat de către cercetătorii germani a arătat că la pacienţii care iau 50 de picături de tinctură de propolis de patru ori pe zi, probabilitatea de a face o infecţie cu virusul gripal scade cu până la 40%. De asemenea, la majoritatea pacienţilor trataţi astfel cu propolis, timpul de vindecare se reduce la 3-4 zile, faţă de 6-7 zile.
Propolisul este un excelent antibiotic, care acţionează progresiv inhibând dezvoltarea bacteriilor, refăcând ţesuturile lezate de către acestea, favorizând eliminarea secreţiilor în exces de pe căile respiratorii. Astfel, este eficient în ameliorarea bolilor respiratorii cu secreţii abundente şi a bronşitelor.
În acelaşi timp, tinctura de propolis, în combinaţie cu o linguriţă de miere, administrată dimineaţa pe stomacul gol, poate elimina simptomele deranjante ale colitei de fermentaţie şi de putrefacţie.
Substanţele antioxidante din compoziţia propolisului au efecte excepţionale în tratarea asteniei de primăvară. Acestea au efecte tonice nervoase, împiedică degradarea unor vitamine esenţiale pentru organism (vitamina C) şi echilibrează nivelul hormonal.

Tataneasa este o specie ierboasă perenă, din familia Boraginaceae, înaltă de până la 120 cm, acoperită cu peri aspri. Rizomul este scurt şi gros, din el pornind rădăcini cărnoase negricioase la exterior, albe-gălbui în interior, mucilaginoase. Frunzele sunt foarte aspre, florile grupate în cime scorpioide cu 5-10 flori, cu corola tubuloasă, de culoare roşie-violacee. Pentru tratamentele naturiste se recoltează rădăcinile, primăvara în martie-mai, sau mai degrabă toamna în septembrie-octombrie.
Denumirea specifică officinale subliniază prezenţa ei în lista de plante medicinale încă din vechime. Prima dată apare documentată în scrierile romanilor şi greciilor antici. În jurul anului 200 D.H. Dioscorides lăuda utilizarea terapeutică a tătănesei, în cartea sa Materia Medico, susţinând că denumirea generică de Symphytum provine din grecescul symphuo = a creşte împreună. În evul mediu, planta era populară prin utilizarea sa externă în vindecarea fracturilor. De-a lungul timpului a devenit din ce în ce mai utilă în tratarea problemelor respiratorii (bronşite, catar, hemoptizii, pleurezie, tuse spastică), bolilor gastrointestinale (colecistite, colite, dizenterie, diaree, ulcere, hematemeză), metroragiei, flebitelor şi tonsilitelor. A fost pomenită de asemenea pentru valoarea sa nutriţională, fiind considerată o importantă sursă de proteine şi vitamina B12, lucru neobişnuit pentru o plantă. Cataplasmele cu tătăneasă mai erau folosite pentru ameliorarea durerilor de sâni ale mamelor care alăptau.
Are o tradiţie îndelungată şi binecunoscută în special în utilizarea externă pentru tratarea rănilor, fracturilor, contuziilor inflamate, abceselor, ulcerelor varicoase şi a arsurilor.
În medicina populară românească rădăcina de tătăneasă este un remediu natural folosit pentru efectul hemostatic, calmant al durerilor, fluidifiant al secreţiilor mucoase, în afecţiunile catarale ale căilor respiratorii, în stări ulceroase, hemoptizii, diaree, dizenterie. Planta întreagă este utilizată ca vulnerară, în special extern în inflamaţii articulare, fracturi osoase, echimoze, induraţii ganglionare etc.
Rădăcinile conţin alantoină, mucilagii, amidon, aminoacizi, ulei esenţial, alcaloizi pirolizidinici în concentraţie scăzută, tanin, conferind acţiune cicatrizantă, emolientă, antiinflamatoare, hemostatică, fiind astfel indicată în tratamentul ulcerului gastric şi duodenal, hematoamelor, fracturilor şi ca antitusiv. Se mai folosesc şi părţile aeriene ale plantei ce conţin alantoină, mucilagii, dar în special pentru extragerea carotenoidelor.
În prezent tătăneasa este restricţionată în produsele naturiste doar la utilizarea externă, din cauza prezenţei alcaloizilor pirolizidinici, pentru care se consideră că doza zilnică internă nu trebuie să depăşească 100 μg, din cauza riscului hepatotoxicităţii.
Dar, sunt oameni de ştiinţă care privesc siguranţa utilizării plantelor din alt unghi, considerând că nu trebuie luat în discuţie doar un anumit compus individual cu potenţial toxic al plantei, ci trebuie evaluată planta ca întreg. Astfel nici tătăneasa nu poate fi privită doar ca un simplu vector pentru efectul farmacologic al unei substanţe specifice, impactul său farmacologic general fiind mult mai complex, un întreg sistem de substanţe organice active asigurând efectul plantei. În mod interesant, s-a raportat că funcţiile hepatice testate la 29 de utilizatori cronici de ceai de tătăneasă nu prezentau anormalităţi. Studiile clinice realizate până în prezent au confirmat eficienţa utilizării externe a rădăcinii de tătăneasă în durerile musculare, durerile lombare, osteoartrite etc.