Formula VM Prime for Women 90 tb Solgar

Formula VM Prime for Women 90 tb Solgar

Plantă erbacee aparţinând familiei Leguminosae, soia cultivată este un tetraploid diploidizat al subgenului Soja (Moench), caracterizat printr-un aspect de arbust mic, cu frunze alterne compuse, trifoliate, cu flori papilionacee şi fructe constând din păstăi drepte sau uşor curbate lungi de 5-7 cm, cu seminţe ovoide.
Originară în Asia tropicală, prima sa domesticire se consideră că a fost realizată în nord-estul Chinei undeva în secolul XI î.Hr. sau chiar mai devreme. O scriere din China datând din 163-85 î.Hr. vorbea despre cinci cereale iar mai târziu alta (127-200 d.Hr.) explica şi care sunt acestea, prezentând soia ca pe una din cele cinci plante alimentare importante alături de orez, grâu, orz şi mei. Utilizarea sa este menţionată şi de autori din secolele V, XIV şi XVI. Conform unora dintre autori producţia de soia a fost localizată în China până după războiul chinezo-japonez din 1894-95, atunci când japonezii au început să importe un produs pe bază de ulei de soia pentru a-l utiliza ca fertilizator. Prima menţiune europeană a aparţinut lui Kaempfer care a călătorit în Japonia în 1690, în însemnările din călătoria sa acesta acordând un spaţiu însemnat plantei. Pare să fi fost, de asemenea, menţionată şi de către Ray în 1704. Europenii au cunoscut planta soia şi din descrierea unui botanist german realizată în 1712. Soia a  fost dusă în Europa 1908, iar ulterior a atras atenția la nivel mondial. Există posibilitatea ca semințe de soia să fi fost trimise din China de către misionari mai devreme, prin 1740, și plantate în Franța; totuşi, alte scrieri menţionează distribuţia seminţelor de soia în Franţa în 1855, în 1869 Martens a descriind 13 varietăţi.
În 1854, în Japonia, s-au obţinut două varietăţi – una cu boabe albe, alta cu boabe roşii, care apoi au fost prezentate la o expoziţie în Viena. Din Japonia seminţele de soia au fost duse şi în America prin intermediul expediţiei lui Perry, acestea fiind distribuite apoi prin United States Patent Office în 1854.
Seminţele de soia, care sunt bogate atât în proteine cât şi în ulei, sunt procesate sub formă de diverse produse alimentare ca de exemplu caş şi turte de soia fermentate (tofu şi tempeh), sos de soia, paste (miso) şi lapte de soia. Proteina vegetală hidrolizată este un înlocuitor de carne fabricat din soia prelucrată. Făina din boabe de soia este utilizată în numeroase alimente procesate, ca stabilizator și pentru a crește conținutul de proteine. Uleiul de soia este utilizat pe scară largă la gătit (inclusiv în produse cum ar fi margarina, grăsimi pentru frăgezirea aluatului, ulei pentru salate), precum și în produse cosmetice și industriale (vopsele, cerneluri tipografice, săpunuri, dezinfectante și linoleum).
Uleiul de soia este din ce în ce mai utilizat ca biocombustibil. Făina de soia, care rămâne după ce este extras uleiul este folosită pentru a face fibre, textile și adezivi, sau ca hrană pentru animale. Boabele de soia și plantele întregi sunt utilizate pe scară largă pe post de furaje pentru animale, precum și crescute ca şi cultură de acoperire (un fel de îngrăşământ verde).
Lecitina, substanţă conţinută în boabele de soia, este un emulsificator natural şi un lubrifiant utilizat în multe produse alimentare şi aplicaţii industriale. Ca emulsificator poate face apa şi grăsimile compatibile una cu alta. Mai este folosită, de asemenea, în produse farmaceutice.
Proteinele din soia ajută la reechilibrarea deficitului nutritiv cauzat de consumul în cantităţi mari de porumb şi grâu care sunt sărace în aminoacizi esenţiali cum sunt lizina şi triptofanul. Proteinele vegetale sunt mult utilizate astăzi în substituenţii de brânzeturi, în formulele pentru sugari, în produsele pentru slăbit sau pentru sportivi.
Făina și granulele de soia obținute din măcinarea integrala sunt utilizate în industria de panificație pentru a ajuta la fermentarea și înălbirea aluatului. Ele au excelente calități de captare a umidităţii care ajuta la încetinirea învechirii produselor de panificație.
Producţia globală totală de soia în anul 2010 a fost de 216,6 milioane tone metrice recoltată de pe 102,4 milioane de hectare (cantitate ce reprezintă aprox. 2% din pământul arabil total al planetei).
Pe lângă multiplele calităţi alimentare ale plantei, aceasta are şi calităţi medicinale, astfel seminţele fermentate sunt uşor diaforetice şi stomahice. Mai sunt utilizate tradiţional în răceli, febră şi dureri de cap, insomnie, iritabilitate. Florile sunt folosite în tratamentul problemelor de vedere şi al opacităţii corneei. Cenuşa din tulpini este aplicată pe hemoroizii granulari; păstăile necoapte sunt tocate şi aplicate pe ulcerele cauzate de variolă. Seminţele sunt considerate în general utile pentru buna funcţionare a intestinelor, a inimii, rinichilor, ficatului şi stomacului. Seminţele încolţite sunt laxative. Ele prezintă o activitate de tip estrogen în organism și sunt, de asemenea, antispastice. Lăstarii sunt utilizaţi în tratamentul edemelor, în disurie, în stadiile inițiale ale gripei și în artralgie. Un decoct din rădăcină este astringent. Dietele cu soia sunt utile pentru tratarea acidozei. Deoarece uleiul de soia conţine un procent ridicat de acizi grași nesaturați, acesta se recomandă pentru combaterea hipercolesterolemiei. Produse comerciale cu lecitină naturală, care este de multe ori derivată din soia, sunt raportate ca un puternic vasopresor. Lecitina medicinală este indicată ca agent lipotropic. Soia este listată ca materie primă majoră pentru producerea de stigmasterol. Sitosterolul, de asemenea, un produs secundar derivat din soia, a fost utilizat pentru a înlocui diosgenina în unele medicamente antihypertensive.

Borul este un mineral ce se găseşte în alimente şi în mediul înconjurător. Încă din anul 1920 borul a fost cunoscut ca un microelement esenţial pentru plante. Este suspectat a fi esenţial şi pentru oameni, însă nu există foarte multe date despre rolurile acestuia în organismul uman.
Până în prezent s-a descoperit că borul afectează metabolismul unor minerale ca magneziul, calciul şi fosforul, creşte nivelul de estrogen, împiedică formarea cheagurilor de sânge, creşte nivelul de testosteron şi distruge microorganismele ce produc infecţii la nivelul vaginului. Activitatea borului influenţează şi compoziţia chimică a sângelui, scheletului şi a creierului.
Borul este folosit încă din 1963 în tratarea artritei, reducând durerile produse de această afecţiune şi se presupune că un consum adecvat de bor poate să ajute la prevenirea acesteia. În prezent se efectuează cercetări în ceea ce priveşte capacitatea borului de a influenţa în mod pozitiv starea persoanelor ce suferă de osteoporoza.
Momentan nu există date suficiente pentru a stabili o doză zilnică recomandată, însă se cunoaşte nivelul minim de bor ce trebuie consumat şi anume 0.25 mg/zi. Există şi o estimare destul de largă a necesarului zilnic de bor pentru adulţi, aceasta este de 1-6 mg/zi.
Nici carenţa de bor nu a fost foarte bine studiată, dar primele dovezi arată că o cantitate insuficientă de bor în organism afectează negativ structura oaselor, metabolismul mineralelor, producţia de estrogen şi funcţia cognitivă.